ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 880/2016

Decizia nr. 880/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei;

1.1. Cererea de chemare în judecată;

Prin cererea de chemare in judecată inregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administartiv și fiscal, reclamanții A. și B. au formulat, în contradictoriu cu pârâta C. prin președinte, cerere privind aplicarea sancțiunii pentru neexecutarea sentinței civile nr. 1561 din 01 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în Dosar nr. x/2/2010 rămasă definitivă și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 6086 din 15 decembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:

a) între 0,1% - 1% pe zi din valoarea imobilului situat în București, sector 4 compus din teren în suprafață de 383 mp, respectiv din 45.012 euro, conform grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, în raport cu dispozițiile art. 905 alin. (3) C. proc. civ.;

b) dacă obligațiile de îndeplinit nu sunt evaluabile în bani, între 100-1.000 lei pe zi de întârziere, în raport de dispozițiile art. 905 alin. (2) C. proc. civ.;

Totodată, au solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul litigiu.

1.2. Soluția instanței de fond;

Prin sentința nr. 3841 din 3 decembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a respins cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. prin președinte, ca neîntemeiată.

1.3. Cererea de recurs;

Împotriva sentinței nr. 3841 din 3 decembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamanții A. și B. au formulat recurs, solicitând casarea sentinței atacate și, în urma rejudecării, pe fond, admiterea cererii astfel cum a fost formulată.

Recurenții - reclamanți critică sentința atacată din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând, în esență, că instanța a apreciat cu totul eronat faptul că Legea nr. 165/2013 a abrogat, în mod expres, prin art. 50 lit. b) orice dispoziție referitoare la evaluarea imobilelor potrivit standardelor internaționale de evaluare.

Susțin recurenții că legea nu poate abroga dispozitivul unei hotărâri judecătorești, deoarece aceasta ar reprezenta o imixtiune care încalcă art. 1 alin. (4) din Constituția României, referitor la separația puterilor în stat precum și art. 21 referitor la accesul liber în justiție.

Se mai arată că reclamanții au motivat în chiar cuprinsul cererii de chemare în judecată, modalitatea în care obligațiile stabilite în sarcina autorității administrative de către instanța de contencios administrativ, prin hotărâre irevocabilă, puteau fi puse voluntar în executare de către debitoare, în conformitate cu Legea nr. 165/2013, potrivit dispozițiilor art. 41 alin. (5) coroborate cu cele ale art. 21 din lege.

P

rin precizările depuse la data de 18 mai 2015, recurenții-reclamanți au învederat faptul că recursul a rămas fără obiect, având în vedere că intimata-pârâtă și-a îndeplinit obligația de executare a sentinței civile nr. 1561 din 01 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, rămasă definitivă și irevocabilă prin Decizia nr. 6086 din 15 decembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin emiterea Deciziei de compensare nr. 2147 din 10 noiembrie 2014.

Prin concluziile scrise depuse la data de 04 ianuarie 2016, intimata-pârâtă C. a invocat excepția rămânerii fără obiect a cererii de chemare în judecată;

La data de 14 martie 2016, recurenții-reclamanți au depus la dosar, prin serviciul Registratură, note scrise, în cuprinsul cărora precizează faptul că renunță doar la capătul principal de cerere, referitor la amendarea președintelui C. pentru refuzul de executare a hotărârii, dar își mențin capătul accesoriu de cerere, referitor la obligarea C. la plata unei penalități.

II. Hotărârea și considerentele Înaltei Curți asupra recursului;

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate în cadrul cererii de recurs, astfel cum aceasta a fost precizată prin notele scrise depuse la data de 14 martie 2016, a întâmpinării formulate de intimată și având în vedere dispozițiile legale incidente speței, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele în continuare arătate.

Recurenții-reclamanți A. și B. au învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune al cărei obiect viza obligarea intimatei-pârâte C. (succesoarea în drepturi și obligații a C.) prin președinte, la plata unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, începând cu data de 16 iunie 2013, în conformitate cu dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004 precum și la plata unei penalități pentru fiecare zi de întârziere.

Titlul executoriu al reclamanților este reprezentat de sentința civilă nr. 1561 din 01 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 6086 din 15 decembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal.

Ca și chestiune prealabilă, Înalta Curte constată că, în urma cererii precizatoare formulată de recurenții-reclamanți la data de 14 martie 2016, controlul judiciar urmează a fi exercitat asupra soluției pronunțate de curtea de apel, doar prin raportare la al doilea petit al cererii de chemare în judecată, referitor la obligarea autorității pârâte la plata unor penalități pentru fiecare zi de întârziere, în temeiul art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce privește excepția rămânerii fără obiect a cererii de chemare în judecată, invocată de intimata-pârâtă, Înalta Curte constată că aceasta nu este întemeiată, în condițiile în care recurenții - reclamanți au făcut precizarea că își mențin al doilea capăt de cerere dedus judecății, iar despăgubirile sunt solicitate pe o perioadă anterioară emiterii deciziei de compensare, cu motivarea că executarea hotărârii judecătorești irevocabilă s-a efectuat cu nerespectarea termenul prevăzut de art. 24 alin. (1) din legea contenciosului administrativ.

Pe fondul recursului Înalta Curte reține următoarele aspecte:

Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 „Dacă în urma admiterii acțiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative, executarea hotărârii definitive și irevocabile se face în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii”.

Potrivit O.U.G. nr. 4/2012, articol unic, „La data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență se suspendă, pe o perioadă de 6 luni, emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum și procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, prevăzute de titlul VII "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, cu modificările și completările ulterioare”.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, în cazul neexecutării unei hotărâri judecătorești pronunțate de instanța de contencios administrativ, prin care o autoritate administrativă a fost obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice un act administrativ, să elibereze un înscris sau să efectueze o operațiune administrativă, se poate aplica conducătorului autorității o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie, pe zi de întârziere, iar reclamantul are drept la despăgubiri.

Ambele categorii de sancțiuni, respectiv amenda și despăgubirile, constituie forme ale răspunderii juridice, ca garanție a realizării dreptului de către subiectele de drept cărora le incumbă o anumită obligație.

În speță, potrivit prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, sentința nr. 1561/2011 a Curții de Apel București ar fi trebuit executată în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă, respectiv până la 15 februarie 2012.

Or, la data de 15 martie 2012, a intrat în vigoare O.U.G. nr. 4/2012 prin care s-au suspendat procedurile de evaluare și de emitere a titlurilor de despăgubire, fără ca legiuitorul să facă vreo distincție între situațiile soluționate prin hotărâre judecătorească irevocabilă și celelalte cazuri, instituind un tratament unitar pentru toate persoanele ale căror dosare se află în curs de soluționare la D.

Pentru antrenarea răspunderii juridice trebuie îndeplinite, cumulativ, o serie de condiții, între acestea fiind o faptă culpabilă și vinovăția celui care a cauzat prejudiciul.

Neîndeplinirea obligației de a executa o hotărâre judecătorească în termenul prevăzut de lege se poate circumscrie noțiunii de faptă culpabilă de natură a antrena aplicarea amenzii și a obliga la plata despăgubirilor reglementate de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Dar, pentru a se dispune aplicarea celor două categorii de sancțiuni trebuie să se dovedească și existența vinovăției celui obligat, respectiv acesta să fi avut o vină în neexecutare.

În cauza analizată lipsește acest ultim element esențial al răspunderii juridice.

Astfel, răspunderea reglementată prin textul de lege sus menționat funcționează ca o sancțiune a atitudinii de pasivitate a comisiei și a conducătorului instituției.

Urmare a suspendării prin lege a atribuției de emitere a deciziilor prevăzute de Legea nr. 247/2005, nu se poate reține culpa autorității în depășirea termenului de punere în executare a hotărârii judecătorești.

De altfel, în jurisprudența Curții de la Strasbourg, s-a explicat că atunci când autoritățile sunt obligate să execute o hotărâre judecătorească și nu îndeplinesc această obligație, pentru aplicarea unei sancțiuni trebuie să se aibă în vedere circumstanțele specifice fiecărui caz, precum și atitudinea autorităților, eventuala inerție a acestora (cauzele Fociac c/România și Sanglier c/Franța).

În speța care formează obiectul prezentei analize judiciare, autoritatea pârâtă nu se află în culpă, pentru că, prin intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 4/2012, s-au suspendat procedurile de evaluare prevăzute în Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Mai trebuie precizat că prin Decizia nr. 723 din 5 iulie 2012 a Curții Constituționale, O.U.G. nr. 4/2012 a fost declarată ca fiind constituțională. În motivarea instanței de contencios constituțional care are același efect obligatoriu ca și dispozitivul, s-a avut în vedere inclusiv suspendarea executării procedurii de emitere a titlurilor de despăgubire stabilite prin hotărâri judecătorești.

Astfel, a arătat Curtea Constituțională că suspendarea procedurilor nu reprezintă o durată excesivă a executării unei hotărâri judecătorești, având în vedere atât caracterul sistemic al problemelor apărute în legătură cu executarea titlurilor executorii având ca obiect despăgubiri rezultate din aplicarea legilor privind restituirea proprietăților, cât și valoarea titlurilor executorii în această materie, care este foarte mare.

În temeiul art. 147 alin. (4) din Constituția României și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii.

Având în vedere temeiurile constituționale și legale enunțate mai sus, la soluționarea prezentei cauze trebuie avută în vedere decizia Curții Constituționale, atât în ceea ce privește dispozitivul cât și considerentele.

Înalta Curte mai precizează că, în raport de faptul că aplicarea măsurilor reparatorii implică indemnizarea unor largi categorii de proprietari, de natură a avea consecințe economice evidente asupra ansamblului statului, măsurile legislative stabilite prin Legea nr. 247/2005 modificată prin O.U.G. nr. 81/2007 și O.U.G. nr. 4/2012 se circumscriu limitelor ample ale puterii discreționare a statului atât în ceea ce privește alegerea modalității de garantare a drepturilor patrimoniale cât și asupra termenului necesar pentru aplicarea măsurilor.

O asemenea măsură nu contravine Convenției Europene a Drepturilor Omului și Protocolului nr. 1 adițional la Convenție, pentru că statul a aplicat același principiu tuturor celor aflați în situații identice și s-a încadrat în limitele de apreciere ale impactului economic al măsurilor asupra ansamblului statului, astfel încât măsura legislativă este temeinic justificată.

În acest sens este și soluția de principiu adoptată în ședința judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal, a Înaltei Curți de Casație și Justiție din 19 noiembrie 2012, potrivit căreia, în cererile formulate în temeiul art. 24 din Legea nr. 554/2004 pentru neexecutarea hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile, prin care instanța de contencios administrativ a dispus obligarea C. să emită titlul de despăgubire în procedura administrativă reglementată de Titlul VII - „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea nr. 247/2005, sancțiunea poate fi aplicată până la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 4/2012, urmând a fi apreciată, pentru fiecare caz în parte, conduita autorității publice căreia îi revine obligația de executare a hotărârii.

De asemenea, Înalta Curte mai reține că, până la data pronunțării prezentei, intimata-pârâtă C. a emis Decizia de compensare nr. 2147 din 10 noiembrie 2014, prin care a fost validată Dispoziția primarului Municipiului București și s-a emis decizia de compensare prin 254.547 puncte în favoarea recurenților-reclamanți, reprezentând valoarea imobilului situat în Municipiul București, sector 4.

În ceea ce privește critica referitoare la incidența în cauză a Legii nr. 165/2013, Înalta Curte constată că, potrivit dispozițiilor art. 41 alin. (5) din această lege, „obligațiile privind emiterea titlurilor de despăgubire stabilite prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile la data intrării în vigoare a prezentei legi se vor executa potrivit art. 21”

Potrivit art. 41 din Legea nr. 165/2013, dosarele aflate pe rolul C. și care sunt tratate cu prioritate se împart în 3 categorii, respectiv dosare de despăgubire în care instanțele judecătorești au dispus prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile obligarea C. la emiterea titlurilor de despăgubire, stabilind și cuantumul despăgubirilor ce vor fi acordate; dosare de despăgubire aprobate de D., dar în care nu au fost emise titluri de despăgubire și dosare de despăgubire în care instanțele judecătorești au dispus prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile obligarea C. la emiterea titlurilor de despăgubire, fără stabilirea cuantumului acestora. În această ultimă categorie s-au încadrat și reclamanții din prezenta speță, astfel încât, în mod obiectiv, autoritatea pârâtă a avut nevoie de un interval de timp în vederea evaluării și stabilirii punctelor de despăgubire.

De altfel, scopul prevederilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este acela de a constrânge autoritatea publică, ce a fost obligată la îndeplinirea unei operațiuni administrative prin hotărârea judecătorească rămasă definitivă și irevocabilă, să pună în aplicare hotărârea judecătorească respectivă și nicidecum doar de a sancționa conducătorul acesteia prin aplicarea amenzii prevăzută de dispoziția legală amintită sau autoritatea publică prin obligarea la despăgubiri.

În acest context, Înalta Curte reține că nu sunt incidente prevederile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, având în vedere că pentru aceleași considerente pentru care conducătorul autorității pârâte nu a fost în culpă, iar recurenții-reclamanți au confirmat această constatare prin precizarea formulată la data de 14 martie 2016, nici autoritatea pârâtă nu poate fi sancționată pecuniar, față de situația că după data încetării suspendării soluționării dosarelor și anume 15 mai 2013, aceasta a făcut toate demersurile legale în raport de obligațiile ce-i revin și mai mult, dosarul a fost introdus pe ordinea de zi a ședinței C. încă din 29 martie 2013, în care s-a dispus completarea acestuia cu înscrisuri, ulterior fiind emisă și Decizia de compensare nr.  2147 din 10 noiembrie 2014.

Pentru considerentele arătate, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 3841 din 03 decembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 23 martie 2016.