ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1270/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești la data de 10.12.2015 sub nr. x/2015, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției anularea Ordinului nr. 1897/C/11.06.2015 emis de către Ministerul Justiției și obligarea pârâtului să îndeplinească toate formalitățile necesare pentru reluarea activității de către reclamanta în cadrul BNP A., prin repunerea părților în situația anterioară.

Prin Sentința civilă nr. 158 din 15 iunie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în Dosar nr. x/2015, s-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției.

Împotriva acestei a declarat recurs reclamanta A., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare sau, în subsidiar, casarea sentinței și, în urma rejudecării pe fond a cauzei, admiterea cererii de chemare în judecată, așa cum a fost completată, anularea Ordinului nr. 1897/C/11.06.2015 emis de către Ministerul Justiției și obligarea părții adverse să îndeplinească toate formalitățile necesare pentru reluarea calității de notar de către recurentă, în cadrul BNP A., prin repunerea părților în situația anterioară, cu obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:

În ceea ce privește soluția admiterii recursului, casării sentinței și trimiterii cauzei spre rejudecare, se arată că sunt pe deplin aplicabile în cauză prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 noul C. proc. civ. raportat la prevederile art. 425 noul C. proc. civ., art. 22 alin. (6) noul C. proc. civ., art. 6 noul C. proc. civ., art. 7 noul C. proc. civ. și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Recurenta a arătat că sentința pronunțată în cauză nu este motivată, nu răspunde tuturor cererilor și apărărilor părților, motivarea este una ineficientă și insuficientă din punct de vedere juridic, ceea ce duce la o nepronunțarea asupra fondului, echivalând cu un motiv de nulitate expres prevăzut de lege.

În practica constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a stabilit că instanța trebuie să analizeze toate capetele de cerere, toate apărările și susținerile părților, inclusiv probatoriul administrat. Motivarea insuficientă lipsește instanța de control de posibilitatea de a verifica în ce mod instanța ierarhic inferioară și-a format convingerea, dar încalcă și drepturi recunoscute părților atât de art. 22 alin. (6) noul C. proc. civ., cât și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pe lângă faptul că încalcă prevederile exprese al art. 425 noul C. proc. civ.

Astfel, instanța de fond nu s-a pronunțat asupra cererii completatoare, cerere formulată în termen legal și pe care refuză să o analizeze, neînțelegând nici referirile la asimilarea sancțiunii civile cu o sancțiune penală prin gravitatea acesteia.

De asemenea, nu a analizat cererea sa privind aplicabilitatea art. 6 noul C. civ., susținând faptul că nu ar avea importanță o asemenea analiză, deoarece textul art. 40 alin. (3) din Legea nr. 36/1995 este identic cu textul anterior, care se regăsea în art. 23 lit. f) din Legea nr. 36/1995, deși diferența dintre cele două texte de lege este fundamentală, inclusiv prin raportare la Regulamentul de aplicare al legii, în forma sa inițială art. 23, presupunând o analizare a gravității faptei și a impactului ei asupra profesie de către organele de conducere, pe când art. 40 nu mai acordă această posibilitate, dispunând excluderea din profesie din oficiu. Instanța nu analizează nici apărarea referitoare la momentul la care trebuie raportată legea, fiind vorba de momentul săvârșirii faptei și nu de acela al sancționării ei.

Nu este analizată cauza de nulitate referitoare la nemotivarea Ordinului Ministerului Justiției, deoarece aspectele reținute de către instanța de fond nu reprezintă o analiză serioasă, fiind una pur formală, deși a depus inclusiv practică judiciară privitor la acest aspect. Motivarea trebuia să se raporteze inclusiv la alegerea legislației aplicabile, având în vedere că sesizase anterior această problemă emitentului actului administrativ. Oricum, motivarea doar prin raportare la anumite texte de lege nu corespunde prevederilor legale și ale unei juste așteptări a părții implicate. Consideră că și acesta poate fi un motiv de nulitate, rezultat din nemotivarea suficientă și necorespunzătoare a Ordinului Ministerului Justiției.

Recurenta a mai arătat că solicitase prin cererea completatoare și analiza sancțiunii sub aspectul prevederilor art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care, prin analogie, putea duce la aplicarea legii mai favorabile, dar nu există nicio referire la această cerere clar și distinct formulată.

Instanța de fond a pronunțat o hotărâre motivată într-un mod formal (spre exemplu, textul art. 23 lit. f), din Legea nr. 36/1995 este redat incomplet, ceea ce a dus la confuzia cu prevederile art. 40, din aceeași lege), care nu îndeplinește condițiile necesare unei hotărâri care să răspundă tuturor cererilor și apărărilor părților, care să asigure garanția unei judecăți efective, dar care să ofere și instanței de control judiciar posibilitatea de a verifica modul în care instanța ierarhic inferioară și-a format convingerea, toate acestea conducând la nulitatea hotărârii astfel pronunțate.

Referitor la soluția admiterii recursului, casării sentinței și rejudecării cauzei, pe fond dispunând admiterea cererii de chemare în judecată, așa cum a fost completată, conform art. 488 alin. (1) pct. 8 noul C. proc. civ., se invocă aplicarea legii în timp și momentul la care aceasta trebuie raportată.

Așa după cum a arătat, există o diferență majoră între prevederile art. 40 din Legea nr. 36/1995, care era în vigoare la data săvârșirii faptei pentru care a fost condamnată și prevederile art. 40 din Legea nr. 36/2016 așa cum a fost modificat ulterior la datele de 01.01.2013, și, respectiv, 01.02.2014. recurenta a arătat că a depus la dosarul cauzei practică judiciară din care rezultă că aplicarea legii se raportează la momentul săvârșirii faptei, acesta fiind și conținutul concret al textului de lege invocat, respectiv art. 6 noul C. civ., care prevede că dispozițiile legii noi, se aplică doar faptelor săvârșite după intrarea sa în vigoare, prin faptă înțelegându-se fapta generatoare de consecințe juridice.

Aplicând prevederile legii în vigoare la momentul săvârșirii faptei, este evident că Ordinul Ministrului Justiției este lovit de nulitate deoarece se bazează pe prevederile art. 40 din Legea nr. 36/1995, când în realitate, textul de lege aplicabil era art. 23 lit. f) din Legea nr. 36/1995, în vigoare la momentul săvârșirii faptei, anul 2011, iar acest text de lege prevedea ca pentru încetarea calității de notar, în cazul săvârșirii unei infracțiuni, trebuia să existe o analiză a organelor de conducere a profesiei, care să stabilească dacă respectiva sancțiune, care nu era decât o urmare a faptei săvârșite, face nedemn sau nu notarul, organele de conducere stabilind dacă trebuie sau nu sesizat Ministrul Justiției pentru emiterea unui ordin de încetare a calității de notar.

Se solicită instanței de recurs să aprecieze și asupra motivului de nulitate rezultat din interpretarea sancțiunii aplicate, prin gravitatea acesteia, ca putând fi asimilată unei sancțiuni penale, caz în care consideră recurenta că se poate aprecia și asupra aplicării legii mai favorabile, cu toate că și în cazul unei interpretări pur civile a sancțiunii se poate face aplicarea unui astfel de principiu legal.

Se mai invocă prevederile art. 53, din Constituția României, care stabilește că, în aplicarea și interpretarea legii, restrângerea exercițiului unor drepturi, se poate face numai dacă acest lucru se impune "pentru apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice", iar "restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică." Astfel, se solicită anularea Ordinului Ministerului Justiției, atât pentru faptul că nu s-a aplicat legea mai favorabilă, dar și pentru excesul de putere și încălcarea dispozițiilor constituționale.

Aplicarea legii mai favorabile trebuia analizată și aplicată în cauză, deoarece legea mai favorabilă era reprezentată de prevederile art. 23 lit. f) din Legea nr. 36/1995, cu atât mai mult cu cât nici instanța penală nu aplicase o sancțiune complementară. Mai mult, sancțiunea civilă are o gravitate deosebită și nejustificată, deoarece, spre deosebire de o sancțiune penală, care ar fi impus suspendarea unor drepturi pe o anumită perioadă, în acest caz excluderea din profesie este ireversibilă și fără posibilitatea de a reveni în profesie fiind afectate și drepturile câștigate.

În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 noul C. proc. civ.

Intimatul-pârât Ministerul Justiției a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, pentru următoarele considerente:

În speța de față, se poate constata că motivarea curții cuprinde analiza raporturilor dintre părți, a susținerilor și probelor din dosar, răspunzând exigențelor prevăzute la art. 425 alin. (1) lit. c) noul C. proc. civ. Contrar celor arătate de recurentă, hotărârea criticată grupează toate motivele pentru care au fost înlăturate susținerile părții față de obiectul dedus judecății.

În primul rând, instanța a constatat prezența unui act administrativ emis în temeiul legii speciale care reglementează condițiile de exercitare a profesiei de notar public, arătând că ordinul ministrului justiției este emis ca o consecință a unei conduite care nu mai respectă condițiile desfășurării acestei activități. Din perspectiva art. 53 din Constituție, invocat de recurentă, măsura încetării calității de notar public este prevăzută de lege, iar emitentul actului este ținut să facă aplicarea art. 40 alin. (1) lit. f) și alin. (4) din Legea nr. 36/1995.

O.M.J. nr. 1897/C/11.06.2015 este un act administrativ emis în exercitarea competenței ministrului justiției de a numi și de a constata încetarea din funcție a notarilor publici, care nu mai îndeplinesc condițiile prevăzute de lege pentru a fi notar public, potrivit dispozițiilor Legii nr. 36/1995, împrejurare care se verifică prin analiza preambulului acestui act administrativ unde se indică temeiurile de drept și decizia de condamnare pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Astfel, în conformitate cu art. 40 din Legea nr. 36/1995 privind notarii publici și activitatea notarială, cu modificările și completările ulterioare:

"(1) Calitatea de notar public încetează:

f) când prin hotărâre judecătorească definitivă s-a dispus condamnarea sau amânarea aplicării pedepsei pentru săvârșirea unei infracțiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul ori pentru săvârșirea cu intenție a unei alte infracțiuni;

(2) în cazul prevăzut la alin. (1) lit. f), instanța de judecată comunică de îndată compartimentului de specialitate din cadrul Ministerului Justiției și Uniunii copia certificată a hotărârii judecătorești definitive de condamnare. (...)

(4) încetarea funcției de notar public se constată sau se dispune, după caz, de ministrul justiției, la propunerea Biroului executiv al Consiliului Uniunii, la cererea notarului public sau din oficiu."

Decizia penală nr. 171/A/13.05.2015 pronunțată de Înalta Curte în Dosarul nr. x/2013, prin care recurenta-reclamantă din această cauză a fost condamnată pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și fals intelectual, constituie premisa pentru a reține incidența temeiurilor de drept care sunt indicate în preambulul OMJ nr. 1897/C/11.06.2015 și care motivează emiterea acestui act administrativ.

Se constată, așadar, că actul administrativ cu privire la care se invocă nulitatea este motivat prin indicarea în preambul său a hotărârii penale de condamnare și a textelor de lege aplicabile, în acest mod fiind fundamentate motivele de legalitate care stau la baza emiterii actului administrativ.

Fiind în discuție un act administrativ emis de persoana competentă în aplicarea legii, în mod corect a apreciat instanța de fond că actul respectă dispoziția în vigoare la momentul emiterii sale sau la momentul luării măsurii administrative, apreciind totodată că măsura dispusă nu are caracterul unei sancțiuni penale. Aceasta reprezintă o măsură administrativă la care legea obligă atunci când nu mai sunt îndeplinite condițiile de exercitare a profesiei. Astfel cum s-a statuat în practică, "este vorba de forme diferite ale răspunderi juridice, răspunderea penală stabilită de instanța penală neexcluzând răspunderea administrativă a reclamantului stabilită prin ordinul atacat de acesta".

De asemenea, contrar celor arătate de recurenta reclamantă, în mod corect s-a făcut aplicarea Legii nr. 36/1995 în forma aflată în vigoare la data emiterii actului administrativ, fiind vorba de o situație juridică născută sub imperiul acestei reglementări, întrucât situația premisă care a justifică încetarea calității de notar public a luat naștere în momentul în care hotărârea penală de condamnare a rămas definitivă.

Așa cum s-a arătat în doctrină și în practică, instanța de contencios administrativ învestită cu soluționarea unei acțiuni în anularea actului administrativ este abilitată să examineze conformitatea actului administrativ cu actele normative cu forță juridică superioară, în temeiul și în executarea cărora a fost emis, iar condițiile de legalitate a actului administrativ se examinează prin raportare la data emiterii, una dintre acestea fiind ca actul să fie emis în litera și spiritul legilor în vigoare la data respectivă.

Până la momentul pronunțării unei hotărâri definitive de condamnare, recurenta reclamantă a avut de partea sa efectele prezumției de nevinovăție, iar momentul săvârșirii faptelor penale (în cursul anului 2011) are relevanță din punct de vedere al aplicării legii penale, instanța penală fiind aceea care face aplicarea principiului legii penale mai favorabile, atunci când este cazul. Prin urmare, orice discuție în legătură cu neaplicarea principiului legii (penale) mai favorabile atunci când s-a emis actul administrativ contestat este greșită.

Instanța de fond s-a oprit inclusiv asupra art. 40 alin. (3) din Legea nr. 36/1995 și, analizând acest text prin raportare la situația de fapt, a stabilit în mod corect că nu este aplicabil reclamantei întrucât a fost condamnată pentru infracțiuni săvârșite cu intenție, iar nu din culpă, așa cum prevede textul invocat. Mergând mai departe, cu toate că textul prevede cumulativ condițiile necesare pentru a se reține situația de excepție invocată, niciuna dintre condiții nu este îndeplinită în ceea ce o privește pe recurenta reclamantă.

Astfel, potrivit acestui text de lege, "notarul public poate fi menținut în activitate în cazul în care, pentru o infracțiune săvârșită din culpă, s-a dispus amânarea aplicării pedepsei, suspendarea executării pedepsei, s-a aplicat pedeapsa amenzii sau acesta a beneficiat de amnistie ori grațiere înainte de începerea executării pedepsei și se apreciază că fapta săvârșită nu a adus atingere prestigiului profesiei." (art. 40 alin. (3).

Fără temei se afirmă nesocotirea prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, recurenta având posibilitatea legală și efectivă de a contesta actul administrativ. Aceasta se află în eroare atunci când susține în continuare că ordinul trebuia să răspundă cererii sale formulate anterior emiterii ordinului contestat și adresată ministrului, ceea ce însemna evident că aceasta cunoștea consecințele faptelor sale, consecințele condamnării de către instanța penală, legea fiind clară și previzibilă.

După cum a arătat și în fața instanței de fond, nu ne aflăm în prezența unei jurisdicții speciale administrative, pentru aceasta fiind necesar ca starea de conflict cu a cărei existență este sesizată autoritatea administrativ-jurisdicțională să izvorască (direct sau indirect) dintr-un act administrativ și totodată rezolvarea sa să fie făcută în baza unei legi organice. Cu același prilej, a concluzionat că în cauză nu poate fi vorba despre o etapă premergătoare reprezentând jurisdicție administrativă sau etapă jurisdicțională, cum a denumit-o reclamanta când afirma încălcarea unor principii specifice procedurii judiciare. Independent de această cerere anterioară emiterii ordinului contestat, acest act administrativ este emis în temeiul Legii nr. 36/1995 privind notarii publici și activitatea notarială, cu modificările și completările ulterioare, în exercitarea competenței ministrului justiției de a numi și de a constata încetarea din funcție a notarilor publici, care nu mai îndeplinesc condițiile prevăzute de lege pentru a fi notar public.

O.M.J. nr. 1897/C/11.06.2015 cuprinde atât considerente legate de competența emitentului, respectiv indicarea temeiului de drept al acesteia, cât și elementele de fapt care permit cunoașterea și evaluarea fundamentelor deciziei luate în ceea ce o privește pe recurentă și totodată fac posibilă exercitarea controlului de legalitate.

6.1. Având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că, procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, a fost fixat termen pentru soluționarea recursului de față.

6.2. La data de 27.12.2016, a fost depusă la dosar Decizia nr. x din 17 noiembrie 2016 pronunțată de Curtea Constituțională în Dosar nr. x/2016, constituit ca urmare a sesizării efectuate de prima instanță.

7.1. Situația de fapt reținută de prima instanță

Prin Ordinul nr. 1897/C/11.06.2015, emis de Ministerul Justiției, reclamanta A., notar public cu sediul biroului notarial în localitatea Buzău, circumscripția Judecătoriei Buzău, Camera Notarilor Publici Ploiești, îi încetează calitatea de notar public ca urmare a condamnării definitive la pedeapsa amenzii penale în sumă de 15.000 RON, pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și fals intelectual, prevăzute de art. 246 din C. pen. din 1969 și, respectiv de art. 289 din C. pen. din 1969, prin Decizia penală nr. 171/A/13.05.2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în Dosarul nr. x/2013.

Acest ordin a fost emis, având în vedere adresa nr. x/21.05.2015 prin care Uniunea Națională a Notarilor Publici a înaintat Decizia Biroului Executiv al Consiliului Uniunii nr. 203/21.05.2015; prin care se propune încetarea calității de notar public a doamnei A., ca urmare a condamnării definitive la pedeapsa amenzii penale în sumă de 15000 RON, pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și fals intelectual, prevăzute de art. 246 din C. pen. din 1969 și, respectiv de art. 289 din C. pen. din 1969.

De asemenea, această măsură administrativă a fost aplicată în conformitate cu dispozițiile art. 40 alin. (1) lit. f), alin. (4) și alin. (5), art. 39 alin. (12) din Legea nr. 36/1995 și cu dispozițiile art. 68 și ale art. 74 din Regulamentul de aplicare a legii notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995, aprobat prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 2333/C/24.07.2013.

Împotriva Ordinului de încetare a calității de notar public, reclamanta a formulat plângere prealabilă însă nu a primit niciun răspuns din partea autorității emitente.

7.2. Analiza motivelor de casare invocate de recurenta-reclamantă

7.2.1. În ceea ce privește motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., pe care se întemeiază cererea de trimitere a cauzei spre rejudecare

Recurenta a invocat caracterul insuficient al motivării primei instanțe; nepronunțarea asupra cererii completatoare; neanalizarea cererii sale privind aplicabilitatea art. 6 noul C. civ.; neobservarea diferențelor între textul art. 40 alin. (3) din Legea nr. 36/1995 și textul art. 23 lit. f) din Legea nr. 36/1995; neanalizarea cauzei de nulitate referitoare la nemotivarea Ordinului Ministerului Justiției, prin raportare inclusiv la alegerea legislației aplicabile; neanalizarea sancțiunii sub aspectul prevederilor art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care putea duce la aplicarea legii mai favorabile.

În ceea ce privește critica legată de caracterul insuficient al motivării primei instanțe, Înalta Curte reține că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Totodată, omisiunea primei instanțe de a oferi o motivare, în condițiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunțare asupra acțiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv și considerente, ca elemente componente esențiale și obligatorii ale hotărârii judecătorești.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu disp. art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

În cauză, Înalta Curte apreciază că sentința civilă recurată respectă disp. art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță. De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurentă pe această cale se invocă în esență o eventuală greșită interpretare și aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar nemotivarea insuficientă nu poate fi reținută raportat la sentința atacată.

În ceea ce privește nepronunțarea asupra cererii completatoare, se constată că potrivit art. 445 din C. proc. civ., "îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispozițiilor contradictorii ori completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condițiile art. 442 - 444."

Astfel, un asemenea motiv de casare nu poate fi invocat, fiind obligatorie urmarea procedurii completării hotărârii. Pe de altă parte, din cercetarea motivelor cererii completatoare, se deduce faptul că aceasta este o cerere dezvoltatoare a motivelor de recurs inițiale, neaducând argumente principale noi.

În ceea ce privește neanalizarea cererii recurentei privind aplicabilitatea art. 6 noul C. civ. și neanalizarea cauzei de nulitate referitoare la nemotivarea Ordinului Ministerului Justiției, prin raportare inclusiv la alegerea legislației aplicabile, se constată că prima instanță a răspuns punctual acestor argumente, fiind neîntemeiată afirmația recurentei în sensul neanalizării lor.

În ceea ce privește neobservarea diferențelor între textul art. 40 alin. (3) din Legea nr. 36/1995 și textul art. 23 lit. f) din Legea nr. 36/1995, Înalta Curte constată că această critică se încadrează în prev. art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., iar nu în cele ale art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., urmând a fi analizate în cadrul următorului motiv de casare.

În ceea ce privește neanalizarea sancțiunii sub aspectul prevederilor art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care putea duce la aplicarea legii mai favorabile, se constată, de asemenea, că prima instanță a analizat argumentul referitor la legea mai favorabilă, neindicarea expresă a prev. art. 6 Convenția Europeană a Drepturilor Omului în considerente nefiind de natură să vicieze caracterul complet motivării.

Ca urmare, motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondat.

7.2.2. În ceea ce privește motivul prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pe care se întemeiază cererea de casare cu rejudecarea cauzei de către instanța de recurs

Recurenta a invocat, ca argument principal, aplicarea greșită a legilor în timp făcută de organul administrativ și de către prima instanță, în sensul că trebuie avută în vedere forma legii de la data săvârșirii faptelor ce au dus la condamnarea sa definitivă cu amendă penală și la aplicarea măsurii administrative de încetare a calității sale de notar public.

Problema de drept supusă soluționării prezentului recurs este aceea a stabilirii regulilor de aplicare în timp a legii cu privire la măsurile administrative ce decurg dintr-o condamnare penală, în situația în care a fost modificată legea ce reglementa aceste măsuri administrative între data săvârșirii faptei penale și data rămânerii definitive a hotărârii penale de condamnare.

Recurenta a susținut că se aplică legea de la momentul săvârșirii faptei, acesta fiind și conținutul concret al art. 6 din noul C. civ., care prevede că dispozițiile legii noi se aplică doar faptelor săvârșite după intrarea sa în vigoare, prin faptă înțelegându-se fapta generatoare de consecințe juridice.

Intimatul a susținut, prin actul atacat și prin apărările formulate în prezenta cauză, că în mod corect s-a făcut aplicarea Legii nr. 36/1995 în forma aflată în vigoare la data emiterii actului administrativ, fiind o situație juridică născută sub imperiul acestei reglementări, întrucât situația premisă care a justificat încetarea calității de notar public a luat naștere în momentul în care hotărârea penală de condamnare a rămas definitivă.

Prima instanță a reținut că nu a fost încălcat principiul neretroactivității legii civile, dar a citat în mod defectuos prevederile art. 23 lit. f) din forma veche a legii și a constatat în mod eronat că acestea erau similare cu cele ale art. 40 alin. (1) lit. f) din noua formă a legii, deși între cele două forme ale textului normativ erau diferențe majore, care depășeau cadrul unei simple diferențe de exprimare.

Astfel, la data săvârșirii faptei penale (august 2011), era aplicabil art. 23 lit. f) din Legea nr. 36/1995, care statua următoarele:

"Calitatea de notar public încetează: (...) f) în cazul condamnării definitive pentru săvârșirea cu intenție a unei infracțiuni grave sau care aduce atingere prestigiului profesiei."

La data rămânerii definitive a hotărârii penale de condamnare (13.05.2015), era aplicabil art. 40 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 36/1995, care statua următoarele:

"(1) Calitatea de notar public încetează: (...) f) când prin hotărâre judecătorească definitivă s-a dispus condamnarea sau amânarea aplicării pedepsei pentru săvârșirea unei infracțiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul ori pentru săvârșirea cu intenție a unei alte infracțiuni."

Astfel, la o simplă lectură, se constată că în forma veche a legii, dincolo de condamnare, se impunea efectuarea unei anumite aprecieri a organului administrativ cu privire la caracterul grav sau care aduce atingere prestigiului profesiei, apreciere care nu mai există în forma nouă a legii.

Or, prin Ordinul nr. 1897/C/11.06.2015 emis de Ministerul Justiției, au fost avute în vedere disp. art. 40 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 36/1995.

Înalta Curte constată că în cauză trebuie aplicată legea în forma în vigoare la data săvârșirii faptei ce a fost ulterior calificată ca infracțiune de către instanța penală. Nu poate fi reținut argumentul primei instanțe, în sensul că este o normă de procedură, deoarece decăderea din calitatea de notar public reprezintă o măsură ce afectează existența unui drept subiectiv civil, fiind o normă de drept material.

Pe de altă parte, măsurile administrative de încetare a calității de notar public sunt consecințe ale faptei penale săvârșite și ale sancțiunii aplicate, deci se încadrează în teoria facta praeterita (faptele realizate în întregime înainte de intrarea în vigoare a legii noi, cât și efectele produse de acea situație juridică înainte de acest moment); stabilirea și aplicarea măsurii administrative reprezintă doar o individualizare la cazul concret a consecințelor în planul dreptului administrativ ale faptei săvârșite, similar pedepselor penale.

Este corectă susținerea intimatului, în sensul că instanța de contencios administrativ învestită cu soluționarea unei acțiuni în anularea actului administrativ este abilitată să examineze conformitatea actului administrativ cu actele normative cu forță juridică superioară, în temeiul și în executarea cărora a fost emis, iar condițiile de legalitate a actului administrativ se examinează prin raportare la data emiterii, una dintre acestea fiind ca actul să fie emis în litera și spiritul legilor în vigoare la data respectivă; însă, din punct de vedere al dreptului material, atunci când se aplică sancțiuni sau măsuri administrative cu caracter sancționator, trebuie totodată să fie avute în vedere normele juridice în vigoare la data săvârșirii faptei care a atras aplicarea lor. Ar fi lipsită de logică juridică disocierea între legea aplicabilă procesului penal și legea aplicabilă din punct de vedere al măsurilor administrative, câtă vreme acestea din urmă reprezintă o consecință a condamnării penale.

În consecință, se constată vicierea formală a actului administrativ atacat, prin indicarea ca temei de drept al acestuia a unei prevederi neaplicabile din punct de vedere al regulilor aplicării legii în timp, viciu ce duce la nulitatea actului.

Ca urmare, nu vor mai fi analizate eventualele exceptări prev. al art. 40 alin. (3) din Legea nr. 36/1995 sau alte argumente pe fondul măsurii administrative, acest prim argument de natură procedurală referitor la greșita încadrare în drept fiind suficient pentru anularea sa.

De asemenea, instanța de contencios administrativ nu poate sub nicio formă să evalueze în ce măsură recurenta-reclamantă ar fi intrat sub incidența disp. art. 23 lit. f) din forma veche a legii, deoarece nu se poate substitui în atribuțiile exclusive ale organului administrativ.

Pe de altă parte, anularea fiind determinată exclusiv de această cauză de natură procedurală, nu poate fi admis capătul de cerere prin care recurenta-reclamantă a solicitat obligarea pârâtului să îndeplinească toate formalitățile necesare pentru reluarea activității sale în cadrul biroului notarial, prin repunerea sa în situația anterioară.

Din punct de vedere procedural, intimata-pârâtă va aprecia, în conformitate cu normele legale și cu considerentele prezentei decizii, oportunitatea și posibilitatea refacerii actului administrativ anulat exclusiv pe considerente de natură formală.

3.2.2. Temeiul procesual al soluției date recursului

În temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința recurată și, rejudecând cauza, va admite în parte acțiunea formulată de reclamanta A.; va anula Ordinul nr. 1897/C/11.06.2015 emis de Ministerul Justiției și va respinge în rest acțiunea formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva Sentinței civile nr. 158 din 15 iunie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal pronunțate în Dosar nr. x/2015 în contradictoriu cu intimatul-pârât Ministerul Justiției.

Casează sentința recurată și, rejudecând cauza, admite în parte acțiunea formulată de reclamanta A.

Anulează Ordinul nr. 1897/C/11.06.2015 emis de Ministerul Justiției.

Respinge în rest acțiunea formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 martie 2019.

Procesat de GGC - NN