ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1648/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 29.02.2016, sub număr de dosar x/2016, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Uniunea Națională a Notarilor Publici din România și Camera Notarilor Publici București, a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 1, art. 8 alin. (1) și art. 18 din Legea nr. 554/2004, anularea Ordinului Ministrului Justiției nr. 4099/C/06.11.2014 prin care s-a dispus încetarea calității de notar public a reclamantului și a tuturor actelor subsecvente și reînscrierea lui în Registrul național de evidență a notarilor publici și în Registrul de evidență a notarilor publici București cu drept de exercitare a acestei profesii.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 4099/C/06.11.2014 s-a dispus încetarea calității de notar public motivat de faptul că prin Sentința penală nr. 634/03.12.2013 a Curții de Apel București, definitivă prin Decizia penală nr. 321/A/14.10.2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost condamnat definitiv la pedeapsa închisorii de 10 luni, cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 6 din Legea nr. 241/2005.

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 363 din 07.05.2015, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 495 din data de 06.07.2015 a fost admisă excepția de neconstituționalitate și s-a decis că dispozițiile art. 6 din Legea nr. 241/2005 sunt neconstituționale.

Prin Sentința penală nr. 184/F/20.11.2015 pronunțată de Curtea de Apel București în cauza 4306/2/2015, s-a dispus admiterea cererii de revizuire și anularea Sentinței penale nr. 634/03.12.2013 a Curții de Apel București. În temeiul dispozițiilor art. 396 alin. (1), teza a IV-a și alin. (5) rap. la art. 16 alin. (1), lit. b) teza I C. proc. pen. s-a dispus achitarea pentru infracțiunea prev. de art. 6 din Legea nr. 241/2005.

Reclamantul a solicitat să se constate că achitarea s-a dispus prin hotărâre penală definitivă în temeiul dispozițiilor art. 16 alin. (1), lit. b) teza I C. proc. pen., adică fapta nu este prevăzută de legea penală.

A mai susținut că admiterea cererii de revizuire a hotărârii penale de condamnare motivat de faptul că dispoziția legală în temeiul căreia a fost condamnat a fost declarată neconstituțională presupune implicit inexistența faptei penale și anterior condamnării.

Ca urmare, Ordinul Ministrului Justiției nr. 4099/C/06.11.2014 a fost emis în temeiul unei hotărâri penale prin care s-a dispus condamnarea pentru o faptă neprevăzută de legea penală, așa cum s-a constatat definitiv prin Sentința penală nr. 184/F/20.11.2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II a Penală.

Reclamantul a menționat că revizuirea Sentinței penale nr. 634/03.12.2013 a Curții de Apel București a fost admisă în principiu în baza dispozițiilor art. 453 alin. (1), lit. f) C. proc. pen., pentru situația în care "hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală ce a fost declarată neconstituțională după ce hotărârea a devenit definitivă, în situația în care consecințele încălcării dispoziției constituționale continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate" și a subliniat că la data formulării prezentei cereri, condamnarea în temeiul prevederii legale declarate neconstituționale continuă să producă consecințe, în sensul că nu au încetat decăderile dispuse prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 4099/C/06.11.2014.

A solicitat să se constate că deși prevederea procesual penală citată a fost inserată cu scopul de a remedia consecințele condamnării în temeiul unei dispoziții legale neconstituționale, menținerea efectelor Ordinului Ministrului Justiției nr. 4099/C/06.11.2014 lipsește de efecte juridice hotărârea de revizuire a cauzei penale și a dispoziției de achitare dispuse prin Sentința penală nr. 184/F/20.11.2015 pronunțată de Curtea de Apel București în cauza 4306/2/2015.

A învederat că, în scopul revocării Ordinului Ministrului Justiției nr. 4099/C/06.11.2014, s-a adresat Ministerului Justiției la data de 02.12.2015, în sensul dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 554/2004, însă Ministerul Justiției i-a comunicat refuzul revocării Ordinului, motivând, în esență, că a fost emis cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data emiterii lui, a intrat în circuitul civil și a produs efecte juridice.

Consideră că acest refuz de revocare a ordinului neagă efectele pe care trebuie să le producă Decizia Curții Constituționale nr. 363/2015 și Sentința penală nr. 184/F/20.11.2015.

De asemenea, dacă Ordinul contestat continuă să producă efecte juridice în sensul încetării calității de notar public motivat de existența unei condamnări în baza unei prevederi legale constatate neconstituționale, înseamnă că, în opinia Ministerului Justiției, fapta pentru care a fost condamnat este în continuare prevăzută de legea penală, iar hotărârea de anulare a sentinței de condamnare este lipsită de eficiență.

Cu privire la intrarea în circuitul civil a Ordinului Ministrului Justiției nr. 4099/C/06.11.2014 și producerea efectelor juridice de către acest act, a precizat că îl vizează în mod exclusiv și nu aduce nicio atingere intereselor terților.

Anexat cererii, reclamantul a depus Ordinul nr. 4099/C/06.11.2014, Certificat de înregistrare în Registrul național de evidență a notarilor publici nr. 766/13.11.2014, Sentința penală nr. 184/F/20.11.2015 dată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. x/2015, cererea adresată Ministerului Justiției de revocare a Ordinului nr. 4099/C/06.11.2014 și dovada comunicării cu confirmare de primire, Adresa de răspuns nr. x/18.02.2016.

Cererea de chemare în judecată a fost legal timbrată cu taxa judiciară de timbru de 50 RON, în conformitate cu dispozițiile art. 16 lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, achitată cu chitanța nr. x/26.02.2016, consemnată la dosar .

Pârâtul Ministerul Justiției, prin întâmpinarea înregistrată la data de 28.03.2016, a invocat excepția tardivității formulării acțiunii, iar pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În motivarea excepției, invocată în baza art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, pârâtul a arătat că acțiunea a fost introdusă la mai mult de 1 an de la data emiterii Ordinului MJ nr. 4099/2014. Astfel, ordinul a fost emis la data de 6.11.2014, iar reclamantul a introdus acțiunea în anularea acestui ordin la data de 29.02.2016, așa încât devine evidentă nerespectarea termenului de decădere de 1 an prevăzut art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Pe fond, a susținut că acțiunea este neîntemeiată raportat la argumentele expuse de reclamant și care în esență se concretizează în obținerea hotărârii de achitare pronunțată de Curtea de Apel București care a avut ca temei legal art. 396 alin. (1) teza a III-a și alin. (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., potrivit cărora instanța pronunță achitarea în cazul în care fapta nu este prevăzută de legea penală, avându-se în vedere Decizia Curții Constituționale nr. 363/2015 care a declarat neconstituțional art. 6 din Legea nr. 241/2005, cu modificări și completări ulterioare.

La data de 15.04.2016, reclamantul a depus la dosar răspuns la întâmpinarea Ministerului Justiției, prin care a solicitat respingerea excepției și a apărărilor de fond invocate de către pârât.

A arătat că problema de drept pe care o ridică speța de față constă în a stabili dacă după anularea actului care a reprezentat temeiul de drept în baza căruia a fost emis Ordinul Ministrului Justiției nr. 4099/C/06.11.2014, acest act administrativ poate să producă în continuare consecințe juridice cu motivarea - conform susținerilor pârâtului - că au fost respectate dispozițiile legale în vigoare la data emiterii sale.

Consideră că o asemenea susținere nu poate fi primită deoarece consecința logică a anulării actului a cărui existență valabilă a determinat aplicarea sancțiunii pe care o conține Ordinul Ministrului Justiției nr. 4099/C/06.11.2014 determină lipsirea de temei de drept și de fapt a Ordinul Ministrului Justiției nr. 4099/C/06.11.2014.

În concret, existența hotărârii de condamnare are drept consecință excluderea din profesie. Hotărârea prin care se dispune anularea hotărârii de condamnare trebuie să aibă drept efect înlăturarea consecințelor condamnării.

La data promovării prezentei cereri nu mai exista niciun temei de fapt sau de drept pentru menținerea consecințelor juridice generate de un act anulat, iar termenul de la care curge dreptul la acțiune pentru anularea Ordinului Ministrului.

După comunicarea acestui răspuns, la data de 29.02.2016, reclamantul a învestit instanța de contencios administrativ a Curții de Apel București cu solicitarea de anulare a Ordinului Ministrului Justiției nr. 4099/C/06.11.2014 prin care s-a dispus încetarea calității de notar public și reînscrierea lui în Registrul național de evidență a notarilor publici și în Registrul de evidență a notarilor publici București cu drept de exercitare a acestei profesii.

Prin Sentința civilă nr. 2054 din 14 iunie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția prescripției dreptului la acțiune și, pe cale de consecință a dispus admiterea acțiunii formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Uniunea Națională a Notarilor Publici din România și Camera Notarilor Publici și anularea Ordinul Ministrului Justiției nr. 4099/06.11.2014 prin care s-a dispus încetarea calității de notar public a reclamantului.

Totodată, a obligat pârâții să procedeze la reînscrierea reclamantului în Registrul național de evidență a notarilor publici și în Registrul de evidență a notarilor publici București cu drept de exercitare a profesiei.

Împotriva Sentinței civile nr. 2054 din 14 iunie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a promovat recurs pârâtul Ministerul Justiției, în condițiile art. 493 C. proc. civ.

În drept recurentul a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În acest sens, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, rejudecând în fond cauza, respingerea admiterea acțiunii.

La data de 15 martie 2017, intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În esență, a susținut că motivul de recurs care vizează greșita soluționare a excepției tardivității este nefondat. Așa cum în mod corect a reținut instanța de fond, în discuție se află excepția prescripției sau a decăderii. Arată că cererea de chemare în judecată a fost introdusă după 10 zile de la momentul refuzului de soluționare în procedură prealabilă, astfel că nu pot fi primite excepțiile decăderii sau prescripției.

Pe fond, arată că la data emiterii ordinului a cărui anulare s-a solicitat, acesta s-a bucurat de prezumția de legalitate, fără a exista motive de contestare. Ulterior, a intervenit anularea unei hotărâri care a reprezentat temeiul de fapt și de drept pentru luarea măsurii, iar prin anularea acesteia, ordinul a rămas fără fundament, astfel că nu mai există motive să opere decăderea, fiind vorba de o sancțiune și efectele unei hotărâri anulate de către instanță.

La rândul său, intimata-pârâtă Uniunea Națională a Notarilor Publici a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Arată că este vorba de o hotărâre de revizuire prin care s-a decis anularea unei hotărâri de condamnare, astfel că aceasta nu poate produce în continuare efecte, iar posibilitatea acordată instanțelor de a revoca un act administrativ intrat în circuitul civil este consacrată și prin decizia Curții Constituționale a României.

II. Analiza cererii de recurs

Primul argument din recurs vizează greșita respingere de către instanța de fond a excepției tardivității formulării acțiunii.

În realitate, despre cum corect a reținut și instanța de fond, termenul prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, nu poate fi raportat la data emiterii Ordinului MJ nr. 4055/2014, la acea dată hotărârea de condamnare fiind în ființă, ci evident după retractarea Sentinței penale nr. 184/F/20.11.2015. După acest moment, de necontestat este că recurentul a refuzat să-și revoce ordinul inițial, cu adresa nr. x/18.02.2012. Doar din acel moment curge termenul prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004, termen respectat și în raport de care nu s-a provocat vreo excepție.

Cât privește fondul litigiului recurenta invocă pe de o parte drepturi de echitate, pornind de la aceea că locul de notar al reclamantului a fost ocupat de o altă persoană.

Raportat la aceasta critică chiar intimatul Uniunea Național a Notarilor Publici din România, care girează activitatea notarilor publici afirmă că în ceea ce privește Ordinul Ministrului justiției nr. 4272/C/02.12.2012, de schimbare a sediului biroului notarial al doamnei B., dispozițiile hotărârii de achitare a fostului asociat nu produc niciun efect sub aspectul existentei dreptului acesteia și deci, nu poate avea drept consecință suprimarea dreptului, respectiv anularea/revocarea OMJ de schimbare a sediului, întrucât schimbarea în cauza s-a realizat în baza legilor existente la data respectivă, legi care reglementau o anumită modalitate de schimbare a sediului.

Cererea reclamantului de revocare a Ordinului Ministrului Justiției, de fapt o cerere de repunere a părților în situația anterioară a fost, în primul rând, consecința anulării sentinței de condamnare definitivă, și care a dus la desființarea retroactivă a raportului juridic chiar din momentul încheierii sale, justificarea acestei cereri având în vedere posibilitatea organului administrativ emitent de a dispune revocarea unui ordin care a avut drept temei o hotărâre judecătorească desființată, sau, așa cum s-a întâmplat, obligarea acestuia prin hotărâre judecătorească.

Ordinul a fost legal emis, încetarea calității de notar public a avut ca temei dispozițiile art. 40 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 36/1995 - condamnarea prin hotărâre judecătorească definitivă, sentință care la acest moment este desființată, reclamantul a fost achitat, astfel că: "actul administrativ (Ordinul ministrului justiției nr. 4099/2016) întemeiat pe acest text de lege, devine lipsit de fundament legal, prin urmare se impune anularea acestuia."

Cât privește faptul că Ordinul ar fi intrat prin cele mai sus expuse în circuitul civil și a produs efecte juridice, în art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 se prevede posibilitatea constatării nulității unui astfel de act atunci când situația premisă a fost modificată.

De altfel, acest lucru a fost reținut și în Decizia nr. 478/2011 a Curții Constituționale, în ceea ce privește critica referitoare la încălcarea principiului stabilității raporturilor juridice prin posibilitatea instanței judecătorești de a anula actul administrativ care a intrat în circuitul civil și a produs efecte juridice, Curtea reține că principiul stabilității raporturilor juridice, deși nu este în mod expres consacrat de Constituție, se deduce atât din prevederile art. 1 alin. (3), potrivit cărora România este stat de drept, democratic și social, cât și din preambulul Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, astfel cum a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa. Acest principiu al stabilității raporturilor juridice nu poate implica însă promovarea unui drept prin intermediul unei ilegalități. Obținerea sau apărarea unui drept ori protejarea unui interes, chiar legitim, nu se poate fonda pe un act a cărui legalitate este îndoielnică și care nu ar putea fi dovedită altfel decât prin soluționarea cauzei de către instanța judecătorească, chiar și atunci când actul administrativ a intrat deja în circuitul civil și a produs efecte juridice. Posibilitatea recunoscută instanțelor judecătorești de a anula actul administrativ, în situația în care actul nu mai poate fi revocat întrucât a intrat în circuitul civil și a produs efecte juridice, se justifică prin necesitatea exercitării unui control de legalitate, care reprezintă însuși fundamentul statului de drept, neputând fi acceptată teza potrivit căreia actul administrativ ar trebui să-și producă efectele în continuare, chiar dacă este nelegal, din moment ce a intrat în circuitul civil."

Celelalte critici privesc modalitatea de obținere a hotărârii de achitare pronunțată de Curtea de Apel București în baza art. 396 alin. (1) teza a III-a și alin. (5) rap. La art. 16 alin. (1) lit. b) teza 1 C. proc. pen., potrivit cărora instanța pronunță achitarea în cazul în care fapta nu este prevăzută de legea penală, avându-se în vedere decizia Curții Constituționale nr. 363/2015 care a declarat neconstituțional art. 6 din Legea nr. 241/2005, cu modificări și completări ulterioare.

O atare critică nu mai are a fi analizată de instanță fiind vorba despre hotărârea judecătorească care a desființat-o pe cea de condamnare pentru faptele care au stat la baza emiterii OMJ nr. 4099/2014.

În concluzie în raport de criticile aduse hotărârea instanței de fond apare ca temeinică și legală.

Cum în raport de motivele invocate aceste nu se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ. urmează a respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva Sentinței civile nr. 2054 din 14 iunie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 martie 2019.

GGC - GV