ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2464/2021

Ședința publică din data de 15 aprilie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 31.07.2018 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, anularea adresei nr. x/3.05.2018 emise de pârât și obligarea acestuia să dispună numirea sa în funcția de notar public fără examen.

Prin sentința civilă nr. 5414 din 17 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins acțiunea formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 5414 din 17 decembrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și rejudecarea cauzei, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului arată că sentința recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 102 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 și a dispozițiilor art. 33 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, având în vedere că, în mod eronat, instanța de fond s-a limitat la interpretarea și aplicarea textelor de lege anterior enunțate dintr-o perspectivă pe care a denumit-o "gramaticală", apreciind că ceea ce contează pentru accederea fără examen în funcția de notar este funcționarea efectivă, la data eliberării din funcție din motive neimputabile, la instanța supremă, și nu gradul profesional corespunzător Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Susține că dispozițiile art. 102 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 și art. 33 alin. (1) din Legea nr. 36/1995 nu condiționează acest aspect de funcționarea efectivă la Înalta Curte de Casație și Justiție la data pensionării, iar unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă.

Astfel, arată că legiuitorul a dorit să confere un drept judecătorilor ce au dobândit cea mai importantă funcție din sistemul judiciar, în semn de recunoaștere a eforturilor și a competenței acestora, motiv pentru care s-a apreciat că nu mai este necesară susținerea examenului la intrarea în profesia de notar.

Recurentul-reclamant apreciază că se crează o discriminare nejustificată între un judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, care își exercită funcția efectiv în cadrul acestei instanțe și un judecător cu același grad, care exercită funcția în cadrul altei instanțe sau la un alt organism, ca urmare a transferului sau delegării. Astfel, faptul că anterior pensionării a fost transferat la Curtea de Apel Craiova nu prezintă relevanță, întrucât prin transfer nu a dobândit statut de judecător de curtea de apel, ci și-a păstrat calitatea de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție până la data pensionării.

Sub acest aspect, invocă situația în care funcția de director al Institutului Național al Magistraturii este ocupată de judecători de la Înalta Curte de Casație și Justiție, detașați la INM, din aceeași perspectivă a accederii fără examen în funcția de notar, apreciind că situația este aceeași și pentru judecătorii ÎCCJ detașați la CJUE, CEDO sau la alte organisme naționale (C.S.M.) sau internaționale, unde judecătorii ÎCCJ, fără a fi eliberați din funcție, sunt detașați și funcționează efectiv. Apreciază că situația sa este similară acestora, întrucât cu toții și-au păstrat calitatea de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, dar în perioada anterioară pensionării au funcționat efectiv la altă instituție.

Într-o altă critică, arată că instanța de fond a ignorat prevederile Hotărârii nr. 1344/15.12.2010 a secției pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, prin care s-a reținut că este posibil transferul unui judecător de la Înalta Curte de Casație și Justiție la o instanță ierarhic inferioară, cu păstrarea gradului profesional dobândit în ierarhie, transferul intrând sub incidența prevederilor Regulamentului privind transferul și detașarea judecătorilor și procurorilor, delegarea judecătorilor, numirea judecătorilor și procurorilor în alte funcții de conducere, precum și numirea judecătorilor în funcția de procuror și a procurorilor în funcția de judecător, aprobat prin Hotărârea nr. 193/2006 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, astfel că nu este necesară eliberarea din funcția de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Precizează că instanța de fond nu a ținut seama nici de Punctul de vedere nr. 32430/1154/2011 întocmit de Direcția legislație, documentare și contencios a C.S.M. și însușit de secția pentru judecători a C.S.M., în cuprinsul căruia se reproduc considerentele Hotărârii nr. 1344/15.12.2010 a secției pentru judecători a C.S.M. și care a vizat și situația recurentului din speță, întrucât a stat la baza Hotărârii nr. 21/19.01.2012 a secției pentru judecători a C.S.M., prin care i s-a aprobat transferul.

Mai susține că instanța de fond nu a făcut nicio referire la susținerile sale priviind cele decise de C.S.M. în privința păstrării calității de judecător la instanța supremă în cazul transferului la o curte de apel.

Recurentul-reclamant susține că și-a păstrat statutul de judecător de Înaltă Curte, având salariul și pensia corespunzătoare, neputându-se considera că ar fi avut statut de judecător de curte de apel, astfel că nu există niciun motiv pentru a fi privat de dreptul de a accede în profesia de notar public fără examen.

Intimatul - pârât Ministerul Justiției a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate ca temeinică și legală, apreciind că prima instanță a dat o corectă dezlegare problemei de drept ridicate în cauză.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamantul A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, anularea adresei nr. x/3.05.2018 emise de pârât și obligarea acestuia să dispună numirea sa în funcția de notar public fără examen.

Prima instanță a respins acțiunea, apreciind, în esență, că reclamantul nu îndeplinea condițiile pentru dobândirea calității de notar public, fără examen, întrucât păstrarea de către reclamant a gradului profesional corespunzător Înaltei Curți de Casație și Justiție nu îi conferă și această posibilitate, câtă vreme la data eliberării sale din funcție, reclamantul funcționa efectiv la o altă instanță.

În cauză sunt incidente următoarele texte de lege:

Art. 33 alin. (1) din Legea notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995:

"(1) Pot dobândi, la cerere, fără examen, calitatea de notar public și judecătorii de la Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 102 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Cererea de numire se adresează ministrului justiției, în termen de cel mult un an de la data expirării mandatului sau eliberării din funcție, din motive neimputabile."

Art. 26 alin. (1) din Ordinul nr. 2.333/C din 24 iulie 2013 privind aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995, emis de Ministerul Justiției:

"(1) Judecătorii de la Înalta Curte de Casație și Justiție pot dobândi, la cerere, fără examen, calitatea de notar public, în temeiul dispozițiilor art. 102 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare."

Art. 102 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor:

"(2) Judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție cărora le-a expirat mandatul pentru care au fost numiți ori, după caz, sunt eliberați din motive neimputabile, își păstrează gradul dobândit în ierarhie și pot ocupa o funcție de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție și pot reveni pe funcția de magistrat deținută anterior sau pe o altă funcție de judecător ori procuror sau pot opta pentru intrarea în avocatură sau notariat, fără examen."

Analizând textele de lege de mai sus, se constată că legiuitorul a fost constant în a arăta că această facilitate este conferită judecătorilor de la Înalta Curte de Casație și Justiție, care sunt eliberați din funcție din motive neimputabile.

Or, în contextul în care recurentul-reclamant a fost transferat începând cu data de 15.02.2012 la Curtea de Apel Craiova, la momentul eliberării sale din funcție ca urmare a pensionării (01.04.2018), acesta, deși deținea gradul profesional corespunzător Înaltei Curți de Casație și Justiție, funcționa efectiv la Curtea de Apel Craiova.

Este adevărat că recurentul-reclamant și-a păstrat gradul profesional de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, dar această împrejurare nu este suficientă, prin ea însăși, ca recurentul-reclamant să acceadă în funcția de notar public, fără examen, câtă vreme condiția premisă, aceea de a fi judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, nu este îndeplinită.

Înalta Curte constată că dobândirea calității de notar public, fără examen, reprezintă o situație de excepție, ceea ce face ca normele ce o reglementează să fie de strictă interpretare și aplicare, neputând fi extinse la alte situații decât cele avute în vedere de legiuitor la edictarea respectivei norme.

În ceea ce privește susținerea recurentului-reclamant referitoare la similaritatea cu situația detașării, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, în condițiile în care pe durata detașării, persoana detașată își păstrează funcția și toate celelalte drepturi, fiind vorba doar de o schimbare temporară a locului de muncă, ce poate fi dispusă pe o perioadă de cel mult un an, cu posibilitatea prelungirii, pentru motive obiective și cu acordul ambelor părți.

Nu aceeași este situația în cazul transferului, care odată dispus, are caracter definitiv, persoana transferată nemaiavând niciun fel de raporturi cu instituția de la care se transferă.

Prin urmare, și din această perspectivă nu se poate reține interpretarea recurentului-reclamant cu privire la faptul că, deși a fost transferat, își păstrează calitatea de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Este de necontestat faptul că această facilitate acordată judecătorilor Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost dată în considerarea competențelor profesionale, dar pentru a putea beneficia de aceasta este necesar ca persoana să fi fost judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție la momentul eliberării din funcție, condiție ce nu este respectată de către recurent.

Astfel fiind, aspectele invocate de către recurentul-reclamant prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluției pronunțate fiind confirmată de către instanța de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 5414 din 17 decembrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 5414 din 17 decembrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 15 aprilie 2021.