ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2294/2019

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul pentru Societatea Informațională, Organismul Intermediar pentru Promovarea Societății Informaționale, a solicitat anularea actelor administrative, denumite "notificare", emise în data de 24.02.2015 și data de 02.03.2015, prin care pârâtul a decis aplicarea față de reclamantă a corecției financiare de 25% și obligarea pârâtului la plata sumei de 154.161,52 RON și a dobânzii legale aferente acestei sume, din data de 19.01.2015 până la data pronunțării unei hotărâri definitive în prezentul litigiu, cu cheltuieli de judecată.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 197 din 22 iunie 2016, Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul pentru Societatea Informațională, Organismul Intermediar pentru Promovarea Societății Informaționale, și în consecință: a dispus anularea notificărilor din 24.02.2015 și 02.03.2015, emise de pârât, și a obligat pârâtul Ministerul pentru Societatea Informațională, Organismul Intermediar pentru Promovarea Societății Informaționale să achite reclamantei suma de 154.161,52 RON, cu dobânda legală aferentă, începând cu data de 19.01.2015 și până la pronunțarea unei hotărâri definitive în cauză. De asemenea, a obligat pârâtul să achite reclamantei 4.700 RON, cheltuieli de judecată.

Cererea privind îndreptarea erorii materiale și completarea sentinței Prin cererea înregistrată la data de 04.08.2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat instanței îndreptarea erorii materiale și completarea sentinței civile nr. 197 din 22.06.2016, pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2015, în sensul modificării sumei acordate cu titlu de onorariu expert din 4.700 RON în 4.650 RON și pronunțarea asupra cheltuielilor de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu avocat.

Hotărârea instanței de fond Prin Hotărârea de completare dispozitiv din data de 14 septembrie 2016, Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de petenta S.C. A. S.R.L. și a admis cererea de completare a sentinței civile nr. 197 din 22.06.2016 formulată de către aceasta, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul pentru Societatea Informațională, Organismul Intermediar pentru Promovarea Societății Informaționale, în sensul obligării pârâtului să achite reclamantei suma de 6.516 RON, cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.

Calea de atac exercitată Pârâtul Ministerul Comunicațiilor și pentru Societatea Informațională a formulat recurs atât împotriva sentinței civile nr. 197 din 22 iunie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., cât și împotriva Hotărârii de completare dispozitiv din data de 14 septembrie 2016, întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. În ceea ce privește recursul formulat împotriva sentinței civile nr. 197 din 22 iunie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, recurentul - pârât a susținut, sub aspectul cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., că instanța de fond s-a limitat în a-și însuși în integralitate concluziile raportului de expertiză, fără a cerceta și califica actul juridic supus analizei prin prisma dispozițiilor legislației incidente. Instanța ar fi trebuit să analizeze corecta calificare a Contractului în funcție de prevederile Anexei Ordinului M.F.E. nr. 1120/2013 - aprobarea Procedurii simplificate aplicate de beneficiarii privați în cadrul proiectelor finanțate din instrumente structurale, obiectivul "Convergență", care delimitează în cuprinsul lui cele două tipuri de contract într-un mod lipsit de echivoc. Chiar dacă prevederile Ordinului sunt clare și nu lasă loc de interpretare, instanța de fond a dat o interpretare proprie și distinctă a acelorași prevederi și a conchis ca fiind irelevant faptul că valoarea estimată a serviciilor este mai mare decât cea a produselor ce urmau a fi prestate/livrate prin executarea Contractului, relevantă pentru calificarea corectă a acestuia fiind, de fapt, starea de fapt. Această opinie a primei instanțe atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., fiind ignorate cu desăvârșire dispozițiile legale aplicabile în detrimentul unei opinii complet nefundamentate și nesusținute juridic. Instanța de fond a apreciat, așadar, ca fiind o etapă inutilă detalierea de către societate a sumelor prin intermediul căreia a putut să estimeze valoarea contractului, având în vedere că această detaliere, care este impusă de Ordin pentru a putea fi calificat ulterior contractul care se atribuie, a derutat echipa de control a Ministerului de la analiza stării de fapt în raport de care ar fi trebuit de fapt să califice acel contract, evident, cu ignorarea desăvârșită a Ordinului sau a altor acte normative incidente. A mai susținut recurentul că, fără a contesta cunoștințele tehnice ale expertului desemnat, consemnările acestuia din raportul de expertiză sunt de natură strict tehnică și străine de prevederile legale aplicabile în raport de care se realizează calificarea unui contract dintr-unul de furnizare în unul de servicii, or, echipa de control a Ministerului a stabilit și aplicat corecția financiară în funcție de dispozițiile Ordinului, nefiind necesare cunoștințe aprofundate la nivel tehnic. Instanța de fond a considerat că particularizarea produsului achiziționat, particularizare care este mult mai costisitoare în sine decât produsul, nu ar fi de natură să califice Contractul într-unui de furnizare, or, de fapt, specificul acestui contract constă tocmai în serviciile pe care trebuie le realizeze prestatorul pentru a aduce un produs brut și nepersonalizat, la nivelul și specificațiile impuse de societate prin anunțul de participare și documentele achiziției. Astfel, faptul că personalizarea efectivă a produsului este mai costisitoare decât produsul în sine, califică respectivul contract într-unul de servicii și nu de furnizare, cum în mod eronat a apreciat instanța, dispozițiile Ordinului fiind lipsite de echivoc în acest sens. În ceea ce privește recursul formulat împotriva Hotărârii de completare dispozitiv din data de 14 septembrie 2016, recurentul - pârât a solicitat reducerea cuantumului onorariului de avocat. Invocând prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., practica Curții Europene a Drepturilor Omului (cauzele Costin împotriva României, Străin împotriva României, Stere și alții împotriva României, Raicu împotriva României), Decizia nr. 401/2005 a Curții Constituționale, precum și dispozițiile art. 127 alin. (2) și (3) din Statutul profesiei de avocat, recurentul - pârât a susținut că onorariul avocațial este disproporționat și nerezonabil în raport cu natura pricinii, complexitatea acesteia, valoarea totală a pretențiilor și munca îndeplinită de avocat.

Apărările intimatei Intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea hotărârii instanței de fond ca fiind legală și temeinică. II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursurilor Înalta Curte, examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale incidente, constată că recursurile sunt nefondate, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare. Instanța de control judiciar apreciază că nu se poate reține incidența motivului de recurs prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care operează numai atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Or, rezultă, din considerentele hotărârii, faptul că instanța de fond a procedat la o analiză proprie a argumentelor evocate de reclamantă în susținerea criticilor sale la adresa actelor deduse judecății, a analizat probele administrate și a dezlegat fondul cauzei, context în care criticile grefate pe dispozițiile pct. 6 al articolului menționat nu sunt fondate. Relativ la criticile recurentului referitoare la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material prin hotărârea atacată, în sensul art. 488 pct. 8 C. proc. civ., instanța de control judiciar le consideră a fi neîntemeiate. Critica recurentului vizează în fapt încălcarea de către intimată a regulilor de publicitate, prin acordarea unui termen mai scurt decât termenul minim de 10 zile prevăzut în vederea elaborării ofertei, situație care ar atrage aplicarea corecției de 25%, considerându-se că prin aceasta s-a determinat restrângerea concurenței între operatorii economici. Astfel, s-a avut în vedere de către pârât împrejurarea nerespectării prevederilor Capitolului 1 din Ordinul nr. 1120/2013, respectiv greșita calificare a contractului ca fiind de furnizare, în condițiile în care era un contract de prestare de servicii. Pârâtul a invocat faptul că acel contract care are ca obiect atât furnizarea de produse, cât și prestarea de servicii, este considerat contract de servicii, dacă valoarea estimată a serviciilor este mai mare decât valoarea estimată a produselor prevăzute în contractul respectiv. Înalta Curte constată că, în mod judicios, prima instanță a stabilit, în urma probatoriului administrat, că reclamanta a calificat corect contractul în cauză ca fiind de furnizare. Astfel, prin concluziile raportului de expertiză administrat în fața primei instanțe și avute în vedere de aceasta, s-a reținut că obiectul contractului este "software pentru planificare resurse în cadrul S.C. A. SRL". În acest cadru, obiectul contractului încetează a mai fi un produs program și o implementare, adică un produs și un serviciu, ci devine în mod explicit un produs adaptat de către cel ce-l oferă și care posedă competența și abilitatea de a-l aduce la cerințele explicite ale beneficiarului. De asemenea, s-a mai reținut că implementarea produsului presupune alături de instalare și o adaptare, astfel încât implementarea este absolut necesară. Or, constatând corecta calificare a contractului ca fiind unul de furnizare de produse, nu mai subzistă abaterea reținută de pârâtă (nerespectarea perioadei de 10 zile pentru elaborarea și prezentarea ofertei în cazul contractului de prestare de servicii). În privința cheltuielilor de judecată la care a fost obligat recurentul-pârât de către judecătorul fondului, referitor la cuantumul și posibila reducere a cheltuielilor, Înalta Curte se rezumă să constate că instanța de fond și-a exercitat dreptul suveran de apreciere, acordând în mod judicios cheltuielile de judecată solicitate. Această apreciere scapă cenzurii instanței de recurs, fiind o chestiune de temeinicie, iar nu de legalitate. În condițiile în care instanța de fond s-a raportat în mod corect la criteriile legale și a realizat o apreciere proprie asupra incidenței acestora, criticile referitoare la cuantumul concret stabilit exced motivelor legale de casare, întrucât nu constituie critici care să privească greșita aplicare a legii de drept substanțial - singurele care pot fi primite, ci constituie critici care privesc exercitarea dreptului de apreciere de către instanța de fond. Cât privește cheltuielile de judecată ocazionate în calea recursului, Înalta Curte reține că, prin soluția de respingere a căii de atac declarate de recurentul - pârât Ministerul Comunicațiilor și pentru Societatea Informațională împotriva hotărârii pronunțate de prima instanță, titularul recursului este în culpă procesuală față de cealaltă parte litigantă, intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. fiind îndreptățită să primească și în această etapă procesuală cheltuieli de judecată de la recurentul-pârât.