ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1087/2018

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, sub nr. x/2015, la data de 22 iunie 2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta SC B. SRL solicitând să se constate că folosirea neautorizată de către pârâtă a însemnelor "G." a încălcat drepturile de proprietate intelectuală asupra mărcii înregistrate la O.S.I.M. sub denumirea "G.", având ca număr de înregistrare 104092 din data de 9 iulie 2009, al cărei titular este reclamantul; să fie obligată pârâta la încetarea activităților de producere, stocare, distribuire, vânzare sau a oricăror altor activități de comercializare a produselor ce poartă în mod ilegal marca G. sau care au în componența denumirii marca "G.", în baza art. 36 alin. (2) și alin. (3) din Legea nr. 84/1998, sub sancțiunea aplicării de penalități în conformitate cu art. 905 alin. (2) C. proc. civ., pentru fiecare zi de întârziere; să fie obligată pârâta să scoată definitiv din circuitele comerciale de pe piață, pe cheltuiala sa, toate produsele contrafăcute care imită în mod fraudulos marca "G.", conform art. 11 din O.U.G. nr. 100/2005; obligarea pârâtei la plata de despăgubiri materiale estimate provizoriu la 15.000 euro, reprezentând beneficiul injust realizat de pârâtă prin producerea și comercializarea produselor contrafăcute, conform art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005; publicarea în presă, pe cheltuiala pârâtei, a dispozitivului hotărârii judecătorești, în două publicații de circulație națională, conform art. 16 din O.U.G. nr. 100/2005; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Față de dispozițiile art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., reclamantul, după administrarea probei cu expertiză, și-a majorat pretențiile la 393.099 RON, sumă compusă din valoarea redevenței anuale pe anii 2013 - 2015 în cuantum de 148.500 RON și cota de 20% din valoarea de vânzare a fiecărui produs comercializat sub marca "G.", în cuantum de 244.599 RON.

În drept au fost invocate prevederile art. 36, 90 și 92 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, art. 905 alin. (2), art. 1349 și art. 1357 din noul C. civ., art. 2, art. 5 și art. 7 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale, art. 11, art. 14 și art. 16 din O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială.

Prin Sentința civilă nr. 25/S/23.02.2017 Tribunalul Brașov a respins excepția de netimbrare a cererii de majorare a pretențiilor și pe cale de consecință a anulat cererea reclamantului de majorare a pretențiilor. A admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL. A obligat pârâta să înceteze acțiunile de comercializare a produselor ce poartă în componența denumirii marca "G." a respins celelalte pretenții ale reclamantului; a respins cererile părților de acordare a cheltuielilor de judecată și a obligat reclamantul să plătească în contul Biroului Local de Expertiză Brașov suma de 3084 RON pentru raportul de expertiză întocmit în cauză de expert C.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, solicitând modificarea ei în parte, în sensul admiterii acțiunii sale în întregime.

Prin Decizia nr. 1225/A din data de 29 iunie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, a fost admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinței civile nr. 25/2017 pronunțată de Tribunalul Brașov, a fost schimbată în parte în sensul s-a admis cererea de obligare a pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 15.000 euro, în RON, la cursul BNR din ziua plății, cu titlul de despăgubiri; a fost obligată pârâta la plata către reclamant a cheltuielilor parțiale de judecată efectuate în fața primei instanțe, în cuantum de 8.500 RON. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate. A fost obligată intimata la plata către apelant la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3000 RON.

Potrivit art. 499 prima teză C. proc. civ., prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.

Împotriva deciziei menționate anterior a declarat recurs pârâta B. SRL invocând dispozițiile art. 483 și art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului formulat împotriva Deciziei nr. 1225/Ap din 29 iunie 2017 s-au arătat următoarele:

Din interpretarea dispozițiilor art. 88 din Legea nr. 84/1998, reiese că hotărârile pronunțate în cazul prevăzut de art. 36 din lege (acțiune în contrafacere) pot fi atacate cu apel. Având în vedere că menționarea acestei căi de atac nu este limitativă, cum ar fi formularea "numai cu apel", rezultă, în opinia recurentei-pârâte, că hotărârile din apel pot fi atacate la rândul lor cu recurs.

Recurenta-pârâtă a mai invocat și că, în conformitate cu regula de bază prevăzut de art. 483 C. proc. civ. (hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului), hotărârile la care se referă art. 88 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 nu sunt hotărâri definitive și pot fi atacate cu apel, nefiind suprimată calea de atac a apelului și nici calea extraordinară de atac a recursului.

Totodată, recurenta-pârâtă a considerat că recursul este admisibil și prin raportare la cele statuate prin Decizia nr. 369/2017 a Curții Constituționale, această decizie producându-și efectele inclusiv în prezenta cauză, care este o cauză pendinte la momentul publicării din 20 iulie 2017, nesoluționată definitiv și față de care nu se împlinise termenul de recurs.

În dezvoltarea motivului de casare invocat [art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.], a apreciat că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, în speță prevederile art. 36 alin. (2) și (3) din Legea nr. 84/1998.

Recurenta-pârâtă a arătat că, instanța de apel a reținut, fără o motivare extensivă, faptul că ar exista o utilizare neautorizată a mărcii verbale "G." aparținând intimatului, pe perioada ianuarie 2013 - decembrie 2015, prin comercializarea de produse care aveau pe etichetă cuvântul "G.". A apreciat că această concluzie a instanței de apel este o deducție practic a stării de fapt reținute de instanța de fond și a obligării sale la încetarea comercializării acestor produse.

A mai susținut că, prin Decizia nr. 74/2016, O.S.I.M. a respins cererea de înregistrare a mărcii combinate "B. G.", sub nr. X din data de 5 iunie 2015, decizie împotriva căreia a formulat contestație ce face obiectul dosarului nr. x/2016 al Tribunalului București, acțiune ce a fost admisă în primă instanță.

Recurenta-pârâtă a învederat că intimatul, care are calitatea de asociat și administrator al societății D. SRL, a început distribuția extinsă a produsului prin intermediul societății doar în perioada 2014 - 2015.

A menționat și că, până la acest moment, în toată perioada de comercializare a produsului "B. G." 2010 - 2015, nu i s-a adus la cunoștință (și nici altor companii colaboratoare care comercializează acest produs) vreo notificare privind utilizarea nelegală sau abuzivă a denumirii "G.", în virtutea caracterului de marcă înregistrată invocat de intimat.

În plus, a mai arăta că, începând cu anul 2016, acest produs a fost comercializat exclusiv sub denumirea "B. G. Detox +", care este actualmente marca sa înregistrată (începând cu 27 iunie 2016, data de depozit fiind 11.12.2015).

Criticând hotărârea atacată, a susținut că, fără a analiza extensiv elementele invocate, instanța de apel a constatat că această faptă a fost de natură a produce prejudicii părții adverse, prin diminuarea vânzărilor produsului protejat prin dreptul la marcă și a pierderii interesului unor potențiali clienți.

Recurenta-pârâtă a apreciat că, în speță, nu se poate vorbi despre acte propriu-zise de contrafacere, produsele comercializate de părți fiind substanțial diferite și nu există risc de confuzie.

A susținut că, în cauză, nu există identitate conceptuală și vizuală între marca protejată și semnul utilizat, astfel că riscul de confuzie, care include și riscul de asociere, este exclus. Chiar dacă s-ar aprecia că există o similitudine vizuală/conceptuală/fonetică cu privire la denumirea produselor, a considerat că este esențială distincția substanțială a acestora din punct de vedere al compoziției și rețetei produselor, precum și distincția vizuală a etichetelor folosite.

Totodată, a apreciat că un consumator mediu avizat, confruntat cu achiziționarea produselor provenind de la cele două societăți nu le va atribui aceeași proveniență, acesta neasociind la prima vedere semnul (denumirea) "B. G." cu marca verbală "G.".

A subliniat că denumirea sa este specifică, complexă vizual, că nu se poate aprecia că particula "G." este elementul dominant, eticheta produsului trebuind a fi apreciată în ansamblul ei, prezentând atât fundal coloristic specific (albastru-închis), cât și încadrarea cuvântului "G." în chenar roșu.

Recurenta-pârâtă a considerat că marca intimatului este verbală și nu identifică în mod distinctiv produsele acestuia, drept pentru care nu se poate vorbi despre un risc de confuzie și inducerea în eroare a consumatorului mediu cu privire la originea produselor sau crearea percepției că acestea provin de la același producător.

Analizând notorietatea și renumele celor două companii pe piață, recurenta-pârâtă susține că B. SRL este o companie extrem de cunoscută, fiind unul dintre producătorii majori de produse și suplimente alimentare, incluzând minerale naturale și extracte integral obținute din plante utilizate în special în medicina alternativă. Pe de altă parte, a arătat că produsul "G." al intimatului nu este comercializat sub numele său, ci prin intermediul unei terțe societăți, D.

A afirmat că partea adversă nu a depus niciun înscris care să ateste nivelul și volumul vânzărilor produselor sale, din contră, afirmațiile acestuia conturând ideea unei distribuții extrem de limitate, derulate chiar în pierdere.

În opinia sa, diferențele dintre semnele pe care le utilizează și marca verbală a intimatului sunt suficiente pentru a susține ideea că nu există o faptă de contrafacere per se.

Totodată, a apreciat corectă reținerea instanței de fond în sensul că produsele sale nu se substituie produselor reclamantului, că nu s-a încercat imitarea acestora, ci sunt produse proprii pentru care pârâta deține certificat de producere și comercializare.

A considerat că simplul fapt că produsele se află în aceeași clasă nu prezintă nicio relevanță, iar aprecierea globală a riscului de confuzie, în ceea ce privește similaritatea vizuală, fonetică sau conceptuală a mărcilor aflate în conflict, trebuie să fie fondată pe impresia de ansamblu produsă de acestea, ținând cont în special de elementele lor distinctive și dominante.

De asemenea, a arătat că Legea nr. 84/1998 folosește sintagma "risc de confuzie incluzând și riscul de asociere" care a fost preluată din Directiva nr. 89/104/EEC, interpretată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în sensul că "simpla asociere pe care publicul ar putea să o facă între două mărci, ca rezultat al conținutului semantic analog, nu este prin ea însăși suficientă pentru a se concluziona că există un risc de confuzie în înțelesul art. 4 alin. (1) lit. b) al Directivei. Nu există risc de confuzie, în sensul Directivei privind mărcile, decât dacă publicul poate fi indus în eroare în ceea ce privește originea produselor sau serviciilor în cauză. Un simplu risc de asociere între semnele în discuție nu este suficient."

O altă critică formulată de către recurenta-pârâtă vizează reținerile instanței de apel cu privire la condițiile răspunderii civile delictuale, aceasta apreciind că nu sunt îndeplinite.

Cu privire la fapta ilicită, a arătat că, în materia contrafacerii, acesta este reprezentată de una din variantele descrise de art. 36 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 și a apreciat că, în raport de argumentele prezentate cu privire la lipsa similitudinii mărcii apelantului cu denumirea sa, această condiție nu este îndeplinită.

În ceea ce privește prejudiciul, în esență, a solicitat să se observe că prejudiciul material, dacă există, nu a fost dovedit sub aspectul întinderii.

Prin acțiunea introductivă intimatul a făcut o estimare a daunelor, fără a aduce nici un mijloc pertinent și legal de probă. Instanța de apel apreciază că din probatoriul administrat în fond, prejudiciul cauzat pentru anul 2013 este "mult mai mare", drept urmare solicitarea de plată a sumei de 15.000 euro este justificată.

Nu s-au administrat la nici un moment în probațiune dovezi privind vânzările sau veniturile obținute de către intimat prin utilizarea mărcii. Contractul de licență a mărcii "G." dintre intimat și D. SRL nu are număr de înregistrare care să îi confere un caracter cert și, cel mai important, nu a fost înregistrat la OSIM, în contradicție cu prevederile art. 43 din Legea nr. 84/1998. În plus, poate fi considerat un contract de licență încheiat cu o cauză imorală, între intimat și societatea proprie, stabilind o redevență nerealistă din punct de vedere economic, care nu a fost încasată niciodată. Expertiza contabilă administrată nu poate fi luată în considerare ca probă validă, raportat la prevederile art. 262 alin. (3) C. proc. civ. care prevăd expres decăderea din probă pentru partea care nu achită costurile presupuse de aceasta.

Recurenta-pârâtă a mai formulat o serie de considerente cu privire la caracterul distinctiv al mărcii intimatului și a apreciat că aceasta este slab distinctivă și nu îndeplinește funcțiile esențiale ale mărcii.

Intimatul-reclamant a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil, cu cheltuieli de judecată.

Intimatul-reclamant a apreciat că decizia atacată este definitivă, fiind incidente dispozițiile art. 634 alin. (1) pct. 4 cu referire la art. 483 alin. (2) C. proc. civ.

A arătat că decizia atacată cu recurs s-a bazat pe prevederile art. 14 din O.U.G. nr. 100/2015, iar despăgubirile solicitate și acordate au fost în sumă de 15.000 euro, sumă care încadrează litigiul, din punct de vedere valoric, între cele prevăzute cu unică cale de atac (apel). Totodată, a considerat că recurenta nu se poate prevala de prevederile art. 88 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, întrucât decizia recurată nu a avut în vedere aceste prevederi.

Intimatul-reclamant a apreciat că sunt nefondate susținerile părții adverse privitoare la admisibilitatea recursului ca urmare a dezlegărilor date prin Decizia nr. 369/2017 a Curții Constituționale și a arătat că această hotărâre nu poate avea incidență în speță întrucât a fost publicată la data de 20 iulie 2017, ulterior pronunțării hotărârii atacate.

Cu privire la cele invocate de către recurenta-pârâtă în dezvoltarea motivului de casare privind încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, a solicitat să se constate că acesta nu vizează decizia recurată, ci se referă în întregime la soluția adoptată de instanța de fond, hotărâre care nu a fost atacată cu apel de recurentă. Din această perspectivă, a considerat că recursul este inadmisibil, conform art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Analizând restul criticilor formulate de recurenta-pârâtă, a susținut că acestea nu cuprind motive de nelegalitate, așa cum se susține, ci vizează netemeinicia hotărârii, determinată de modul de stabilire a cuantumului prejudiciului.

Totodată, a apreciat că sub aspectul temeiniciei lor, se poate constata că sunt nefondate.

Prin raportul întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului raportorul și-a exprimat opinia în sensul că recursul este formulat în termen legal, că îndeplinește condițiile de formă prevăzute sub sancțiunea nulității, este legal timbrat, iar motivele de recurs ar putea fi circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. S-a mai reținut și faptul că prin întâmpinarea formulată, intimatul-reclamant A. a susținut inadmisibilitatea recursului raportat la prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Prin raport s-a susținut admisibilitatea căii de atac a recursului pentru următoarele motive.

Potrivit art. 483 alin. (1) C. proc. civ. "Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului", iar conform art. 88 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, hotărârile pronunțate în cazurile prevăzute de art. 36 din aceeași lege (articol incident în speță, invocat ca temei al cererii de chemare în judecată), pot fi atacate cu apel.

De asemenea, art. XVIII alin. (1) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., modificată prin O.U.G. nr. 95/2016 prevede că "Dispozițiile art. 483 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, se aplică proceselor începute cu data de 1 ianuarie 2019", iar conform alin. (2) al aceluiași articol, "în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2018, inclusiv, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) - lit. i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului."

Cum obiectul cauzei de față nu se încadrează în ipotezele prevăzute de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, se constată că hotărârea atacată, este supusă căii de atac a recursului.

Potrivit dispozițiilor art. 457 alin. (2) C. proc. civ., mențiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege.

Dispozițiile art. 97 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. prevăd ca Înalta Curte de Casație și Justiție judecă "recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege".

Totodată, s-a susținut că motivele de recurs ar putea fi încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin încheierea din 13 februarie 2018, față de conținutul raportului și de dispozițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ., s-a admis în principiu recursul.

Înalta Curte a constatat fondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

În ceea ce privește excepția de inadmisibilitate a recursului pentru argumentele invocate prin întâmpinare, o parte dintre acestea au fost avute în vedere la pronunțarea încheierii de admitere în principiu a recursului.

Astfel, în ceea ce privește calea de atac a recursului, în raport s-a reținut admisibilitatea acesteia prin raportare la prevederile art. 483 alin. (1) C. proc. civ., art. XVIII alin. (1) din Legea nr. 2/2013 cu modificările ulterioare, și la faptul că obiectul cauzei de față, acțiune în contrafacere, nu se încadrează în ipotezele prevăzute de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Faptul că faptul că hotărârea a fost pronunțată în cadrul unui litigiu în cadrul căruia au fost formulate mai multe capete de cerere, dintre care una evaluabilă în bani nu este de natură să schimbe concluzia menționată anterior întrucât potrivit art. 460 alin. (3) C. proc. civ., "în cazul în care prin aceeași hotărâre au fost soluționate mai multe cereri principale sau incidentale, dintre care unele sunt supuse apelului, iar altele recursului, hotărârea în întregul ei este supusă apelului. Hotărârea dată în apel este supusă recursului."

Referitor la susținerea inadmisibilității recursului pentru faptul că unul dintre motive legate de îndeplinirea condițiilor acțiunii în contrafacere ar fi fost formulat omisso medio, iar cel privind prejudiciul ar conține motive de netemeinicie iar nu de nelegalitate, sunt de reținut următoarele.

Obiectul analizei recursului în completul de filtru este stabilirea dacă acesta este sau nu admisibil în principiu.

Unul dintre cazurile în care recursul nu este admisibil în principiu, cu consecința anulării recursului, conform art. 493 alin. (5) C. proc. civ., este acela al imposibilității încadrării motivelor de casare invocate și a dezvoltării lor în cazurile prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

La această concluzie se poate ajunge doar dacă niciunul din motivele de casare invocate și dezvoltarea lor nu se încadrează în prevederile art. 488 C. proc. civ.

Pentru cazul în care ar exista un motiv de casare, dintre mai multe motive invocate, care nu ar putea fi încadrat în prevederile art. 488 C. proc. civ. soluția nu poate fi de respingere a acestui motiv ca inadmisibil în cadrul procedurii filtrului, prevăzute de art. 493 C. proc. civ., întrucât această procedură vizează analiza admisibilității recursului în integralitatea lui, neexistând posibilitatea anulării în parte a recursului.

În speță, prin încheierea din 13 februarie 2018 a fost constatat admisibil în principiu recursul, astfel că sub acest aspect s-a considerat că există cel puțin un motiv de recurs care poate fi încadrat în prevederile art. 488 C. proc. civ.

În ceea ce privește primul motiv de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care se critică interpretarea dispozițiilor art. 36 alin. (2) și (3) din Legea nr. 84/1998, în mod corect a susținut intimatul faptul că a fost formulat omisso medio.

Prin Sentința civilă nr. 25/S/23.02.2017 Tribunalul Brașov a admis în parte cererea formulată de reclamantul A. și a obligat pârâta să înceteze acțiunile de comercializare a produselor ce poartă în componența denumirii marca "G." a respins celelalte pretenții ale reclamantului.

Interpretarea dispozițiilor art. 36 alin. (2) și (3) din Legea nr. 84/1998 a fost făcută de către prima instanță în cadrul părții din cererea de chemare în judecată admise.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel doar reclamantul, solicitând modificarea ei în parte, în sensul admiterii acțiunii sale în întregime.

Pârâta nu a formulat apel, nici principal, nici incident, conform art. 466 și 472 C. proc. civ. raportate la prevederile art. 461, art. 477 și 481 C. proc. civ., prin care să critice această parte din sentință, ca atare recursul care vizează aceste aspecte este formulat omisso medio, aceste motive de recurs fiind astfel inadmisibile.

În ceea ce privește motivele de recurs prin care se critică dispoziția instanței de apel prin care a fost a fost schimbată în parte sentința în sensul s-a admis cererea de obligare a pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 15.000 euro, în RON, la cursul BNR din ziua plății, cu titlul de despăgubiri, acestea au fost analizate de către Înalta Curte din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, analizând decizia atacată se poate observa că singura motivare dată acestei dispoziții este următoarea "constatând din probatoriul administrat în fața primei instanțe că prejudiciul produs pentru anul 2013 este mai mare, constată întemeiată cererea reclamantului de obligare a părții la plata parțială a prejudiciului produs în cuantum de 15.000 euro."

Această motivare nu întrunește condițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. având în vedere că nu menționează concret probele administrate din care să rezulte cuantumul prejudiciului, raportat la apărările părților, și nici la criteriile legale de evaluare a acestuia, pentru a se aprecia asupra respectării dispozițiilor de drept material incidente.

Instanța de apel va analiza incidența în soluționarea apelului a faptului că prin Decizia civilă nr. 61 din 25 ianuarie 2018 a Curții de Apel București, hotărâre definitivă, s-a dispus înregistrarea mărcii "B. G.".

În consecință, în temeiul art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și art. 497 prima teză C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta B. SRL, cu sediul social în Podul Olt, județul Brașov și la sediul procesual ales al reprezentantului convențional E. S.P.R.L. din București, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A., cu domiciliul în Brăila, județul Brăila și domiciliul procesual ales la SCA "F.", cu sediul în Brăila, județul Brăila, împotriva Deciziei civile nr. 1225/Ap din data de 29 iunie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 martie 2018.

Procesat de GGC - GV