ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5091/2021

Acțiunea judiciară Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Justiției, prin Ministru, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună: - anularea Ordinului nr. 3223/C/05.08.2019 emis de Ministrul Justiției; - obligarea Ministerului Justiției să întreprindă demersurile necesare pentru repunerea sa în situația anterioară, respectiv pentru reluarea activității de notar public, așa cum rezultă din hotărârea nr. 15/22.03.2019 emisă de UNNPR; - suspendarea efectelor Ordinului nr. 3223/C/05.08.2019 emis de Ministrul Justiției până la soluționarea definitivă a acțiunii în anularea acestui act administrativ; - obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Soluțiile instanței de fond 2.1. Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 97 din 21.09.2020, a respins acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată. 2.2. Aceeași instanță, prin sentința civilă nr. 147 din 11.12.2020, a respins cererea de completare a sentinței civile nr. 97 din 21.09.2020, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată 3.1. Reclamanta A. a declarat recurs împotriva sentinței civile nr. 97 din 21.09.2020 și a solicitat admiterea recursului: - casarea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe; - casarea acesteia și, în urma rejudecării cauzei, admiterea acțiunii, astfel cum a fost precizată și completată. În primul motiv de recurs, încadrat în drept în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut faptul că sentința contestată este insuficient motivată și cuprinde argumente contradictorii și chiar în discordanță cu soluția pronunțată. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, partea a susținut următoarele: - prima instanță nu a analizat motivul de nulitate a Ordinului nr. 3223/C/05.08.2019 emis de Ministrul Justiției referitor la faptul că nu respectă indicațiile din decizia de casare nr. 1270/12.03.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și conține temeiuri juridice care nu sunt incidente în cauză; - instanța de fond nu a verificat dacă sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 23 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 36/1995 pentru a se putea dispune măsura încetării calității de notar public, dacă a intervenit prescripția și reabilitarea, dacă mai exista posibilitatea refacerii ordinului deja anulat. În cel de-al doilea motiv de recurs, încadrat în drept în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a precizat faptul că sentința contestată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material. Cu privire la acest motiv de recurs, partea a menționat următoarele: - refacerea actului administrativ, după cum s-a procedat prin intermediul ordinului dedus judecății, este o situație contrară Legii contenciosului administrativ, precum și Legii nr. 361995; - prin ordinul contestat s-a aplicat o nouă sancțiune administrativă notarului public; - curtea de apel nu a sancționat încălcarea obligației de motivare a ordinului contestat de către emitentul acestuia, obligație instituită de prevederile art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și ale art. 31 din Codul Administrativ; - legislația în vigoare nu permite Ministerului Justiției să evalueze faptele unui notar public; - prima instanță a interpretat greșit normele care reglementează instituțiile prescripției și reabilitării; - instanța de fond nu a sancționat, pe de o parte, încălcarea principiului neretroactivității legii pentru considerentul că încetarea calității de notar public s-a dispus de la data condamnării penale definitive, iar, pe de altă parte, eludarea hotărârii Consiliului Uniunii nr. 15/22.03.2019. 3.2. Reclamanta A. a declarat recurs împotriva sentinței civile nr. 147 din 11.12.2020 și a solicitat admiterea recursului: - casarea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe; - casarea acesteia și, în urma rejudecării cauzei, admiterea acțiunii, astfel cum a fost precizată și completată, precum și pronunțarea asupra tuturor motivelor de nulitate ale actului administrativ contestat în cauză. În motivarea căii de atac, întemeiată în drept pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta a menționat faptul că prima instanță nu s-a pronunțat asupra cererii completatoare, respectiv cu privire la obligarea părții adverse de a răspunde la solicitarea UNNPR și de a dispune aplicarea hotărârii nr. 15/22.03.2019 emise de Consiliul UNNPR.

Apărările formulate în cauză 4.1. Intimatul Ministerul Justiției a formulat întâmpinări în care a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate, pentru apărările prezentate la dosar. 4.2. Recurenta a formulat răspuns la întâmpinări, precum și concluzii scrise.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinările intimatului, Înalta Curte apreciază că recursurile nu sunt fondate. 5.1. Considerații generale Așa cum s-a precizat la pct. 1 al deciziei de față, recurenta a investit instanța de contencios administrativ, în baza art. 8 și art. 18 din Legea nr. 554/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, cu acțiunea având ca obiect anularea, precum și suspendarea efectelor Ordinului nr. 3223/C/05.08.2019 prin care Ministrul Justiție a apreciat că sunt îndeplinite condițiile de fond pentru încetarea calității de notar public și, în consecință, a constatat încetarea calității de notar public a doamnei A., cu sediul biroului notarial în localitatea Buzău, circumscripția Judecătoriei Buzău, Camera Notarilor Publici Ploiești, de la data condamnării prin decizia penală nr. 171/A din 13 mai 2015, definitivă, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, în Dosarul nr. x/2013, la pedeapsa amenzii penale în sumă de 15.000 RON, pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și fals intelectual, prevăzute de art. 246 și art. 289 din C. pen. din 1969. Temeiurile juridice avute în vedere la emiterea acestui ordin au fost următoarele: art. 23 alin. (1) lit. f) și lit. g) și alin. (2) raportat la art. 16 lit. c) și lit. d) din Legea nr. 36/1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 92 din 16 mai 1995; art. 20 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii notarilor publici și activității notariale nr. 36/1995, aprobat prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 710/C/1995, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 176 din 8 august 1995, cu modificările și completările ulterioare; art. 41 alin. (4), art. 45 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 19 martie 2018, cu modificările ulterioare; art. 68, art. 74 alin. (1) și alin. (2) și art. 75 alin. (1) din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995, aprobat prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 2333/C/2013, cu modificările și completările ulterioare. Prin sentința civilă nr. 97 din 21.09.2020, instanța de fond a respins acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată. Prin sentința civilă nr. 147 din 11.12.2020, aceeași instanță a respins cererea reclamantei de completare a hotărârii de fond, ca neîntemeiată. 5.2. Referitor la recursul promovat împotriva sentinței nr. 97 din 21.09.2020 5.2.1. Motivul prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.: ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei") Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților." Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată. Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile invocate de partea reclamantă în legătură cu nelegalitatea actului administrativ contestat în cauză, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat. În cuprinsul hotărârii judecătorești recurate, judecătorul fondului cauzei a prezentat în mod corect situația de fapt, respectiv condițiile care au determinat emiterea Ordinului nr. 3223/C/05.08.2019 de către Ministrul Justiției, precum și temeiul juridic aplicabil măsurii administrative dispuse prin intermediul acestuia. Contrar susținerilor recurentei, în cadrul sentinței atacate au fost analizate în mod detaliat toate criticile de nelegalitate ale actului administrativ contestat invocate de parte prin cererea de chemare în judecată. Punctual, instanța a verificat dacă, la emiterea Ordinului nr. 3223/C/05.08.2019, Ministrul Justiției a respectat indicațiile din decizia nr. 1270/12.03.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. De asemenea, instanța a avut în vedere și temeiurile juridice nominalizate în ordinul aflat în discuție și a concluzionat în sensul că referirea la prevederile art. 16 lit. d) coroborate cu cele ale art. 23 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 36/1995 constituie doar o inadvertență, întrucât actul nu face nicio referire la buna reputație a recurentei. În atare situație, motivul de casare analizat este nefondat, întrucât hotărârea judecătorească a fost dată cu respectarea dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. 5.2.2. Motivul prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.: ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material") 5.2.2.1. Este nefondată critica recurentei referitoare la faptul că refacerea actului administrativ, după cum s-a procedat prin intermediul ordinului dedus judecății, este o situație contrară Legii contenciosului administrativ, precum și Legii nr. 36/1995. Așa cum s-a reținut prin sentința contestată, prin Ordinul nr. 1897/C/11.06.2015, Ministrul Justiției a dispus încetarea calității de notar public a recurentei ca urmare a condamnării definitive a acesteia la pedeapsa amenzii penale în sumă de 15.000 RON, pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și fals intelectual, prevăzute de art. 246 și art. 289 din C. pen. din 1969, prin decizia penală nr. 171/A din 13 mai 2015, definitivă, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, în Dosarul nr. x/2013. În urma demersului judiciar al recurentei de anulare a acestui act administrativ unilateral cu caracter individual, a fost pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal decizia nr. 1270 din 12.03.2019, în Dosarul nr. x/2015, prin care a fost admis recursul declarat de parte împotriva sentinței nr. 158 din 15.06.2016 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost casată sentința și, în urma rejudecării cauzei, a fost admisă în parte acțiunea și a fost anulat Ordinul nr. 1897/C/11.06.2015 emis de Ministrul Justiției. Din lecturarea motivării acestei decizii, precum și a încheierii de ședință din data de 18.06.2019 pronunțată de aceeași instanță (prin care a fost respinsă cererea părții de lămurire a dispozitivului deciziei) rezultă în mod indubitabil faptul că actul dedus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ a fost anulat pe considerentul că s-a fundamentat în drept pe o dispoziție normativă inaplicabilă din punct de vedere ale regulilor aplicării legii în timp. Mai precis, prin Ordinul nr. 1897/C/11.06.2015, Ministrul Justiției și-a întemeiat măsură administrativă pe prevederile art. 40 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 36/1995, în forma aflată în vigoare la data emiterii actului, ceea ce a condus la anularea sa pentru vicierea formală. Prin decizia nr. 1270 din 12.03.2019, instanța de control judiciar a stabilit faptul că "în cauză trebuia aplicată legea în forma în vigoare la data săvârșirii faptei ce a fost ulterior calificată ca infracțiune de către instanța penală", respectiv art. 23 lit. f) din Legea nr. 36/1995 (forma în vigoare în luna august 2011). De asemenea, instanța a dispus ca Ministrul Justiției să aprecieze "în conformitate cu normele legale și cu considerentele prezentei decizii, oportunitatea și posibilitatea refacerii actului administrativ anulat exclusiv pe considerente de natură formală." Or, așa cum s-a menționat anterior, în motivarea Ordinului nr. 3223/C/05.08.2019, Ministrul Justiției a făcut referire la decizia nr. 1270 din 12.03.2019. În contextul prezentat, recurenta nu poate susține cu temei faptul că refacerea actului administrativ este o situație ce nu respectă prevederile Legii nr. 36/1995, precum și pe cele ale Legii nr. 554/2004. 5.2.2.2. Este nefondată critica recurentei referitoare la faptul că prin ordinul contestat s-a aplicat o nouă sancțiune administrativă notarului public. După cum s-a explicitat anterior, Ordinul nr. 3223/C/05.08.2019 nu materializează aplicarea unei noi sancțiuni recurentei. În realitate, el reprezintă actul prin care s-a pus în executare decizia pronunțată de instanța de contencios administrativ, respectiv s-a procedat la luarea aceleiași măsuri administrative în privința recurentei, pe baza aceleiași situații factuale. Cu alte cuvinte, prin Ordinul nr. 3223/C/05.08.2019 s-a constatat încetarea de drept a calității recurentei de notar public, de la data condamnării prin decizia penală nr. 171/A din 13 mai 2015, definitivă, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, în Dosarul nr. x/2013, în urma unei analize fundamentate în drept pe dispoziția normativă în vigoare la data săvârșirii faptelor sancționate prin hotărârea de condamnare. Mai precis, emitentul actului a verificat dacă condamnarea penală definitivă s-a dispus ca urmare a savârșirii unei infracțiuni grave sau care aduce atingere prestigiului profesiei, după cum impun dispozițiile art. 23 lit. f) din Legea nr. 36/1995. 5.2.2.3. Este nefondată critica recurentei referitoare la faptul că prima instanță nu a sancționat încălcarea principiului motivării actului administrativ Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că, într-adevăr, un act administrativ este motivat atunci când el enunță motivele de fapt și de drept pentru care autorul său îl consideră justificat. Motivarea reprezintă o condiție generală, aplicabilă oricărui act administrativ. Altfel spus, motivarea este o condiție de legalitate externă a actului, care face obiectul unei aprecieri in concreto, după natura acestuia și contextul adoptării sale. Obiectivul său este prezentarea într-un mod clar și neechivoc a raționamentului instituției emitente a actului. Așadar, motivarea este o formalitate substanțială a cărei absență sau insuficiență antrenează invaliditatea actului. Motivarea urmărește o dublă finalitate: îndeplinește o funcție de transparență a procedurilor administrative în profitul cetățenilor care vor putea astfel să verifice dacă actul este sau nu întemeiat și permite autorității judiciare să exercite controlul de legalitate asupra acestuia. Din această cauză, motivarea trebuie să expună într-un mod clar și neechivoc raționamentele instituției care a emis actul. De asemenea, motivarea trebuie să indice în mod expres baza juridică a actului adoptat. O motivare insuficientă sau greșită este considerată a fi echivalentă cu o lipsă a motivării actului administrativ, iar aceasta atrage nulitatea sau nevalabilitatea lui. În cauza de față, Înalta Curte apreciază că în mod justificat prima instanță a reținut că Ordinul nr. 3223/C/05.08.2019 este motivat corespunzător în fapt și în drept. Așa cum s-a arătat la pct. 5.1 din decizia de față, în cuprinsul ordinului contestat au fost enunțate motivele care au condus la emiterea sa, iar aspectele reținute se încadrează în cazul de încetare a calității de notar public prevăzut de art. 23 lit. f) din Legea nr. 36/1995 (forma în vigoare în perioada de referință), respectiv: "Calitatea de notar public încetează: (…) f) în cazul condamnării definitive pentru săvârșirea cu intenție a unei infracțiuni grave sau care aduce atingere prestigiului profesiei." Împrejurarea că emitentul ordinului a preluat în cuprinsul acestuia din considerentele hotărârilor judecătorești pe care se fundamentează nu poate echivala cu încălcarea principiului motivării actului administrativ. În urma evaluării realizate, prin raportare la momentul pronunțării hotărârii penale, Ministrul Justiției a apreciat că existența condamnării penale aduce atingere prestigiului profesiei și relațiilor sociale ocrotite de lege. Mai precis, acesta a evidențiat faptul că: "infracțiunile pentru care doamna A. a fost condamnată definitiv au fost săvârșite ca urmare a modului deficitar în care aceasta și-a îndeplinit obligațiile legale, în exercitarea atribuțiilor specifice profesiei de notar public, fiind adusă astfel atingere prezumției de legalitate și forței probante de care trebuie să se bucure actele întocmite de orice notar public." 5.2.2.4. Este nefondată critica recurentei referitoare la faptul că legislația în vigoare nu permite Ministerului Justiției să evalueze faptele unui notar public. Cazul de încetare a calității de notar public analizat nu este decât consecința condamnării definitive a notarului public pentru săvârșirea cu intenție a unei infracțiuni grave sau care aduce atingere prestigiului profesiei și relațiilor sociale ocrotite prin lege. Ministrului Justiției i-a fost conferită prin lege competența să stabilească dacă condamnarea penală are la bază săvârșirea unei infracțiuni grave sau care lezează prestigiul profesiei de notar public. Instanța de control judiciar nu poate primi alegația recurentei în sensul necesității evaluării proprii făcute de organul de conducere al Uniunii Naționale a Notarilor Publici. Oportunitatea este o dimensiune a legalității, iar aprecierea acesteia constituie atributul exclusiv al emitentului actului administrativ. În plus de aceasta, textul legal incident în cauză nu condiționează măsura dispusă de existența unui aviz sau a unei propuneri din partea UNNPR. 5.2.2.5. Este nefondată critica recurentei în legătură cu faptul că prima instanță a interpretat greșit normele care reglementează instituțiile prescripției și reabilitării. În mod justificat, instanța de fond a reținut că Ordinul nr. 1897/C/11.06.2015 a fost emis la mai puțin de o lună de la data pronunțării deciziei penale definitive de condamnare, iar Ordinul nr. 3223/C/05.08.2019 la aproximativ trei luni de la data comunicării deciziei de casare și la mai puțin de o lună de la data respingerii cererii de lămurire a dispozitivului acestei decizii. Ca atare, emitentului celor două acte administrative nu i se poate imputa o stare de pasivitate. Oricum, emiterea actului de încetare de drept a calității de notar public de la data pronunțării hotărârii judecătorești definitive de condamnare nu este o operațiune juridică supusă unui termen, deoarece Legea nr. 36/1995 nu reglementează un astfel de termen. Altfel spus, ordinul de ministru este un act constatator al intervenției cazului de încetare a calității de notar public, act care este emis atunci când nu mai sunt îndeplinite condițiile impuse de lege pentru a avea calitatea de notar public. De asemenea, nu poate fi adusă în discuție intervenirea reabilitării, deoarece, așa cum s-a mai precizat, prin ordinul contestat s-au constatat îndeplinite condițiile de fond pentru încetarea calității de notar public de la momentul pronunțării hotărârii judecătorești definitive de condamnare. Măsura refacerii actului administrativ anulat prin ordinul dedus judecății nu poate fi influențată de instituția reabilitării, reglementată de C. pen.. Intervenirea reabilitării este analizată de instanța penală în raport de decizia penală nr. 171/A din 13 mai 2015, definitivă, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, în Dosarul nr. x/2013. Aceasta nu poate avea influență asupra efectelor pe care le-a produs hotărârea de condamnare pentru trecut. Ordinul contestat a fost emis în considerarea situației existente la momentul condamnării penale definitive cu privire la exercitarea profesiei de notar public. Aceasta este chestiunea care se evaluează de către Ministrul Justiției. 5.2.2.

Este nefondată critica recurentei referitoare la faptul că instanța de fond nu a sancționat încălcarea principiului neretroactivității legii pentru considerentul că încetarea calității de notar public s-a dispus de la data condamnării penale definitive. În mod corect, judecătorul fondului cauzei a raționat în sensul că încetarea calității de notar public nu intervine, conform legii aplicabile, de la momentul emiterii ordinului de către Ministrul Justiției, ci de la data rămânerii definitive a hotărârii penale de condamnare a notarului public. 5.2.2.

Este nefondată critica recurentei referitoare la eludarea hotărârii Consiliului Uniunii nr. 15/22.03.2019. Conform art. 1 din acest act administrativ, se aprobă cererea recurentei de actualizare cu un post de notar public în localitatea Buzău, circumscripția Judecătoriei Buzău, Camera Notarilor Publici Ploiești, în vederea ocupării acestuia de către parte, ca urmare a punerii în executare a deciziei nr. 1270 din 12.03.2019 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. x/2015. Ca atare, prin actul în discuție s-a procedat la asigurarea unui post de notar public necesar în situația în care Ministrul Justiției ar fi evaluat situația în sens favorabil recurentei, în urma executării deciziei pronunțate de instanța de contencios administrativ anterior nominalizate. Însă, la adoptarea hotărârii Consiliului Uniunii nr. 15/22.03.2019 nu s-a ținut seama de faptul că prin decizia nr. 1270 din 12.03.2019 a fost respinsă cererea recurentei de repunere în situația anterioară, respectiv aceea de reluare activității în cadrul BNP A.. Prin urmare, atât Ministrul Justiției cât și instanța de primă jurisdicție nu trebuiau să țină seama de măsura dispusă prin hotărârea Consiliului Uniunii nr. 15/22.03.2019. 5.2.2.

În consecință, pentru toate argumentele expuse la punctele anterioare ale deciziei de față, instanța de control judiciar apreciază că motivul de casare analizat este nefondat. 5.3. Referitor la recursul promovat împotriva sentinței nr. 147 din 11.12.2020 Prin cererea formulată, recurenta a solicitat completarea dispozitivului sentinței civile nr. 97 din 21.09.2020 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal. În motivarea cererii, recurenta a arătat faptul că instanța a omis să se pronunțe asupra unor capete de cerere, respectiv asupra unor cereri conexe sau incidentale, fiind vorba despre prescripția dreptului de a aplica sancțiunea administrativă dispusă în cauză, despre intervenirea reabilitării judecătorești, despre încălcarea principiului motivării actului administrativ, despre încălcarea autorității de lucru judecat a deciziei nr. 1270 din 12.03.2019 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. x/2015, precum și despre nerespectarea hotărârii Consiliului Uniunii nr. 15/22.03.2019. Prin sentința recurată, instanța a respins cererea de completare a sentinței nr. sentinței civile nr. 97 din 21.09.2020, reținând că argumentele invocate de recurentă în cuprinsul acesteia nu se încadrează în situațiile limitativ prevăzute de art. 444 alin. (1) C. proc. civ. În cuprinsul memoriului de recurs, partea a menționat faptul că prima instanță nu s-a pronunțat asupra cererii completatoare, respectiv cu privire la obligarea părții adverse de a răspunde la solicitarea UNNPR și de a dispune aplicarea hotărârii nr. 15/22.03.2019 emise de Consiliul UNNPR. Conform prevederilor art. 444 alin. (1) C. proc. civ.: "dacă prin hotărârea dată instanța o să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în același termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în căile extraordinare de atac sau în fond după casarea cu reținere, în termen de 15 zile de la pronunțare." Este de observat faptul că dispoziția normativă anterior citată stabilește în mod limitativ situațiile în care este posibilă completarea hotărârii judecătorești. În mod corect, prima instanță a apreciat în sensul că solicitarea recurentei nu se încadrează în prevederile acestei norme, deoarece partea invocă omisiunea instanței de analiza toate motivele de nelegalitate ale ordinului contestat, iar nu omisiunea instanței de a se pronunța asupra unor capete de cerere. Mai mult decât atât, așa cum s-a arătat la pct. 5.2.1 al deciziei de față, instanța de fond a avut în vedere toate criticile de nelegalitate referitoare la actul administrativ dedus judecății invocate de recurentă, a procedat la analiza exhaustivă a acestora, prin raportare la cadrul normativ aplicabil în speță. În atare condiții, recursul este nefondat. 6. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 și art. 28 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.