ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 541/2021

Ședința publică din data de 2 februarie 2021

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 22 aprilie 2013, sub nr. x/2013, pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Român de Informații, obligarea pârâtului la soluționarea cererilor depuse prin executor judecătoresc înregistrate sub nr. x/04.03.2013 și nr. y/04.03.2013, să emită și informațiile (răspunsul) la aceste cereri, în temeiul art. 18 din Legea nr. 554/2004, sub sancțiunea prevăzută de art. 13 din aceeași lege, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 16 mai 2013, pârâtul Serviciul Român de Informații - U.M. 0735 Ploiești, a invocat, în conformitate cu art. 139 C. proc. civ., excepția conexității, având în vedere că pe rolul Curții de Apel Ploiești se afla o altă cauză ce formează obiectul dosarului nr. x/2013

În fața primei instanțe, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Român de Informații, a formulat cerere completatoare la acțiune prin care a solicitat obligarea pârâtului să îi modifice raporturile de muncă în sensul schimbării felului muncii (care îl obligă să stea cel puțin opt ore pe zi în poziția șezând prelungit și expus la curenți de aer și radiații), pe durata judecării cauzei, pentru a nu-i fi afectată și mai mult starea de sănătate prin îndeplinirea atribuțiilor profesionale curente, precizând ca temei legal al acestei solicitări: Legea nr. 319/2006 privind securitatea și sănătatea în muncă. Hotărârea Guvernului nr. 1425/2006 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 319/2006 privind securitatea și sănătatea în muncă, Hotărârea Guvernului nr. 355/2007 privind supravegherea sănătății lucrătorilor, Hotărârea Guvernului nr. 37/2008 pentru modificarea Hotărârea Guvernului nr. 355/2007 privind supravegherea sănătății lucrătorilor. Hotărârea Guvernului nr. 1028/2006 privind cerințele minime de securitate și sănătate în muncă referitoare la utilizarea echipamentelor cu ecran de vizualizare), dar și în recomandările medicilor specialiști (depuse de reclamant la dosarul cauzei și susținute de analizele medicale efectuate de acesta).

Prin încheierea de ședință din 05 iunie 2013, Curtea a respins cererea de conexare a cauzei ce formează obiectul dosarului nr. x/2013 la cauza ce formează obiectul dosarului nr. x/2013, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 139 C. proc. civ., întrucât chiar dacă ambele pricini conțin aceleași părți, obiectele acestora vizează cererii diferite, formulate în repetate rânduri.

După analizarea probelor, prin sentința nr. 208 din data de 26 septembrie 2016, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Român de Informații București, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul A..

Prin decizia nr. 3879 din data de 03 decembrie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 208 din 26 septembrie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Primindu-se dosarul la Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, acesta a fost înregistrat sub nr. x/2013*, la data de 24 mai 2016.

Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 267 din 09 noiembrie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2013, a respins, în fond, după casare, acțiunea modificată și completată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Român de Informații prin Oficiul Juridic - U.M. 0198 București, cauza fiind trimisă spre rejudecare la aceeași instanță potrivit deciziei nr. 3879 din 3 decembrie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 267 din 09 noiembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs, în termen, reclamantul A., solicitând în principal, admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare către prima instanță, în temeiul art. 497 din C. proc. civ., susținând că sentința civilă nr. 267/09.11.2016 este nelegală întrucât nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. în subsidiar, titularul căii de atac a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și rejudecarea litigiului în fond, cu consecința modificării in tot a acesteia, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată și completată, în temeiul art. 20 alin. (3) teza a doua din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Prin Decizia nr. 2481 din 11 iunie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a respins recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 267 din 09 noiembrie 2016, a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Instanța de recurs a constatat că motivul de recurs analizat prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondat, întrucât motivarea primei instanțe răspunde argumentelor prezentate de părți, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt și de drept, nefiind astfel identificate contradicții în raționamentul instanței de fond și nici considerente străine de natura cauzei, ceea ce face ca motivul de casare să nu-și găsească incidența în cauză.

În continuare, examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a apărărilor din întâmpinare, din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de către recurent, Înalta Curte a reținut că nu există argumente pentru reformarea hotărârii de fond nici din perspectiva unei pretinse aplicări sau interpretări greșite a normelor de drept material, incidente în cauză.

Împotriva deciziei nr. 2481 din 11 iunie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a formulat contestație în anulare recurentul A., invocând prevederile art. 148, art. 149, art. 150, art. 151, art. 192, art. 194, art. 195, art. 503 alin. (2) pct. 2, pct. 3 și pct. 4, art. 504, art. 505, art. 506, art. 507 și art. 508 din C. proc. civ.

În motivarea cererii sale, contestatarul susține că dezlegarea dată recursului este nelegală fiind rezultatul unor erori materiale (motiv de contestație în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.) și instanța de recurs, respingând recursul, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen (motiv de contestație în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ.).

Totodată, având în vedere faptul că - în cuprinsul deciziei instanța de recurs din cel de-al doilea ciclu procesual (Completul de judecată nr. 4 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal) face confuzii grave în ceea ce privește obiectul cererii de chemare în judecată nr. 9399 din 22.04.2013 din prezenta cauză consideră necesară reprecizarea acestuia, astfel încât să fie delimitat strict cadrul procesual.

Astfel, precizează că obiectul cererii de chemare în judecată nr. 9399 din 22.04.2013 este următorul:

"(i) obligarea pârâtei la soluționarea cererilor depuse de subsemnatul prin executor judecătoresc la data de 04.03.2013 și având numărul 33/04.03.2013 și 34/04.03.2013;

(ii) obligarea pârâtei să emită actele și informațiile (răspunsul) la cererile depuse de subsemnatul la data de 04.03.2013 și având numărul 33/04.03.2013 și 34/04.03.2013 în temeiul art. 18 din Legea 554/2004, sub sancțiunea prevăzută de art. 13 din aceeași Lege;

(iii) obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză."

În cuprinsul motivării contestației în anulare, contestatorul aduce critici ample hotărârii contestate, aducând argumente din cuprinsul altor sentințe (ex.: sentința nr. 789 din 16.03.2016 în Dosarul nr. x/2013), concluzionând că, instanța de recurs din cel de-al doilea ciclu procesual:

- a ignorat atât dispozițiile art. 8, art. 10 și art. 14 din C. proc. civ., evitând să oblige pârâtul-intimat S.R.I. să depună la dosar înscrisurile solicitate de recurentul-reclamant și aflate în posesia acestuia și să supună dezbaterilor contradictorii mai multe solicitări și aspecte, cât și prevederile art. 22 din C. proc. civ., deoarece nu a stăruit în aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

- a ignorat jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție (Decizia nr. 264 din 20.01.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal),

- a dovedit parțialitate totală față de pârâtul-intimat S.R.I., întrucât nu l-a obligat pe acesta nici măcar să depună înscrisurile neclasificate pe care recurentul-reclamant le-a solicitat ca probe, nemaivorbind de obligația de a enumera înscrisurile clasificate depuse pentru ca recurentul-reclamant să cunoască materialul probator la care se face referire și față de care să-și formuleze și să-și susțină apărările în cauză.

Prima eroare materială săvârșită de instanța de recurs din cel de-al doilea ciclu procesual constă în confuzia pe care o face atât în privința obiectului cererii de chemare în judecată, cât și în cazul recursului formulat împotriva sentinței civile nr. 267/09.11.2016 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în Dosarul nr. x/2013 fapt care a condus la nesoluționarea justă a acestora.

A doua eroare materială săvârșită de instanța de recurs din cel de-al doilea ciclu procesual, constă în confuzia făcută de instanța de recurs din cel de-al doilea ciclu procesual cu privire la pretinsa soluționare de către pârâtul-intimat S.R.I. a cererilor recurentului-reclamant nr. 33 și 34 din data de 04.03.2013

A treia eroare materială săvârșită constă în confuzia privind data pretinsei soluționări a cererilor depuse de recurentul-reclamant prin executor judecătoresc la data de 04.03.2013 și având numărul 33/04.03.2013 și 34/04.03.2013 care fac obiectul Cererii de chemare în judecată.

Sub acest aspect arată că, după împlinirea termenului legal de 30 de zile (respectiv în data de 30.04.2013) și după ce pârâtul-intimat S.R.I. primise citație în cauză, fapt pe care îl recunoaște în mod direct și fără echivoc la paragraful nr. 8 de la pagina nr. 7 din întâmpinarea depusă la Curtea de Apel Ploiești în Dosarul nr. x/2013, instituția pârâtă a determinat o altă entitate (respectiv U.M. 0735 Ploiești/D.J.I. Prahova) care nu era parte procesuală în cauză să formuleze un pretins răspuns la cererile recurentului-reclamant nr. 33/04.03.2013 și nr. 34/04.03.2013.

Faptul că recurentului-reclamant i-a fost arătată exclusiv și nu comunicată în sens legal - Adeverința nr. Y/3.425.364 din 30.04.2013 emisă de U.M. 0735 Ploiești/D.J.I. Prahova - după expirarea termenului legal de 30 de zile, dovedește încălcarea dispozițiilor art. 23 și art. 27 din Legea nr. 14 din 24.02.1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații, art. 7 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, art. 126 alin. (1) și alin. (2) și art. 131 alin. (1) și alin. (2) din R.G.-1, Regulamentul de ordine interioară în unitate (publicat în Monitorul Oficial nr. 815 din 5 decembrie 2012) și art. 8 alin. (1) și art. 9 din O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor aprobată cu modificări de Legea nr. 233 din 23.04.2002.

Arată că, adeverința nu conține răspunsurile solicitate de recurentul-reclamant și care face obiectul cererii de chemare în judecată (de exemplu Adeverința nr. Y/3.425.364 din 30.04.2013 emisă de U.M. 0735 Ploiești/D.J.I. Prahova conține doar funcția civilă asimilată funcțiilor militare deținute în perioada în care recurentul-reclamant lucra la U.M. 0735 Ploiești/D.J.I. Prahova, nu și funcțiile deținute de recurentul-reclamant în cadrul U.M. 0418 București/Academiei Naționale de Informații "Mihai Viteazu" București [unitate de învățământ aparținând pârâtului-intimat S.R.I.]).

A patra eroare materială săvârșită de instanța de recurs constă în nepronunțarea asupra excepției de nelegalitate a adreselor nr. x și nr. x menționate în sentința civilă nr. 267/09.11.2016 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în Dosarul nr. x/2013, invocată la ultimul termen de judecată din 29.05.2020 din Dosarul nr. x/2013 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

A cincea eroare materială constă în confuzia pe care o face instanța de recurs cu privire la adresa nr. x menționată atât în sentința civilă nr. 267/09.11.2016 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, cât și în Decizia nr. 2481 din 11.06.2020 pronunțată în Dosarul nr. x/2013 de instanța de recurs din cel de-al doilea ciclu procesual, ca și pretins răspuns la Cererea recurentului-reclamant nr. 33 din data de 04.03.2013, în condițiile în care adresa reprezintă un proces-verbal întocmit în urma unui pretins refuz al recurentului-reclamant de a-i fi comunicat răspunsul nr. x la cererea recurentului-reclamant nr. x/25.02.2013 care face obiectul Dosarului nr. x/2013 al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

A șasea eroare materială săvârșită constă în confuzia pe care se face cu privire la adresa nr. x menționată în sentința civilă nr. 267/09.11.2016 și în decizia civilă nr. 2481 din 11.06.2020 pronunțată în Dosarul nr. x/2013 de instanța de recurs din cel de-al doilea ciclu procesual, ca și pretins răspuns la cererile recurentului-reclamant nr. 33 și 34 din data de 04.03.2013, în condițiile în care adresa nr. x a fost emisă în data de 31.01.2013, adică cu aproximativ o lună înainte ca recurentul-reclamant să depună cererile nr. x și nr. 34/04.03.2013.

A șaptea eroare materială săvârșită de instanța de recurs din cel de-al doilea ciclu procesual constă în confuzia pe care o face cu privire la emitentul adreselor nr. x și nr. x, apreciind că pârâtul-intimat S.R.I. ar fi răspuns la cererile recurentului-reclamant.

A opta eroare materială săvârșită de instanța de recurs constă în confuzia pe care o face cu privire la adevăratul emitent al adreselor, deși U.M. 0735 Ploiești/D.J.I. Prahova l-au formulat după expirarea termenului legal de 30 de zile și la 8 (opt) zile după depunerea Cererii de chemare în judecată la Curtea de Apel Ploiești.

A noua eroare materială săvârșită de instanța de recurs constă în confuzia pe care o face cu privire la cererea de declasificare a înscrisurilor necesare soluționării Dosarului nr. x/2013 depusă de recurentul-reclamant la data de 12.09.2016 reținând-o în mod eronat ca cerere prin care modifică și completează acțiunea inițială și nefăcând nicio analiză a acesteia.

A zecea eroare materială săvârșită de instanța de recurs constă în confuzia pe care o face în ceea ce privește soluționarea Cererii completatoare a recurentului-reclamant privind obligarea pârâtului-intimat S.R.I. să modifice raporturile de muncă ale recurentului-reclamant în sensul schimbării felului muncii pe durata judecării cauzei, în condițiile în care, în realitate instanța era obligată să judece orice cerere adresată fără a o condiționa în vreun fel sub aspectul motivelor concrete invocate în susținerea acesteia, iar refuzul nejustificat și abuziv al S.R.I. de a da curs unei astfel de cereri a fost consemnat în toate întâmpinările depuse în prezenta cauză.

Instanța de recurs din cel de-al doilea ciclu procesual a respins recursul formulat împotriva sentinței civile nr. 267/09.11.2016 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în Dosarul nr. x/2013 omițând să cerceteze motivul de casare referitor la faptul că sentința civilă nr. 267/09.11.2016 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în Dosarul nr. x/2013 este nelegală, întrucât prima instanță din cel de-al doilea ciclu procesual nu a respectat dispozițiile obligatorii ale Deciziei nr. 3879 din 03.12.2015 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. x/2013.

Precizează că înscrisurile solicitate nu intră în sfera documentelor clasificate deoarece nu fac referire la aspecte care să intre sub incidența art. 17 lit. f) și lit. g) din Legea nr. 182 din 12.04.2002 privind protecția informațiilor clasificate și art. 8 din Standardele naționale de protecție a informațiilor clasificate în România aprobate prin H.G. nr. 585 din 13.06.2002, ceea ce dovedește că pârâtul-intimat S.R.I. le-a secretizat în mod nelegal.

Prima instanță din cel de-al doilea ciclu procesual nu a permis susținerea și administrarea materialului probator solicitat de recurentul-reclamant în Dosarul nr. x/2013, s-a pronunțat asupra unor înscrisuri care nu au fost depuse la dosarul cauzei și fără a face însă vreo analiză a pretinselor "documente clasificate" (dacă există în realitate) emise de pârâtul-intimat S.R.I., în conformitate cu criticile concrete ale recurentului-reclamant, aspecte ce au condus la pronunțarea unei hotărâri nelegale.

Față de aceste aspecte esențiale care au condus la respingerea acțiunii, apreciază ca fiind evident că sentința civilă nr. 267/09.11.2016 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în Dosarul nr. x/2013 a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., iar neanalizarea aspectelor menționate la acest subpunct, precum și nemotivarea respectivei neanalizări de către prima instanță din cel de-al doilea ciclu procesual echivalează cu nemotivarea hotărârii, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din același act normativ, dar instanța de recurs din cel de-al doilea ciclu procesual a omis să cerceteze aceste motive de casare, pretinzând în mod fals că sunt referiri generice care nu ar intra sub incidența prevederilor art. 488 alin. (1) și ar fi ținută să le cerceteze cu adevărat și să se pronunțe asupra lor, când în realitate instanța este obligată să judece orice cerere adresată fără a o condiționa în vreun fel sub aspectul motivelor concrete invocate în susținerea acesteia.

Intimatul Serviciul Român de Informații a depus întâmpinare, solicitând în principal respingerea contestației ca inadmisibilă și, în subsidiar, ca fiind nefondată.

II. Soluția asupra contestației în anulare

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma prevederilor legale incidente, Înalta Curte constată a fi nefondată contestația în anulare introdusă de contestatorul A., pentru următoarele considerente:

Examinând criticile formulate de contestator, Înalta Curte constată că acestea nu pot conduce la retractarea deciziei nr. 2481/11 iunie 2020, astfel că va respinge ca nefondată contestația în anulare.

Contestația în anulare prevăzută de art. 503 alin. (2) C. proc. civ. este o cale de atac extraordinară, de retractare, ce nu poate fi promovată decât pentru motivele expres și limitativ prevăzute de legiuitor, calea de atac în discuție neputând reprezenta prilej pentru rediscutarea aspectelor analizate de instanțele de recurs.

"Erorile materiale", în sensul art. 503 din C. proc. civ., sunt erori evidente cu privire la aspecte esențiale de ordin formal-procedural, care au dus la pronunțarea unei soluții eronate; acestea nu sunt greșeli de judecată și nu se referă la aspectele de fond ale cauzei, cum ar fi, de exemplu, modul în care instanța a apreciat probele sau a înțeles să interpreteze o dispoziție legală.

De aceea argumentele expuse de contestator, prin care afirmă că instanța de recurs a săvârșit numeroase erori materiale cu prilejul soluționării recursului declarat împotriva sentinței civile nr. 267/09.11.2016 nu pot constitui temei pentru retractarea deciziei civile în discuție întrucât acestea tind să demonstreze nu existența unor greșeli materiale evidente, ci netemeinicia raționamentului logico-juridic al instanței de recurs, reprezentând astfel o cale de atac.

În acest sens, este de observat că în cadrul pretinselor erori materiale contestatorul critică modalitatea în care instanța de recurs s-a pronunțat asupra solicitărilor sale, susținând că ar fi făcut confuzii în ceea ce privește obiectul cauzei, că a ignorat dispozițiile legale incidente și jurisprudența ICCJ, că nu a obligat pârâtul să prezinte documente necesare cauzei, nu a observat că instituția pârâtă nu a emis un răspuns la cererile sale A mai menționat că s-a făcut confuzie cu privire la data soluționării cererilor, că nu s-a pronunțat asupra excepției de nelegalitate a adreselor x și nr. x menționate în sentința civilă nr. 267/09.11.2016 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în Dosarul nr. x/2013, invocată la ultimul termen de judecată din 29.05.2020, că instanța de fond nu a observat că este un alt emitent al acestor adrese, s-a respins eronat excepția conexității și nu s-a dispus declasificarea înscrisurilor.

Înalta Curte constată că este evident că aceste aspecte nu pot fi circumscrise noțiunii de eroare materială, ci cel mult unor considerente contradictorii, ce nu pot fi cenzurate pe calea contestației în anulare.

Aceleași considerente sunt valabile și cu privire la pretinsa contradicție existentă cu privire la modul de comunicare a răspunsului la cererile nr. x și 34 din 04 martie 2013.

Argumentele contestatorului cu privire la modul de soluționare a cererii sale de recurs nu se grefează pe conținutul erorii de ordin material, ele reprezentând, în realitate, critici la adresa modalității de soluționare a recursului său, ce nu pot fi primite în cadrul prezentei căi de atac.

Art. 503 alin. (2) pct. 2, 3 și 4 C. proc. civ. stabilește că "hotărârile instanței de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când: 2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale; 3. instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul din motivele de casare invocate de recurent în termen; 4. instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unuia din recursurile declarate în cauză ".

Împrejurarea că în motivarea hotărârii atacată nu se face absolut nici o vorbire sau motivare asupra unor critici formulate în primul ciclu procesual, nu se circumscrie prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., pentru că această dispoziție legală are în vedere erori materiale evidente, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, respectiv, anularea greșită ca netimbrat a recursului declarat sau făcut de un mandatar (fără calitate si alte asemănătoare s.a.).

În ceea ce privește punctul 3 din cadrul art. 503 alin. (2), devine incident doar în momentul în care instanței de recurs nu s-a pronunțat asupra unui motiv de casare, respectiv neabordarea lui în cuprinsul deciziei, el putând constituie temei pentru admiterea contestației în anulare, întrucât ceea ce a urmărit legiuitorul prin reglementarea acestei căi de atac este să asigure efectivitatea controlului judiciar exercitat pe calea recursului și nicidecum să pună la dispoziția părții interesate un remediu suplimentar pentru eventualele greșeli de judecată săvârșite de instanțele de recurs.

De aceea, este necesară distincția între motive de casare și argumentele care vin să susțină aceste motive, textul legal având în vedere numai omisiunea de a examina unul dintre motivele de modificare sau de casare invocate de recurent (motive arătate în mod expres și limitativ de art. 488 din C. proc. civ.), iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt subsumate întotdeauna motivului de modificare sau de casare pe care îl sprijină.

Examinând cererea de recurs formulată împotriva sentinței civile pronunțate în dosarul nr. x/2013, Înalta Curte constată că recurentul s-a prevalat de dispozițiile art. 488 pct. (6) și (8) C. proc. civ., motive de casare ce au fost analizate amplu de instanța de recurs, după cum rezultă din cuprinsul deciziei civile atacate în prezenta cauză.

În ceea ce privește susținerea contestatorului că instanța de recurs a respins recursul său, omițând să cerceteze motivul de casare privind nesoluționarea cererilor sale de declasificare a unor înscrisuri/documente, se constată că, în cauză, chiar partea a menționat că toate cererile de declasificare a documentelor au fost formulate nu ca un capăt de cerere distinct ci în contextul propunerii și administrării de probe, or, este evident, analizând dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., că acestea nu au în vedere nesoluționarea unor cereri de administrare a probatoriului ci exclusiv omisiunea cercetării unor motive de casare invocate în termen de către contestator.

De asemenea, nici critica referitoare la omisiunea cercetării motivului de casare privitor la excepția de nelegalitate a actelor administrative individuale prin care au fost aplicate contestatarului sancțiuni disciplinare nu este susținută, observând Înalta Curte faptul că recurentul a formulat cererea în cadrul dezbaterilor, ca și un motiv de recurs, nefiind vorba de nesoluționarea unei excepții de nelegalitate.

Pe de altă parte, se constată că, în mare parte, susținerile din cuprinsul contestației reiau motivele invocate și în cadrul recursurilor și acțiunii în cele două cicluri de judecată, respectiv că nu s-a răspuns la adresele nr. x și 34 din 4 martie 2013, că nu s-au desecretizat înscrisuri, că nu s-a motivat detailat asupra tuturor cererilor efectuate sau invocate, aspecte care au făcut obiectul analizei instanței de recurs.

Înalta Curte constată că motivele contestației în anulare nu se circumscriu noțiunii de "eroare materială",sau că instanța de recurs a omis să cerceteze vreunul din motivele de casare invocate în termen sau nu s-a pronunțat asupra unuia din recursurile declarate în cauză, astfel cum sunt reglementate de prevederile art. 503 alin. (2) C. proc. civ., contestatorul formulând critici cu privire la modul de aplicare și interpretare a cadrului normativ de către instanța de recurs, ceea ce corespunde unei erori de judecată, ipoteză care nu se înscrie în textul de lege anterior menționat și care nu poate fi îndreptată pe calea unei contestații în anulare.

Pentru aceste considerente, în raport de dispozițiile art. 508 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, contestația în anulare formulată de contestatorul A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei nr. 2481 din data de 11 iunie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2013.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 februarie 2021.