ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1374/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București, la data de 9 mai 2014, sub nr. x/2014, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, a solicitat amendarea conducătorului pârâtei cu amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere de la data de 26.10.2012 și până la data soluționării cererii înregistrate sub nr. x, precum și obligarea pârâtei la plata penalităților în sumă de 1000 RON/zi, de la data de 26.10.2012 și până la data soluționării cererii înregistrate sub nr. x

La data de 26 mai 2014, reclamantul a depus la dosar o extindere de acțiune, prin care a menționat că solicită aplicarea amenzii în sarcina Președintelui Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, în persoana d-nului B. și obligarea pârâtei Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor la plata penalităților în sumă de 1000 RON/zi, de la data de 26.10.2012 și până la data soluționării cererii.

Prin sentința civilă nr. 6723 din 6 octombrie 2014, Judecătoria Sectorului 5 București a admis excepția necompetenței materiale, invocată de pârâți și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 26 ianuarie 2015, sub nr. x/2015.

Prin sentința civilă nr. 107 din 23 februarie 2015, astfel cum a fost îndreptată, din oficiu, prin încheierea de cameră de consiliu pronunțată la data de 20 aprilie 2015, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Președintele Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor și Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor.

Împotriva sentinței civile nr. 107 din 23 februarie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând casarea sentinței atacate și, în rejudecarea cauzei, admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată, în esență, pentru următoarele motive:

Prin Dispoziția nr. 499/06.02.2006, emisă în favoarea numiților C. și D., s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului și s-a propus acordarea de despăgubiri în condițiile Legii nr. 247/2005, Titlul VII, pentru imobilul expropriat situat în Cluj-Napoca, str. x nr. y înscris în C.F. nr. x, cu nr. topografic x.

Ulterior emiterii Dispoziției nr. 499/06.02.2006, s-a înregistrat la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, sub nr. x, cererea pentru emiterea titlului de despăgubire.

Având în vedere faptul că până în anul 2011, această cerere nu a fost soluționată, titularii dosarului de despăgubire au promovat o acțiune în contencios administrativ, înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj sub nr. x/2011.

Prin sentința civilă nr. 313/2011, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 2037 din 26 aprilie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a fost obligată să emită decizia reprezentând titlu de despăgubire în termen de 6 luni de la data de 26.04.2012, potrivit Legii nr. 247/2005, Titlul VII.

La data de 14.01.2011, titularii dosarului de despăgubire, C. și D., au cesionat reclamantului toate drepturile lor, prin Contractul de cesiune de drepturi nr. 73, încheiat la BNP E. din Cluj-Napoca.

Pârâta nu a înțeles să execute obligația impusă de către instanța de judecată, de a soluționa dosarul de despăgubire în termen de 6 luni, motiv pentru care, reclamantul a înțeles să formuleze prezentele solicitări începând cu data expirării acestui termen, respectiv cu data de 26.10.2012.

Titlul executoriu a fost pus în executare în dosarul nr. x al BEJ F. și G. iar potrivit Procesului-verbal de constatare a neexecutării obligației de a face, încheiat în data de 28.04.2014, s-a constatat că debitoarea Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor nu a îndeplinit obligația stabilită prin titlul executoriu, în termenul de 10 zile prevăzut în C. proc. civ., republicat.

Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor are obligația de a soluționa dosarul de despăgubire, potrivit art. 41 alin. (5) din Legea nr. 165/2013, iar refuzul autorității pârâte de a emite titlu de despăgubire, nu poate fi justificat de considerente de ordin administrativ referitoare la volumul de activitate sau la modul de constituire și funcționare, ori prin motive care exced competențelor Comisiei, referitoare la punerea, din nou, în discuție a îndreptățirii reclamantului la despăgubiri.

Dreptul la penalități conferit prin art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, s-a născut în patrimoniul reclamantului ca urmare a neîndeplinirii de către intimați a obligațiilor impuse prin titlul executoriu și acest drept nu se epuizează în momentul în care autoritatea pârâtă îndeplinește actul impus prin titlul executoriu, penalitățile fiind datorate de către intimată pentru neexecutarea în termen a obligațiilor impuse prin titlul executoriu.

4.1. Prin întâmpinările depuse la dosar, intimații-pârâți Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor și B. - Președintele Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, au invocat excepția nulității recursului, pentru nedeclararea căii de atac în termen, iar pe fondul cauzei, au solicitat respingerea recursului ca nefondat, reiterând apărările formulate pe parcursul judecării litigiului în primă instanță.

4.2. Prin punctele de vedere formulate cu privire la concluziile raportului întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului, intimații-pârâți au invocat excepția inadmisibilității recursului, susținând că potrivit art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, în forma în vigoare la momentul introducerii cererii deduse judecății, instanța de executare se pronunță prin încheiere definitivă.

5.1 Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 05 aprilie 2017.

Prin încheierea din data de 17 ianuarie 2018, completul de filtru a respins excepțiile inadmisibilității și nulității recursului, invocate de intimații-pârâți, a constatat că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., și a fixat termen de judecată pe fond a căii de atac.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat.

Criticile formulate de recurentul-reclamant, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, sunt neîntemeiate, sentința atacată fiind pronunțată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanțele de fapt ale cauzei.

Cu titlu prealabil, instanța de control judiciar apreciază că susținerile intimaților-pârâți vizând excepția lipsei de interes a cererii de chemare în judecată formulate de reclamant, și în subsidiar, excepția lipsei de obiect a cererii, motivat de emiterea deciziei de compensare de către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, constituie apărări pe fondul cauzei, care urmează a fi avute în vedere la analiza motivului de nelegalitate invocat de recurent.

Înalta Curte reține că prevederile art. 24 din Legea nr. 554/2004 instituie, pe de o parte, un mijloc de constrângere a autorității publice pentru executarea obligațiilor stabilite în sarcina sa, și de altă parte, reglementează o formă de răspundere juridică drept sancțiune a atitudinii de pasivitate manifestate de autoritatea publică și de conducătorul acesteia, însă pentru aplicarea acestor dispoziții trebui să se dovedească vinovăția celui chemat să răspundă, respectiv acesta să fi avut o culpă în neexecutare.

Prin Decizia nr. 1566/2009, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004, stabilind că aplicarea amenzii prevăzute de acest text de lege este consecința neexecutării culpabile a unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Potrivit soluției de unificare a jurisprudenței adoptată de plenul judecătorilor din cadrul secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în ședința din 27 mai 2016, cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004, în ceea ce privește intervalul și condițiile în care debitorul poate fi obligat la plata amenzii, penalităților și despăgubirilor în situația neexecutării obligațiilor prevăzute în titlul executoriu, s-a stabilit că este prezumată culpa conducătorului autorității în neexecutarea obligației, prezumția neavând un caracter absolut, ci putând fi răsturnată prin administrarea de dovezi cu privire la existența unor motive temeinice pentru care nu s-a executat obligația în termenul legal.

Prin urmare, pentru a putea conchide asupra existenței sau inexistenței unei neexecutări culpabile a titlului executoriu, urmează a se analiza, cumulativ, atât actele întocmite, cât și faptele săvârșite de intimații-pârâți ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești dar și inexistența unei imposibilități obiective de punere în executare a titlului executoriu.

În cauză, după temporizarea intervenită prin intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 4/2002, obligația de reorganizare a activității Comisiei a fost îndeplinită astfel încât să asigure punerea în executare a hotărârii judecătorești într-o manieră care să respecte termenul rezonabil stabilit prin jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Prin Decizia nr. 723 din 5 iulie 2012 a Curții Constituționale, au fost declarate constituționale prevederile O.U.G. nr. 4/2002, considerentele acestei decizii prezentând relevanță și în speță, analizându-se în ce măsură întârzierea punerii în executare a hotărârii judecătorești se datorează culpei intimaților-pârâți.

Instanța de control judiciar reține că după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, s-au instituit noi reguli de examinare a dosarelor aflate în lucru pe rolul Comisiei, iar în aplicarea acestor dispoziții legale, intimații-pârâți au realizat demersurile necesare în vederea punerii în aplicare a titlului executoriu, finalizarea târzie a acestor demersuri nefiindu-le imputabilă.

În acest sens, anterior sesizării instanței de judecată, Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a emis Decizia de compensare nr. 669/13.03.2014, aducând la îndeplinire obligația impusă prin titlul executoriu, motiv pentru care, în acord cu judecătorul fondului, se reține că nu mai subzistă caracterul de mijloc de constrângere al dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004.

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 107 din 23 februarie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 martie 2018.