ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1287/2019

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 22 iunie 2015 pe rolul Tribunalului Brașov, sub nr. x/2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu SC B. SRL să se constate că folosirea neautorizată de către pârâtă a însemnelor C. a încălcat drepturile de proprietate intelectuală asupra mărcii înregistrate la OSIM sub denumirea C., având ca număr de înregistrare 104092 din 9 iulie 2009, al cărei titular este reclamantul; să fie obligată pârâta la încetarea activităților de producere, stocare, distribuire, vânzare sau a oricăror altor activități de comercializare a produselor ce poartă în mod ilegal marca C. sau care au în componența denumirii marca C., în baza art. 36 alin. (2) și alin. (3) din Legea nr. 84/1998, sub sancțiunea aplicării de penalități în conformitate cu art. 905 alin. (2) C. proc. civ., pentru fiecare zi de întârziere; să fie obligată pârâta să scoată definitiv din circuitele comerciale de pe piață, pe cheltuiala sa, toate produsele contrafăcute care imită în mod fraudulos marca C., conform art. 11 din O.U.G. nr. 100/2005; să fie obligată pârâta la plata de despăgubiri materiale estimate provizoriu la 15.000 euro, reprezentând beneficiul injust realizat de pârâtă prin producerea și comercializarea produselor contrafăcute, conform art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005; publicarea în presă, pe cheltuiala pârâtei, a dispozitivului hotărârii judecătorești, în două publicații de circulație națională, conform art. 16 din O.U.G. nr. 100/2005; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința nr. 25S din data de 23 februarie 2017, Tribunalul Brașov, secția I civilă a admis excepția de netimbrare a cererii de majorare a pretențiilor și, pe cale de consecință, a anulat cererea reclamantului de majorare a pretențiilor. A admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul A. și a obligat pârâta să înceteze acțiunile de comercializare a produselor ce poartă în componența denumirii marca "C.", respingând restul pretențiilor. De asemenea, a respins cererile părților de acordare a cheltuielilor de judecată și a obligat reclamantul să plătească în contul Biroului Local de Expertiză Brașov suma de 3.084 RON pentru raportul de expertiză

Curtea de Apel Brașov, secția civilă, prin Decizia nr. 1225/Ap din 29 iunie 2017, a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinței civile nr. 25/2017 pronunțată de Tribunalul Brașov, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis cererea de obligare a pârâtei la plata către reclamant a sumei de 15.000 euro, în RON, la cursul B.N.R. din ziua plății, cu titlu de despăgubiri și la plata sumei de 8.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în fața primei instanțe. De asemenea, a obligat intimata la plata către apelant a cheltuielilor de judecată din apel, în cuantum de 3.000 RON.

Împotriva acestei decizii pârâta B. SRL a declarat recurs.

Prin Decizia civilă nr. 1087 din 27 martie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a fost admis recursul pârâtei B. SRL dispunându-se casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

În rejudecare, Curtea de Apel Brașov, secția civilă, prin Decizia nr. 1078/Ap din 27 iunie 2018 a admis în parte apelul formulat de reclamantul A. împotriva Sentinței nr. 25/S din 23 februarie 2017, pronunțată de Tribunalul Brașov, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a obligat pârâta SC B. SRL la plata către reclamantul A. a sumei de 16.151,21 RON cu titlu de despăgubiri parțiale aferente anului 2013 în legătură cu producerea și comercializarea produselor "C.", precum și a sumei de 2.339 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale la fondul cauzei. Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței atacate privind admiterea excepției de netimbrare, admiterea în parte a acțiunii, obligarea pârâtei la încetarea acțiunilor de comercializare a produselor ce poartă în componența denumirii marca "C.", respingerea restului pretențiilor solicitate cu titlu de despăgubiri, respingerea celorlalte pretenții ale reclamantului, obligarea reclamantului la plata onorariului expert și compensarea restului cheltuielilor de judecată solicitate. A fost obligată intimata SC B. SRL la plata către apelantul A. a sumei de 2.028 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în apel. Au fost respinse restul pretențiilor formulate în apel.

Împotriva Deciziei nr. 1078/Ap din 27 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția I civilă, a formulat recurs reclamantul A., care a solicitat casarea hotărârii recurate și obligarea intimatei la plata către acesta a sumei de 15.000 euro, sumă ce reprezintă parțial prejudiciul aferent anului 2013. În subsidiar a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Prin motivele de recurs se critică hotărârea pronunțată de Curtea de Apel Brașov din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Acesta arată că cererea sa din data de 9 februarie 2017, prin care și-a restrâns acțiunea doar cu privire la pretențiile pentru anul 2013, nu poate fi interpretată ca o "majorare a pretențiilor aferente anului 2013", având în vedere că, prin cererea introductivă, nu au fost precizate pretențiile pentru perioada 2013 - 2015 în mod defalcat, pe fiecare an, estimarea de 15.000 euro fiind făcută pentru întreaga perioadă. Având în vedere că, potrivit raportului de expertiză, despăgubirile aferente anului 2013 au fost stabilite la 23.487 euro și că nu își putea permite timbrajul peste taxa achitată inițial, a fost nevoit, pe de o parte, să își restrângă acțiunea doar la perioada anului 2013 și doar în limita a ceea ce timbrase, anume pentru suma de 15.000 euro.

Recurentul arată că nu ar fi putut, în mod legal, să își "restrângă acțiunea" la valoarea pentru care învestise instanța inițial, având în vedere că, prevalând lipsa timbrajului, cererea sa de majorare a pretențiilor urma sa fie anulată oricum de instanță, fără a se lua act de nici o manifestare de voință a sa cu privire la pretenții pentru care nu timbrase.

În aceste condiții, singura restrângere de acțiune pe care putea să o formuleze reclamantul era cu privire la cererea inițială, care fusese deja timbrată corespunzător și față de care a arătat ca instanța urmează a se pronunța doar pentru anul 2013.

Se mai arată că interpretarea că prima instanță nu ar fi luat act de această modificare de acțiune excede cadrului procesual cu care a fost învestită instanța de apel și echivalează cu o completare și o lămurire a hotărârii instanței de fond, demers care este nelegal și eronat.

Interpretarea instanței de apel a fost aceea că instanța de fond, nepronunțându-se în mod expres asupra unei cereri a reclamantului, nici nu a avut în vedere această cerere, concluzia fiind aceea că cererea nici nu a fost formulată și urmează a fi ignorată în întregime. Recurentul susține că o atare soluție nu poate fi primită, fiind contrară principiilor reglementate de art. 9 C. proc. civ., referitor la dreptul de dispoziție al părții, de a renunța total sau parțial la judecata cererii sale, și art. 5 C. proc. civ., conform căruia instanța are obligația a soluționa orice cerere cu care este învestită.

În aceste condiții reclamantul susține că în mod corect a criticat în apel faptul ca nu i-au fost acordate despăgubiri aferente anului 2013, așa după cum solicitase la fond.

În primul ciclu procesual această cerere a fost interpretată corect de instanța de apel, ce s-a pronunțat asupra apelului în limitele în care a fost învestită.

Reclamantul arată că în rejudecare instanța de apel a apreciat eronat și contrar limitelor învestirii că suma de 15.000 euro pe care o solicita pentru anul 2013 ar reprezenta "o cerere nouă în apel", ce urmează a nu fi avută în vedere.

Astfel, apreciază că hotărârea este nelegală sub aspectul faptului că, în rejudecare, instanța a depășit limitele casării, motivele invocate în fata instanței a cărei hotărâre a fost casată, înfrângând astfel prevederile art. 501 alin. (3) C. proc. civ. și pronunțând o hotărâre nelegală sub aspectul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Față de faptul că niciodată nu a fost invocată împrejurarea că reclamantul nu ar fi învestit instanța de fond cu modificarea de acțiune privind pretențiile sale, acest aspect nu ar fi putut fi avut în vedere de instanța de apel, din oficiu, în rejudecare, fiind contrar intereselor apelantului care a promovat calea de atac.

Se mai arată că hotărârea recurată este contradictorie, având în vedere următoarele aspecte: pe de o parte, se reține faptul ca apelul privește doar neacordarea despăgubirilor pe anul 2013; totodată, se reține că prin raportul de expertiză, apreciat ca fiind corect întocmit, aceste despăgubiri se ridică la valoarea de 23.487 euro; se mai reține că instanța de fond, anulând ca netimbrată cererea de majorare a pretențiilor, era învestită doar cu o cerere în pretenții pentru suma de 15.000 euro; se recunoaște faptul că reclamantul a formulat o cerere de restrângere a acțiunii doar la anul 2013 (deși se consideră ca această cerere nu a fost avuta în vedere); contrar acestor aspecte, soluția este aceea de stabilire a prejudiciului la o cotă de 26,7% din suma de 15.000 euro (sumă care deja reprezintă doar parțial prejudiciul pe anul 2013), motivat de faptul că cererea inițială a reclamantului privea 3 ani și nu doar unul.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată, recurentul solicită să se constate că acestea au fost stabilite în mod nelegal, cu încălcarea prevederilor art. 451 și 453 alin. (2) C. proc. civ. Se susține că nu se putea imputa acestuia neplata cu rea-credință a onorariului suplimentar de expert, în condițiile în care acesta nu a putut face plata nici măcar a taxei judiciare de timbru.

Este criticată și dispoziția instanței de apel de a acorda doar jumătate din cheltuielile de judecată avansate de reclamant, față de admiterea doar în parte a pretențiilor acestuia. Se apreciază că cererile reclamantului ce au fost admise sunt cereri principale, astfel încât ponderea acestora este una mai mare decât a celor respinse, sens în care nu se putea dispune acordarea doar a jumătate din cheltuielile de judecată avansate de reclamant.

Intimata B. S.R.L. a formulat și depus întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului și a solicitat, în principal, respingerea recursului ca inadmisibil. În subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În ceea ce privește inadmisibilitatea recursului, intimata a arătat că prezentul dosar are ca obiect o acțiune în pretenții pentru fapte de contrafacere, prin care aceasta a fost obligată la plata de despăgubiri pentru pretinsa utilizare ilicită a mărcii recurentului în perioada 2013 - 2015. Se învederează că valoarea obiectului cererii se situează sub pragul de 1.000.000 RON, prevăzut de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 și se face trimitere la Decizia nr. 369, pronunțată de Curtea Constituțională a României la 30 mai 2017, precum și la Decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, solicitând să fie luat în considerare și aspectul că prezentul litigiu a fost înregistrat pe rolul instanței anterior publicării în Monitorul Oficial a Deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017.

Prin răspunsul la întâmpinare formulat de recurentul A., acesta a solicitat înlăturarea apărărilor intimatei și respingerea excepției inadmisibilității recursului, raportat la faptul că prezenta cauză a beneficiat deja de calea de atac a recursului, în primul ciclu procesual, precum și față de prevederile Deciziei nr. 454/2018 a Curții Constituționale.

Referitor la admisibilitatea recursului, în raportul întocmit, conform art. 493 alin. (2) C. proc. civ., s-au reținut următoarele.

Potrivit art. 483 alin. (1) C. proc. civ., "Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului", iar, conform art. 88 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, hotărârile pronunțate în cazurile prevăzute de art. 36 din aceeași lege, pot fi atacate cu apel.

Excepțiile de la regula înscrisă în art. 483 alin. (1) C. proc. civ. sunt reglementate de art. XVIII din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Cum obiectul cauzei de față nu se încadrează în ipotezele prevăzute de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, se constată că hotărârea atacată este supusă căii de atac a recursului.

Prin încheierea din data de 7 mai 2019, pronunțată conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ., a fost admis în principiu recursul, reținându-se conținutul raportului în legătură cu problema de inadmisibilitate invocată de către pârâtă.

Înalta Curte a constatat fondat recursul în limitele și pentru considerentele expuse mai jos.

Este fondat motivul de recurs prin care se susține încălcarea limitelor casării în ceea ce privește calcularea despăgubirilor datorate pentru prejudiciul cauzat pe anul 2013, prin raportare la un procent determinat prin regula de trei simplă, în funcție de suma de 15.000 euro la care a fost evaluat prejudiciul prin acțiune pentru anii 2013 - 2015 și de toți cei trei ani.

Rejudecarea după casare este limitată, pe de o parte, de partea din hotărâre recurată, iar pe de altă parte, de motivele de recurs considerate fondate.

În cadrul apelului, referitor la modul de calcul al prejudiciului, reclamantul a arătat că prin probele administrate s-a făcut dovada faptului că în perioada 2013 - 2015 valoarea prejudiciului doar pentru produsul "C.", a fost de 393.099 RON și că, întrucât nu a avut posibilitatea de a acoperi valoarea taxei judiciare de timbru aferentă acestei sume, și-a restrâns pretențiile la valoarea de 15.000 euro, pentru care achitase inițial taxa judiciară de timbru și care reprezintă valoarea parțială a prejudiciului, înregistrat doar pentru activitatea de contrafacere desfășurată în anul 2013 [valoarea totală a prejudiciului pentru anul 2013 fiind de 23.900 euro compusă din 11.000 euro partea fixă a redevenței și 58.064 RON (12.900 euro) valoarea părții variabile a redevenței, conform raportului de expertiză].

Prin Decizia civilă nr. 1225/Ap din 29 iunie 2017, pronunțată în primul ciclu procesual în apel s-a admis apelul declarat de reclamantul A. și s-a admis cererea de obligare a pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 15.000 euro, în RON, la cursul BNR din ziua plății, cu titlul de despăgubiri.

În motivarea acestei deciziei cu privire la acest aspect s-au reținut următoarele.

Prin sentința atacată, prima instanță a reținut faptul că reclamantul este titularul mărcii "C." și că pârâta a comercializat în perioada ianuarie 2013 - decembrie 2015 produse care aveau pe etichetă cuvântul "C." și a dispus în temeiul art. 36 alin. (2) și (3) din Legea nr. 84/1998 ca pârâta să înceteze acțiunile de comercializare a acestor produse.

Față de aceste considerente, reținând că după ce a timbrat pretențiile inițiale de 15.000 euro, reclamantul și-a majorat pretențiile, dar nu a timbrat diferența și că prima instanță a anulat în mod legal cererea de majorare a pretențiilor și că potrivit probatoriul administrat în fața primei instanțe prejudiciul produs pentru anul 2013 este mai mare, instanța de apel a constatat întemeiată cererea reclamantului de obligare a părții la plata parțială a prejudiciului produs în cuantum de 15.000 euro.

În cadrul recursului declarat împotriva acestei decizii pârâta nu a formulat critici legate de acordarea întregului cuantum de 15000 euro, la care și-a evaluat reclamantul prejudiciul pentru cei trei ani anteriori formulării cererii, deși în apel ar fi susținut că suma calculată prin expertiză ca despăgubiri doar pentru anul 2013 depășește această sumă pentru care a plătit taxa de timbru.

Recurenta pârâtă a fost nemulțumită doar de faptul că Decizia civilă nr. 1225/Ap din 29 iunie 2017 nu a fost corespunzător motivată nefiind analizate și apărările sale, în special legate de valoarea probatorie a înscrisurilor administrate de reclamant în dovedirea prejudiciului și de decăderea din administrarea probei cu expertiza.

Acesta a fost considerentul pentru care a fost casată decizia menționată anterior.

Ca atare, nu mai făcea obiectul rejudecării în apel problema dacă suma maximă la care și-a evaluat reclamantul pretențiile (15.000 euro) pe trei ani ar trebui împărțită proporțional la cei trei ani, prin raportare la faptul că în apel reclamantul a arătat că doar despăgubirile calculate pe anul 2013 depășesc această sumă, sau acordată integral dacă se ajungea la concluzia că despăgubirile dovedite o depășesc.

Ținând cont, pe de o parte, că aceleași motive menționate anterior au fost avute în vedere de către instanța de apel și la determinarea cheltuielilor de judecată, iar pe de altă parte, că aprecierile legate de temeinicia cheltuielilor de judecată sunt dependente de soluția la care se va ajunge cu privire la fondul cererii de chemare în judecată, Înalta Curte nu consideră utilă analiza în această fază procesuală a celorlalte critici legate de acest aspect.

În consecință, în temeiul art. 496 coroborat cu art. 497 alin. (1) raportate la art. 488 coroborat cu art. 501 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, casează decizia și trimite cauza pentru rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 1078/Ap din data de 27 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă în Dosarul nr. x/2015.

Casează decizia și trimite cauza pentru rejudecare la aceeași instanță.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 iunie 2019.

Procesat de GGC - LM