ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5285/2023

Ședința publică din data de 14 noiembrie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII- a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2019, reclamantul A., a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Justiției, solicitând instanței:

1.2. Sentința instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 1004 din 17 decembrie 2019, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva sentinței civile nr. 1004 din 17 decembrie 2019 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctul 6 și 8 din C. proc. civ.

Având în vedere că în ședința publică de la 14 noiembrie 2023, recurentul-reclamant a solicitat instanței să se ia act că înțelege să renunțe la criticile formulate prin cererea de recurs, referitoare la soluția pronunțată de instanța de fond asupra primului capăt al acțiunii introductive de instanță, respectiv, anularea dispozițiilor din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, aprobat prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 2333/C/2013, înțelegând să se judece doar cu privire la actul administrativ individual, instanța de recurs va reține și examina doar criticile de nelegalitate care vizează soluția și considerentele primei instanțe de respingere a capătului de cerere privind anularea Ordinului Ministrului Justiției nr. 1117/C/06.03.2019 prin care s-a dispus încetarea calității de notar public.

În aceste limite procesuale, instanța de control judiciar, constată că recurentul-reclamant și-a subsumat argumentele de nelegalitate și netemeinicie, invocate cu referire la sentința instanței de fond, motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., susținând că prima instanță, fie a încălcat, fie a aplicat greșit normele de drept material incidente speței.

În motivarea recursului, recurentul-reclamant susține, în esență, următoarele:

- contrar interpretării Curții de Apel, potrivit art. 41 alin. (1) lit. f) și alin. (2) din Lege, încetarea calității de notar public se dispune prin Ordinul Ministrului Justiției, după comunicarea de către instanță către Ministerul Justiției a copiei certificate a hotărârii judecătorești de condamnare. Instanța face confuzie între încetarea calității de notar public în cazul prevăzut de art. 41 alin. (1) lit. f) din Lege și procedura de urmat în această situație, reglementată în alin. (2), (3) și 4 ale art. 41 din Lege. Or, această procedură presupune, în mod obligatoriu, comunicarea copiei certificate a hotărârii judecătorești de condamnare.

- cât privește noțiunea de hotărâre judecătorească, ea este definită în art. 401 C. proc. pen., text pe care însăși instanța îl invocă și care are o structura tripartită, conținând o parte introductivă, o expunere și dispozitivul. Or, din preambulul Ordinului, rezultă în mod expres că el a fost emis nu în baza unei hotărâri judecătorești definitive, în speță decizia penală nr. 32A din 07.02.2019, pronunțată de ICCJ, secția Penală, ci în baza minutei acestei decizii penale. Minuta este definită și ea în art. 400 C. proc. pen., text pe care instanța îl omite cu nonșalanță din argumentare și care precizează că minuta este rezultatul deliberării și are conținutul prevăzut pentru dispozitivul hotărârii. Prin urmare, potrivit C. proc. pen., minuta este o parte a hotărârii judecătorești și cuprinde doar dispozitivul acesteia;

- împrejurarea că hotărârea judecătorească de condamnare având o structura tripartită (parte introductivă, expunere și dispozitivul) și minuta conținând doar dispozitivul hotărârii, sunt elemente diferite, rezultă și din Decizia CCR din 07.04.2021, prin care s-a constatat neconstituționalitatea, printre altele, a dispozițiilor art. 400 alin. (1) C. proc. pen., Curtea reținând că redactarea hotărârii judecătorești penale conținând motivarea în fapt și în drept ulterior pronunțării minutei, adică a soluției dispuse, reprezentând actul de decizie al instanței ca urmare a procesului de deliberare, lipsește persoana condamnată de garanțiile înfăptuirii actului de justiție, aduce atingere dreptului de acces la instanță și dreptului la un proces echitabil. Totodată, CCR a constatat că punerea în executare a unei hotărâri judecătorești penale definitive anterior motivării în fapt si în drept a acesteia, este contrară dispozițiilor constituționale si convenționale (CEDO) referitoare la libertatea individuală și siguranța persoanei și celor care consacră demnitatea umană și dreptatea, ca valori supreme ale statului de drept.

Arată recurentul că această decizie a CCR trebuie aplicată la speță, în sensul că modul în care Legea reglementează cazul de încetare a calității de notar public prevăzut de art. 41 alin. (1) lit. f) stabilind că aceasta se dispune prin ordinul Ministrului Justiției, numai după comunicarea copiei hotărârii judecătorești definitive de condamnare, conținând motivarea în fapt și în drept este în deplin acord cu valorile statului de drept și exigențele constituționale și convenționale, astfel încât acest caz de încetare a calității de notar public nu operează ipso iure de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de condamnare, adică de la data redactării minutei reprezentând rezultatul deliberării instanței, ci de la data comunicării copiei hotărârii judecătorești de condamnare.

- În mod greșit, instanța de fond a apreciat că și dacă emiterea ordinului pe baza minutei pronunțată în apel nu ar fi fost realizată în condiții de legalitate, reclamantul nu a invocat și probat în ce mod o astfel de neregulă i-a vătămat vreun drept sau interes legitim, așa cum prevede art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, deoarece din cuprinsul minutei reiese cu claritate soluția de condamnare pronunțată de instanță, infracțiunea comisă și pedepsele aplicate, informațiile furnizate Ministerului prin minută fiind suficiente pentru a se putea verifica dacă reclamantul se află sau nu în situația reglementată de art. 41 alin. (1) lit. f) din Lege.

Susține recurentul că și aceste considerații ale instanței de fond, în parte încalcă iar, în parte, reprezintă o aplicare greșită a dispozițiilor de drept material aplicabile speței, după cum urmează:

a) În primul rând, este de domeniul evidenței că prin emiterea Ordinului, dispunându-se încetarea calității sale de notar public, i-a fost vătămat un drept obținut prin concurs, iar împrejurarea că din cuprinsul minutei reiese cu claritate soluția de condamnare pronunțată de instanță, infracțiunea comisă și pedepsele aplicate, informații suficiente pentru a se putea verifica dacă este incident cazul de încetare a calității de notar public reglementat de art. 41 alin. (1) lit. f) din Lege, este irelevantă față de precizările conținute în Decizia CCR din 07.04.2021, precitată.

b) În al doilea rând, chiar din examinarea minutei rezultă, în mod evident, că recurentul nu se află în cazul de încetare a calității de notar public prevăzut de art. 41 alin. (1) lit. f) din Lege, căci potrivit acestui text, încetarea calității de notar public se dispune doar în cazul condamnării cu executare sau amânării aplicării pedepsei, instituții de drept penal conținute în C. pen. adoptat prin Legea nr. 286/2009 (C. pen. actual) în timp ce recurentul a fost condamnat cu suspendarea executării pedepsei, instituție de drept penal conținută în C. pen. de la 1969 (C. pen. anterior), pe care instanța de apel 1-a considerat cu autoritate de lucru judecat ca fiind legea penală mai favorabilă.

În ceea ce privește argumentul reținut de instanța de fond, în sensul că măsura dispusă de Ministrul Justiției nu reprezintă o pedeapsă accesorie, astfel cum sunt cele reglementate de C. pen., căci încetarea calității de notar public dispusă în cauză este o măsură administrativă, prevăzută de legislația specială, ce nu condiționează luarea acestei măsuri de existența unei pedepse accesorii, iar singura condiție cerută pentru încetarea calității de notar public constă în existența unei hotărâri judecătorești de condamnare, neavând relevanță că instanța penală nu a aplicat și o pedeapsă accesorie, constând în interzicerea dreptului de a ocupa o funcție sau de exercita o profesie, ori de a desfășura o activitate, susține recurentul că reprezintă o încălcare și aplicare greșită a legii.

a) În primul rând, arată recurentul că este total eronat să consideri că singura condiție cerută de Lege pentru încetarea calității de notar public în cazul prevăzut de art. 41 alin. (1) lit. f) este existența unei hotărâri judecătorești de condamnare. Nu orice hotărâre judecătorească de condamnare atrage încetarea calității de notar public, ci, așa cum prevede în mod expres textul precitat, numai hotărârile judecătorești prin care s-a dispus condamnarea sau amânarea aplicării pedepsei, nu și cele prin care s-a dispus, în regimul C. pen. actual, renunțarea la aplicarea pedepsei, sau suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, sau cele prin care s-a dispus în regimul C. pen. anterior, suspendarea executării pedepsei, cum este situația subsemnatului.

b) În al doilea rând, referirea, pe care a facut-o la pedeapsa accesorie constând în interzicerea dreptului de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie, ori de a desfășura o activitate, a fost în sensul de a argumenta că, în speță, efectele sentinței nu se puteau produce ipso iure de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de condamnare, în baza minutei comunicată de instanță Ministerului Justiției, decât dacă s-ar fi aplicat și această pedeapsă accesorie, ceea ce instanța penală nu a dispus.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenți și a dispozițiilor legale incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursurile sunt întemeiate, pentru argumentele expuse în cele ce urmează.

1.1. Argumente de fapt și de drept

Situația de fapt dedusă judecății în prezenta speță, expusă rezumativ constă în aceea că reclamantul, care a avut calitatea de notar public, a suferit o condamnare penală definitivă pentru savârșirea unei infracțiuni în legătură cu exercitarea profesiei, iar în temeiul acestei condamnări, prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 1117/C/06.03.2019, s-a dispus încetarea calității de notar public, potrivit art. 41 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 36/1995 privind notarii publici și activitatea notarială, republicată.

Chestiunea de drept supusă cercetării judecătorești și a cărei dezlegare data de instanța de fond trebuie cenzurată de către instanța de control judiciar pe calea prezentului recurs, constă în aplicarea și interpretarea corectă a dispozițiilor art. 41 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 36/1995, în coroborare cu dispozițiile art. 74 alin. (8) din Regulamentul de aplicare a legii.

Potrivit art. 41 alin. (1) lit. f) din legea nr. 36/1995:"calitatea de notar public încetează: când prin hotărâre judecătorească definitivă s-a dispus condamnarea sau amânarea aplicării pedepsei pentru săvârșirea unei infracțiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul ori pentru săvârșirea cu intenție a unei alte infracțiuni";

alin. (2)"În cazul prevăzut la alin. (1) lit. f), instanța de judecată comunică de îndată compartimentului de specialitate din cadrul Ministerului Justiției și Uniunii copia certificată a hotărârii judecătorești definitive de condamnare."

Potrivit art. 74 alin. (8) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1995 aprobat prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 2333/C/2012, " Începând cu data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare prevăzute la art. 41 alin. (1) lit. f) din lege, notarul public are obligația de a nu mai îndeplini activitate notarială."

Nemulțumirea reală a recurentului-reclamant constă în faptul că Ministerul Justiției nu a respectat procedura de emitere a ordinului, apreciind recurentul că emitentul ordinului contestat avea obligația de a aștepta copia certificată a hotărârii judecătorești definitive pronunțate în apel de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, respectiv Decizia nr. 32/2019, prin care a fost condamnat pentru săvârșirea unei infracțiuni în legătură cu exercitarea profesiei de notar public pe care o desfășura.

În acord cu opinia instanței de fond, precum și cu argumentele de drept ale acesteia, Înalta Curte constată că sintagma "hotărâre judecătorească definitivă" nu trebuie interpretată în sensul ei pur literal și restrictiv, ci în întregul context logico-juridic al textului art. 41 alin. (1) lit. f) coroborat cu cel al art. 41 alin. (2) din Legea nr. 36/1995 republicată.

În plus față de raționamentul juridic corect și judicios al primei instanțe, Înalta Curte reține că în speță, hotărârea judecătorească penală rămasă definitivă în dosarul penal în care recurentul-reclamant a avut calitatea de inculpat, finalizat cu condamnarea acestuia, este sentința penală nr. 148/F/10.07.2017 a Curții de Apel București, chiar dacă aceasta a fost modificată în parte în apel.

Or, astfel cum rezultă din probatoriul administrat în cauză, o copie certificată a acestei hotărâri rămase definitivă a fost înaintată către Ministerul Justiției, de către instanța de executare.

Totodată, minuta deciziei penale nr. 32/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală trebuie înțeleasă ca expresia rezultatului deliberărilor, respectiv transpunerea dispozitivului deciziei definitive pronunțate de instanța de apel, motivarea hotărârii neputând fi decât în concordanță cu acest rezultat.

De asemenea, textul legal impune instanței judecătorești penale comunicarea " de îndată" a hotărârii judecătorești de condamnare, sintagmă care exclude interpretarea recurentului în sensul de a se aștepta motivarea deciziei și ulterior a se comunica Ministerului Justiției, în contextul în care, la momentul pronunțării deciziei penale, conform normelor procedurale penale în vigoare la acea dată, nu exista obligația pentru instanță de a redacta și motiva hotărârea judecătorească odată cu pronunțarea acesteia, Decizia CCR din 07.04.2021, producând efecte numai pentru viitor.

De altfel, legiuitorul folosește termenul general de hotărâre judecătorească, și nu pe cel specific diferitelor grade de jurisdicție, respectiv sentință sau decizie, tocmai pentru a nu se circumscrie această noțiune doar hotărârii pronunțate într-o cale de atac în care, potrivit legii, hotărârea pronunțată este definitivă.

Prin urmare, faptul că Ministerului Justiției i-a fost comunicată în copie certificată sentința penală nr. 148/2017 a Curții de Apel București, rămasă definitivă prin Decizia nr. 32/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și odată cu aceasta, copie certificată a minutei deciziei pronunțate în calea de atac apelului, definitivă și executorie de la pronunțare, nu atestă nerespectarea exigențelor art. 41 alin. (2) din Legea nr. 36/1995, critica recurentului din această perspectivă fiind nefondată.

Înalta Curte amintește că prezentul litigiu nu se desfășoară pe tărâmul dreptului penal, ci este guvernat de normele și principiilor de drept civil, care vin în completarea legii speciale a contenciosului administrativ.

Or, unul dintre principiile de bază ce trebuie aplicat în derularea unui astfel de proces este acela, conform căruia, actul juridic (care include și legea lato sensu) trebuie interpretat în sensul de a produce efecte juridice, și nu de a le anula.

Prin urmare, interpretarea recurentului-reclamant în sensul că intimatul-pârât Ministerul Justiției nu a respectat procedura legală prevăzută de art. 41 alin. (2) din Legea nr. 36/1995, republicată, în emiterea ordinului și, în consecință, încetarea calității de notar nu se putea dispune mai înainte de comunicarea deciziei penale nr. 32/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, motivată, lipsește de conținut și efecte juridice, art. 41 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 36/1995, astfel cum este explicitat prin art. 74 alin. (8) din Regulamentul de aplicare a legii.

Cu alte cuvinte, teoria juridică a recurentului conduce la situația absurdă în care, deși odată cu pronunțarea hotărârii definitive de condamnare acesta nu mai poate desfășura activitate notarială, totuși, nu poate să îi înceteze calitatea de notar public. Recurentul dorește să impună, fără temei legal, amânarea efectelor executorii ale deciziei penale nr. 32/2019, care curg de la pronunțare (potrivit art. 552 alin. (1) din C. proc. pen.), inclusiv față de terții în raport de procesul penal, cum este și Ministerul Justiției, autoritate care, potrivit legii, trebuie să ia măsuri administrative proprii, independent de cele dispuse de instanța penală.

Un alt set de critici formulate de recurentul-reclamant susține ideea că instanța de fond, în mod greșit, a considerat că recurentul-reclamant se încadrează în ipoteza textului art. 41 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 36/1995, republicată, reținând că singura condiție cerută de Lege pentru încetarea calității de notar public, în acest caz, este existența unei hotărâri judecătorești de condamnare.

Instanța de control judiciar constată că recurentul intenționează să denatureze raționamentul juridic al primei instanțe, instanță care, în mod neechivoc, a aplicat noma legală menționată anterior, la situația de fapt și juridică concrete în care se afla reclamantul, respectiv de a fi condamnat definitiv pentru o infracțiune săvârșită în legătură cu desfășurarea activității de notariat și calitatea de notar public pe care o deținea.

Astfel, recurentul-reclamant nu se află în ipoteza savârșirii cu intenție a unei alte infracțiuni decât cele de serviciu sau în legătură cu serviciul, iar acest aspect rezultă cu puterea evidenței date de hotărârea judecătorească definitivă de condamnare.

În cazul recurentului, încetarea calității de notar public, ca sancțiune administrativă, rezultă ope legis, nefiind lăsată la latitudinea autorității cu atribuții în acest sens, respectiv Ministrului Justiției. Ordinul Ministerului Justiției, contestat de recurent, are un efect constatator al unei situații juridice intervenite anterior și stabilită definitiv pe cale judecătorească.

Contrar celor susținute de recurent, în cazul prevăzut de art. 41 alin. (1) lit. f), prima teză, din Legea nr. 36/1995, republicată, legiuitorul nu face distincție între modalitățile de aplicare și executare a pedepsei dispuse prin hotărârea penală, neavând relevanță că în privința recurentului s-a dispus suspendarea executării pedepsei.

Ceea ce invocă recurentul în susținerea recursului, în sensul că Ministerul Justiției poate aprecia dacă trebuie aplicată sancțiunea încetării calității de notar, reprezintă o altă situație, prevăzută de art. 41 alin. (3) din Legea nr. 36/1995, republicată și care vizează ipoteza săvârșirii unei infracțiuni din culpă, caz în care se poate "dispune" încetarea calității de notar, recurentul neaflându-se în această ipoteză.

Referirea recurentului la faptul că efectele hotărârii penale definitive nu se puteau produce ipso iure, deoarece prin aceasta nu s-a aplicat pedeapsa accesorie constând în interzicerea dreptului de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie, ori de a desfășura o activitate, este contradictorie, având în vedere că această sancțiunea administrativă intervine ipso iure, însă conform legii speciale a notarilor publici, nefiind una dintre cele pe care trebuie să le aducă la îndeplinire instanța de executare penală.

Prin urmare, nici aceste critici formulate prin recurs, analizate mai sus de prezenta instanță, în exercitarea controlului judiciar, nu pot conduce la reformarea soluției pronunțate de prima instanță.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentința instanței de fond este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., soluția pronunțată fiind legală și temeinică.

1.2. Temeiul legal al soluției pronunțate

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1004 din 17 decembrie 2019 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 14 noiembrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.