ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3917/2015

Decizia nr. 3917/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ fiscal, la data de 14.10.2013 sub nr. x/3/2013, reclamanta A. i-a chemat în judecată pe pârâții Președintele Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor și Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, solicitând în temeiul art. 24 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 554/2004 obligarea pârâtului Președintele Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor la plata unei amenzi pe zi de întârziere în cuantum de 20% din salariul minim brut pe economie, pentru neexecutarea sentinței nr. 6872 din 18 noiembrie 2011, modificate prin decizia nr. 3552 din 18 septembrie 2012, pronunțate în Dosarul nr. x/2/2011, începând cu data de 15.06.2013 și până la îndeplinirea obligațiilor reținute prin aceste hotărâri; obligarea pârâtei Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor la plata unei penalități de 500 lei pe zi de întârziere, începând cu data introducerii acțiunii și până la executarea obligațiilor stabilite prin sentința nr. 6872 din 18 noiembrie 2011, modificată prin decizia nr. 3552 din 18 septembrie 2012, în Dosarul nr. x/2/2011, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 87 din 08 ianuarie 2014, Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, având în vederea că instanța care a soluționat fondul litigiului de contencios administrativ prin sentința civilă nr. 6872 din 18 noiembrie 2011 este Curtea de Apel București, iar instanța de executare este instanța care a soluționat fondul litigiului astfel cum prevede art. 2 alin. (1) lit. ț) din Legea nr. 554/2004.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ fiscal, la data de 25.02.2014 sub același număr de dosar x/3/2013.

În ședința publică de la data de 25.0.32014, reclamanta A., prin avocat, și-a precizat acțiunea în sensul că pentru primul capăt de cerere solicită obligarea pârâtului Președintele C.N.C.I. la plata amenzii pentru perioada 15.06.2013-09.10.2013, iar capătul 2 de cerere a rămas fără obiect dat fiind faptul că anterior introducerii acțiunii, obligația a fost executată de pârâta C.N.C.I.

Soluția instanței de fond

Prin încheierea din 25 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor și Președintele Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, ca neîntemeiată.

Recursul

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea cererii de recurs, a arătat că in mod greșit acțiunea a fost respinsă motivat de imposibilitatea de executare a hotărârii datorită apariției Legii nr. 165/2013, obligația pârâților subzistând indiferent de modalitatea de reglementare a procedurii de acordare a măsurilor reparatorii.

S-a arătat că instanța de fond a ajuns la concluzia greșită că dispozițiile Legii nr. 165/2013 ar fi de imediată aplicare, de vreme ce aceasta s-a întemeiat pe un text de lege care ulterior a fost declarat neconstituțional, Curtea Constituțională stabilind expres că dispozițiile art. 34 alin. (1) din lege nu se aplică și cauzelor înregistrate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a acestui act normativ.

De asemenea, a susținut reclamanta că instanța de fond s-a aflat într-o gravă eroare cu privire la obiectul obligațiilor pentru neexecutarea cărora s-a solicitat sancționarea pârâților, acestea vizând verificarea legalității Dispoziției nr. 12782 din 04 august 2010.

Totodată, s-a arătat că nu se poate invoca inexistența unui temei legal pentru obligarea pârâților la executarea hotărârii irevocabile, în condițiile în care ambele reglementări, respectiv Legea nr. 247/2005 și 165/2013 impun verificarea existenței dreptului persoanei îndreptățite la restituire și obligația evaluării imobilului care face obiectul deciziei.

În drept, recursul s-a întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Procedura în fața instanței de recurs

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 7 octombrie 2015 s-a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A.

Apărările intimaților

Intimații-pârâți Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor și B. au depus întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului și menținerea soluției pronunțate de instanța de fond ca fiind legală și temeinică.

Intimatul-pârât B. și intimata-pârâtă Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor au depus concluzii scrise prin care au invocat excepția procesuală a rămânerii fără obiect a cererii de chemare in judecată ca urmare a punerii în executare a deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție și a emiterii deciziei de compensare nr. 74 din 10 octombrie 2013.

Considerentele și soluția instanței de recurs

Analizând cererea de recurs, motivele invocate, normele legale incidente în cauză, precum și în conformitate cu art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondată pentru următoarele considerente:

În conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din noul C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În fapt, prin sentința civilă nr. 6872 din 18 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, modificată prin decizia nr. 3552 din 18 septembrie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2/2011, s-a dispus obligarea pârâtei să analizeze legalitatea Dispoziției nr. 12782 din 4 august 2010 și să înainteze dosarul către un evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare, în termen de 30 de zile de la data expirării termenului de suspendare prevăzut de O.U.G. nr. 4/2012 și Legea nr. 117/2013.

Analiza legislației aplicabile în materie, respectiv art. 24 din Legea nr. 554/2004 relevă că se poate aplica conducătorului autorității publice o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere, în cazul în care hotărârea nu s-a executat în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia sau în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii.

Textul art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 stabilește cu rigoare și sfera de aplicare a acestuia, respectiv hotărârile a căror neexecutare atrage acordarea despăgubirilor și aplicarea sancțiunii amenzii.

Sancțiunile prevăzute de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 se aplică numai în cazul hotărârilor care au ca obiect obligarea unei autorități să încheie, să înlocuiască, să modifice un act administrativ, să elibereze un înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative.

Din redactarea textului art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, dar și prin prisma principiilor generale de drept, rezultă că aplicarea unei sancțiuni pecuniare are rolul de a constrânge și sancționa pe debitorul obligației, în vederea executării acesteia în termenul prevăzut de lege.

Înalta Curte precizează că aplicarea amenzii prevăzute de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este consecința neexecutării culpabile a unei hotărâri judecătorești irevocabile, situație reținută și în considerentele Deciziei nr. 1566/2009 a Curții Constituționale.

În cazul titlurilor de despăgubire, prin O.U.G. nr. 4/2012, s-au suspendat până la 15 mai 3013 emiterea titlurilor de despăgubire și procedurile de evaluare a imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Ulterior, prin Legea nr. 165/2013 s-au abrogat prin art. 50 lit. b) dispozițiile referitoare la evaluarea imobilelor prevăzute de Legea nr. 10/2001 și s-a reglementat o procedură de compensare prin puncte a imobilelor care nu se restituie în natură, nemaifiind posibilă emiterea unei decizii conținând titlul de despăgubire.

În raport de prevederile acestui act normativ nu se mai poate pune în discuție neexecutarea culpabilă a hotărârilor judecătorești, motiv pentru care în mod legal prima instanță a respins acțiunea reclamanților.

Mai trebuie precizat că C.E.D.O. a arătat în cauza Broniowski c. Pologne, că situațiile ce presupun indemnizarea unor categorii largi de personal prin măsuri legislative ce pot avea consecințe economice importante asupra ansamblului unui stat, autoritățile naționale trebuie să dispună de o mare putere discreționară, nu numai în a alege măsurile de natură a garanta drepturile patrimoniale sau a reglementa raporturile de proprietate, dar și pentru a dispune de timpul necesar pentru aplicarea unor asemenea măsuri.

În raport de faptul că aplicarea măsurilor reparatorii implică indemnizarea unor largi categorii de proprietari, de natură a avea consecințe economice evidente asupra ansamblului statului, măsurile legislative stabilite prin Legea nr. 247/2005 modificată prin O.U.G. nr. 81/2007 și O.U.G. nr. 4/2012, se circumscriu limitelor ample ale puterii discreționare a statului atât în ceea ce privește alegerea modalității de garantare a drepturilor patrimoniale, cât și asupra termenului necesar pentru aplicarea măsurilor.

O asemenea măsură nu contravine Convenției Europene a Drepturilor Omului și Protocolului nr. 1 adițional la Convenție, pentru că statul a aplicat același principiu tuturor celor aflați în situații identice și s-a încadrat în limitele de apreciere ale impactului economic al măsurilor asupra ansamblului statului, astfel încât măsura legislativă este temeinic justificată.

La aprecierea asupra compatibilității legislației naționale cu normele Convenției, Înalta Curte are în vedere și un alt criteriu, propriu jurisprudenței Convenției Europene a Drepturilor Omului, anume acela al proporționalității măsurii, al echilibrului care trebuie să existe în materie de protecția dreptului individual de proprietate și exigențele apărării unor interese generale (cauza Saggio c. Italie).

Lipsa de resurse financiare a Statului Român, în raport de amploarea numărului de solicitări este de natură a justifica măsura și a nu înfrânge echilibrul între dreptul individual și interesele generale.

De asemenea, trebuie avut în vedere că O.U.G. nr. 4/2012 a fost adoptată tocmai pentru a se identifica de către stat soluții financiare pentru acordarea despăgubirilor, ținând seama și de posibilitatea iminentă a epuizării Fondului Proprietatea.

În altă ordine de idei, Înalta Curte constată că, în cauză, Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a emis decizia de compensare nr. 74 din 10 octombrie 2013 prin 181.651 puncte pentru imobilul situat in București în temeiul art. 21 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv in perioada regimului comunist în România.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, iar susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite.

Acțiunea și recursul nu sunt lipsite însă de obiect, demersul reclamantei vizând atât punerea în executare a sentinței, cât și plata despăgubirilor, cerere care, în absența unei culpe a pârâților, este neîntemeiată.

Pentru aceste considerente, va fi respinsă excepția lipsei de obiect formulată de intimații-pârâți Președintele Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor și Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Constatând că sentința recurată este legală și temeinică și că nu există motive care să atragă casarea sau modificarea acesteia, în conformitate cu prevederile art. 496 teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția lipsei de obiect formulată de intimații-pârâți Președintele Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor și Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor.

Respinge recursul declarat de A. împotriva încheierii din 25 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 8 decembrie 2015.