ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2124/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea în contencios administrativ înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Român de Informații - prin UM XX București - Oficiul Juridic s-a solicitat de aceasta, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:

- anularea Ordinului de trecere în rezervă nr. AP I 0186 din 28 mai 2014; obligarea pârâtului la plata tuturor drepturilor bănești cuvenite de care ar fi beneficiat reclamanta începând cu data trecerii în rezervă (28 mai 2014) și până la pronunțarea unei hotărâri irevocabile în prezenta cauză, sume actualizate cu indicele de inflație, precum și plata dobânzii legale aferente începând cu data emiterii actului administrativ contestat (28 mai 2014) și până la data plății efective;

- obligarea pârâtului la restituirea sumei de 1.217,21 RON achitate de reclamanta în baza chitanței nr. x din 11 iulie 2014 emisă de Serviciul Român de Informații - Unitatea Militară YY Cluj-Napoca; obligarea pârâtului la plata sumei de 20.000 RON cu titlu de daune morale; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecata.

Prin Sentința civilă nr. 338 din 18 iunie 2015, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția tardivității și a respins ca tardivă acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Român de Informații, reprezentat prin Unitatea Militară XX București - Oficiul Juridic.

Împotriva Sentinței civile nr. 338 din 18 iunie 2015 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A. prin care a solicitat în principal admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar a solicitat modificarea sentinței recurate și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

În drept, recurenta-reclamantă a invocat critici circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., republicat.

3.1. O primă susținere vizează soluția de admitere a excepției tardivității formulării acțiunii, în acest sens recurenta-reclamantă arată că prima instanță nu a analizat, nici formal, incidența în cauză a disp. art. 81 lit. a) din Regulamentul disciplinei militare, conform cărora sancțiunile militare se aduc la cunoștință, în scris și, după caz, și la adunarea ordonată a cadrelor militare.

Importanța analizării incidenței dispozițiilor legale este evidentă, arată recurenta-reclamantă, având în vedere că în cazul în care prima instanță ar fi dat eficiență acestora, se impunea concluzia propusă, aceea de nelegalitate a comunicării verbale a ordinului de trecere în rezervă, din data de 29 mai 2014.

Prima instanță ar fi trebuie să constate că data la care reclamanta a luat la cunoștință de conținutul ordinului de trecere în rezervă nu poate fi considerată a fi mai devreme de 16 septembrie 2014, data la care pârâtul a comunicat temeiul legal aplicat pentru luarea măsurii trecerii în rezervă.

Astfel, contestația depusă în data de 17 octombrie 2014 a fost făcută în interiorul termenului de 30 de zile prevăzut de art. 7 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, calculat începând cu data la care se poate considera că reclamanta a luat la cunoștință de conținutul actului vătămător, 16 septembrie 2014.

Prima instanță ar fi trebuit să rețină că, din răspunsurile reclamantei la interogatoriu, se confirmă ideea că în data de 29 mai 2014 a existat o comunicare ambiguă a actului de trecere în rezervă, reclamanta nefiind în măsură să cunoască sensul și efectele deciziei comunicate.

În data de 29 mai 2014, reclamanta a putut doar să bănuiască, fără să aibă însă certitudinea că s-a emis un act care îi vatămă drepturile, deoarece reprezentantul SRI i-a comunicat numai faptul că a fost trecută în rezervă, nu și actul în materialitatea lui, având convingerea că un exemplar al procesului-verbal semnat în acea dată, i se va comunica ulterior.

Prima instanță, mai arată recurenta-reclamantă, a reținut în mod greșit încălcarea termenului prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004, întrucât a raportat la termenul de 6 luni la data de 29 mai 2014 - data la care se pretinde că i s-a adus la cunoștință ordinul de trecere în rezervă atacat.

Potrivit disp. art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, termenul de 6 luni trebuia calculat de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă, iar nu de la data luării la cunoștință privind actul administrativ contestat, astfel cum în mod eronat a reținut prima instanță.

În speță, termenul de 6 luni prevăzut de art. (1) din Legea nr. 554/2004 trebuia raportat la data de 21 noiembrie 2014, data la care a fost comunicată Adresa nr. x din 18 noiembrie 2014, prin care pârâtul a răspuns plângerii prealabile.

Prima instanță nu a analizat teza subsidiară formulată de reclamantă, prin care s-a argumentat că introducerea plângerii prealabile la data de 17 octombrie 2014 împotriva actului administrativ emis la 28 mai 2014, s-a făcut cu respectarea termenului de 6 luni de la emiterea lui, conform art. 7 alin. (7) din Legea contenciosului administrativ.

Se mai invocă și existența unor "motive temeinice", reprezentate de culpa administrației concretizată prin necomunicarea valabilă a măsurii de trecere în rezervă, precum și existența interdicției de a se deplasa în sediul SRI, dispusă prin Ordonanța procurorului militar din 29 mai 2015, emisă în Dosarul nr. x/2014.

3.2. O altă critică adusă soluției primei instanțe, vizează încălcarea dreptului la un proces echitabil; cauza fiind soluționată în baza unor documente clasificate, la care reclamanta și apărătorul său nu au avut acces, fiind încălcate prevederile art. 6 alin. (1) C. proc. civ. și art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 8 C. proc. civ. (principiul egalității), art. 13 C. proc. civ. (dreptul la apărare), art. 14 C. proc. civ. (principiul contradictorialității).

În concret, susține recurenta-reclamantă, a fost lipsită de orice posibilitate de a proba contrariul celor consemnate de pârât, nu cunoaște ce documente în formă clasificată au fost depuse la dosar și nivelul de clasificare, instanța de fond încălcând prevederile art. 15 lit. e) și art. 33 din Legea nr. 182/2002.

Astfel, documentele pe care pârâtul le-a clasificat ca "secrete de serviciu" erau destinate informării reclamantei cu privire la situația personală a acesteia, respectiv decizia de trecere în rezervă, procesul-verbal privind comunicarea deciziei și nota de lichidare.

În același sens, recurenta-reclamantă apreciază că prima instanță a încălcat principiul imparțialității (subiective), prin unele aprecieri exprimate oral în cursul dezbaterilor, cu titlu exemplificativ fiind dată intervenția judecătorului în sensul susținerii poziției pârâtului privitoare la necesitatea clasificării documentelor care privesc cariera acesteia.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 21 octombrie 2015, intimatul-pârât Serviciul Român de Informații a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii instanței de fond ca temeinică și legală.

În cauză s-a întocmit raport asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia părților prin încheierea din 27 februarie 2018.

Prin încheierea din 31 octombrie 2018, Înalta Curte, constatând că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ. a stabilit termen pentru judecata pe fond a recursului.

În motivarea acestei dispoziții s-a avut în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Instanța de fond, ținând seama de specificul cauzei, respectiv de faptul că o parte dintre documentele ce au justificat trecerea în rezervă a reclamantei, au caracter de înscrisuri în formă clasificată, a considerat că termenul de referință prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004 îl reprezintă data luării la cunoștință a actului, ca existență și conținut, aceasta fiind data de 29 mai 2014, ora 10:45, ca urmare a încheierii procesului-verbal nr. S/1.146.036, depus în forma clasificată.

Procesul-verbal a fost semnat de reclamantă, cu mențiunea că nu are observații cu privire la acesta, existând mențiunea că a fost adus la cunoștință ordinul de trecere în rezervă, prevederile legale în baza cărora a fost luată măsura, procedurile regulamentare interne pentru predarea funcției, echipamentelor profesionale și documentației.

Recurenta-reclamantă susține că instanța de fond nu a analizat și nu a aplicat dispozițiile art. 81 lit. a) din Regulamentul disciplinei militare, conform cărora "sancțiunile militare se aduc la cunoștință în scris".

Din actele dosarului nu se confirmă susținerea recurentei, deoarece aceasta nu a fost trecută în rezervă ca urmare a unei sancțiuni disciplinare, ci pentru nevalidarea avizului privind accesul la informații clasificate, potrivit art. 85 alin. (1) lit. m) din Legea nr. 80/1995, în urma instrumentării de către Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a infracțiunilor de corupție săvârșite de militar a unui dosar penal, soluționat prin încheierea unui acord de recunoaștere a vinovăției.

Ordinul de trecere în rezervă a fost adus la cunoștința recurentei-reclamante prin intermediul procesului-verbal din data de 29 mai 2014, act pe care partea nu îl contestă, dar susține că la acel moment nu a avut certitudinea că s-a emis un act care îi vatămă drepturile, motiv pentru care se aștepta ca ordinul să îi fie comunicat.

Comunicarea ordinului de trecere în rezervă, având însă natura unui document clasificat, iar recurenta-reclamantă nu mai deținea avizul de acces la informații clasificate, nu poate fi realizată sub forma cerută de aceasta, care se aplică în situația unor acte administrative neclasificate.

Astfel, înștiințarea recurentei-reclamante cu privire la existența ordinului și întocmirea unui proces-verbal semnat de persoana în cauză, este în acord cu prevederile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată și respectă noțiunea "dată comunicării actului", în privința unui înscris clasificat.

Din acest motiv, plângerea prealabilă obligatorie, în conformitate cu art. 7 alin. (1) trebuia adresată emitentului actului, în termen de 30 de zile calculat de la 29 mai 2014 și anume, 29 iunie 2014.

Procedura prealabilă a fost efectuată însă abia la 17 octombrie 2014.

Recurenta-reclamantă susține că s-a aflat în ipoteza prevăzută de art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, iar procedura prealabilă a fost realizată în termen de 6 luni de la data la care a luat cunoștință de conținutul actului, însă norma indicată este aplicabilă numai în situația în care actul administrativ este adresat altui subiect de drept.

În plus, nu există motive temeinice în sensul alin. (3), deoarece autoritatea emitentă nu este în culpă astfel cum pretinde recurenta-reclamantă, iar interdicția de a se deplasa în sediul SRI nu are relevanță în privința exercitării procedurii prealabile.

În acest sens, Înalta Curte, în acord cu soluția pronunțată de prima instanță, apreciază că în mod corect plângerea prealabilă a fost respinsă ca tardiv formulată și, prin urmare și acțiunea întemeiată pe disp. art. 1 și 8 din Legea nr. 554/2004 a fost respinsă ca tardiv formulată, în conformitate cu disp. art. 11 din Legea nr. 554/2004.

Critica vizează greșita aplicare a disp. art. 15 lit. e) și art. 33 din Legea nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, în esență, recurenta-reclamantă susținând că documentele pe care intimatul-pârât le-a clasificat "secret de serviciu" erau destinate informării reclamantei cu privire la situația personală a acesteia (decizia de trecere în rezervă, procesul-verbal de comunicare a deciziei, nota de lichidare).

Recurenta-reclamantă a mai arătat că prima instanță a făcut o confuzie între caracterul confidențial al documentelor privitoare la activitatea profesională a acesteia și caracterul de "secret de serviciu" și că singurul remediu consta în declasificarea acestor înscrisuri.

Înalta Curte arată că nivelul de clasificare al documentelor intră în atribuția autorităților publice ce au competențe în acest sens, iar declasificarea poate fi făcută numai în conformitate cu disp. art. 20 din H.G. nr. 585/2002.

În ceea ce privește incidența disp. art. 15 lit. e) și art. 33 din Legea nr. 182/2002, din lecturarea lor, se desprinde concluzia că acestea nu au nicio incidență în prezentul litigiu, actele fiind clasificate în temeiul art. 17 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 182/2002.

Cu privire la respectarea dreptului la un proces echitabil, se remarcă, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 182/2002, că accesul la informațiile clasificate este permis numai persoanelor care dețin certificate de securitate sau autorizație de acces, însă judecătorii cauzei au posibilitate să studieze acte cu un atare regim, în temeiul art. 7 alin. (4) din Lega nr. 182/2002, ca urmare a adoptării Legii nr. 255/2013.

Recurenta-reclamantă reclamă situația în care, nici aceasta și nici avocatul său nu au avut acces la documentele clasificate, împrejurare care conduce la încălcarea dreptului la un proces echitabil, principiul egalității, dreptului la apărare și principiului contradictorialității.

Având în vedere că în legislația națională există o reglementare precisă prin care se stabilesc condițiile în care o persoană, inclusiv avocatul are acces la documente clasificate, Curtea reține că drepturile și principiile invocate au fost respectate din perspectiva conținutului Legii nr. 182/2002.

Opinia Curții Europene a Drepturilor Omului în această chestiune a fost oferită prin Hotărârea în cauza Miryana Petrova c. Bulgaria, din data de 21 iulie 2016, în cuprinsul căreia, a reamintit în capitolul 2 - considerentele Curții lit. a) - Aplicabilitatea art. 6 parag. 1 din Convenție, că dreptul de acces la documente secrete de stat nu este garantat ca atare de Convenție.

Printr-o altă hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului, pronunțată în cauza Regner c. Republica Cehă, din data de 19 septembrie 2017, s-a reamintit că principiile contradictorialității și egalității armelor, strâns legate între ele, sunt elemente fundamentale ale noțiunii de "proces echitabil".

Cu toate acestea, se arată în hotărâre, drepturile care decurg din aceste principii nu sunt absolute și nici dreptul la divulgarea probelor relevante nu este absolut, fiind legitime din perspectiva art. 6 par. 1, numai limitările drepturilor părții la proceduri care nu aduc atingere esenței acestora.

Înalta Curte reține că în speța pendinte, recurentei-reclamante i-a fost adusă la cunoștință existența ordinului de trecere în rezervă, motivul luării măsurii, iar aceasta a semnat un proces-verbal prin care certifică împrejurările arătate.

Cu ocazia soluționării procesului, recurenta-reclamantă nu a avut acces la documentele clasificate, nefiind îndeplinite dispozițiile Legii nr. 182/2002, însă instanța de judecată a lecturat înscrisurile și le-a avut în vedere cu ocazia pronunțării hotărârii.

În plus, recurenta-reclamantă a pretins că încheierea procesului-verbal de luare la cunoștință nu îndeplinește exigențele impuse de disp. art. 7 din Legea nr. 554/2004, nefiind o "comunicare" în sensul acestui act normativ.

Atât prima instanță cât și instanța de recurs au soluționat dosarul în baza unei excepții, cea a tardivității formulării acțiunii, fără să analizeze pe fond motivele trecerii în rezervă a reclamantei, respectiv dacă aceasta mai îndeplinea condițiile legale pentru a-i fi încredințate secrete.

În această situație, nu are relevanță dacă reclamanta nu a avut acces la conținutul concret al actelor clasificate prin limitarea exercitării drepturilor sale, întrucât acele informații nu erau apte să conducă la dezlegarea pricinii sub aspectul soluționării excepției de tardivitate a formulării acțiunii .

Avându-se în vedere că au fost apreciate ca nefondate criticile referitoare la clasificarea documentelor și la procedura declasificării acestora, Înalta Curte arată că principiul imparțialității obiective nu a fost pus sub semnul îndoielii de prima instanță, prin faptul că aceasta a aderat la susținerile pârâtului.

Față de acestea, nefiind întrunite motivele de recurs invocate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., coroborate cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva Sentinței civile nr. 338 din 18 iunie 2015 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 aprilie 2019.

Procesat de GGC - LM