ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2481/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 22 aprilie 2013, sub nr. x/2013, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Serviciul Român de Informații, solicitând instanței obligarea pârâtului la soluționarea cererilor depuse prin executor judecătoresc înregistrate sub nr. x/04.03.2013 și nr. y/04.03.2013, să emită și informațiile (răspunsul) la cererile depuse la data de 04.03.2013 sub nr. x/04.03.2013 și sub nr. x/04.03.2012, în temeiul art. 18 din Legea nr. 554/2004, sub sancțiunea prevăzută de art. 13 din aceeași lege, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. La data de 16 mai 2013, pârâtul Serviciul Român de Informații - U.M. 0735 Ploiești, a invocat, în conformitate cu art. 139 din Noul C. proc. civ., excepția conexității, având în vedere că pe rolul Curții de Apel Ploiești se află o altă cauză ce formează obiectul dosarului nr. x/2013 În fața primei instanțe, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Român de Informații, a formulat cerere completatoare la acțiune prin care a solicitat obligarea pârâtului să îi modifice raporturile de muncă în sensul schimbării felului muncii (care îl obligă să stea cel puțin opt ore pe zi în poziția șezând prelungit și expus la curenți de aer și radiații), pe durata judecării cauzei, pentru a nu-i fi afectată și mai mult starea de sănătate prin îndeplinirea atribuțiilor profesionale curente, precizând reclamantul că temeiul legal al acestei solicitări se regăsește în următoarele acte normative: Legea nr. 319/2006 privind securitatea și sănătatea în muncă. Hotărârea Guvernului nr. 1425/2006 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 319/2006 privind securitatea și sănătatea în muncă, Hotărârea Guvernului nr. 355/2007 privind supravegherea sănătății lucrătorilor, Hotărârea Guvernului nr. 37/2008 pentru modificarea Hotărârea Guvernului nr. 355/2007 privind supravegherea sănătății lucrătorilor. Hotărârea Guvernului nr. 1028/2006 privind cerințele minime de securitate și sănătate în muncă referitoare la utilizarea echipamentelor cu ecran de vizualizare) dar și în recomandările medicilor specialiști (depuse de reclamant la dosarul cauzei și susținute de analizele medicale efectuate de acesta). Prin încheierea de ședință din 05 iunie 2013, Curtea a respins cererea de conexare a cauzei ce formează obiectul dosarului nr. x/2013 la cauza ce formează obiectul dosarului nr. x/2013, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 139 Noul C. proc. civ., întrucât chiar dacă ambele pricini conțin aceleași părți, obiectele acestora vizează diferite cereri, formulate în repetate rânduri. După analizarea probelor, prin sentința nr. 208 din data de 26 septembrie 2016, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Român de Informații București, ca neîntemeiată. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul A.. Prin decizia nr. 3879 din data de 03 decembrie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 208 din 26 septembrie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Soluția instanței de fond. Primindu-se dosarul la Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, acesta a fost înregistrat sub nr. x/2013*, la data de 24 mai 2016. Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 267 din 09 noiembrie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2013, a respins, în fond, după casare, acțiunea modificată și completată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Român de Informații prin Oficiul Juridic - U.M. 0198 București, cauza fiind trimisă spre rejudecare la aceeași instanță potrivit deciziei nr. 3879 din 3 decembrie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen, reclamantul A., solicitând în principal, admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare către prima instanță, în temeiul art. 497 din C. proc. civ., susținând că sentința civilă nr. 267/09.11.2016 este nelegală întrucât nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., și a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. în subsidiar, titularul căii de atac a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și rejudecarea litigiului în fond, cu consecința modificării in tot a acesteia, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată și completată, în temeiul art. 20 alin. (3) teza a doua din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. În esență, în susținerea recursului său, recurentul-reclamant a invocat mai întâi faptul că, deși prin acțiunea precizată și completată, a criticat în mod clar si explicit anumite aspecte legate de faptul că intimatul-pârât nu răspundea la toate solicitările sale (ceea ce echivalează cu lipsa de răspuns prevăzută de textul art. 1 din Legea nr. 554/2004), deci că nu s-a răspuns de către persoana în drept, că s-a răspuns parțial ulterior formulării cererii de chemare în judecată în Dosarul nr. x/2013, deci nu în termenul legal și a formulat solicitări precise, prima instanță în mod nelegal a respins acțiunea, fără a face vreo referire la aceste solicitări și motive, raportat la materialul probator solicitat de recurentul-reclamant în Dosarul nr. x/2013 la termenul de judecată din 14.09.2016 pe care nu l-a analizat și asupra căruia nici măcar nu s-a pronunțat, reținând, dimpotrivă, în mod inexact solicitările sale, pentru ca apoi să le respingă. O altă critică vizează faptul că hotărârea nu ar fi susținută de nicio probă, fiind contrazisă de actele aflate la dosarul cauzei, atât de cele emise de prima instanță (cum este cazul încheierilor de ședință), cât și de cele emise de U.M. 0735 Ploiești/Direcția Județeană de Informații Prahova care nu conțin răspunsurile solicitate de recurentul- reclamant; prima instanță ar fi ignorat atât dispozițiile art. 8, art. 10 și art. 14 din C. proc. civ., evitând să oblige pârâtul-intimat S.R.I. să depună (la prezentul dosar) înscrisurile solicitate de recurentul-reclamant și aflate în posesia acestuia și să supună dezbaterilor contradictorii mai multe solicitări și aspecte, cât și prevederile art. 22 din C. proc. civ. deoarece nu a stăruit în aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Arată recurentul că prima instanță a dovedit parțialitate față de pârâtul-intimat S.R.I., întrucât nu 1-a obligat pe acesta nici măcar să depună înscrisurile neclasificate pe care recurentul-reclamant le-a solicitat ca probe, nemaivorbind de obligația de a enumera înscrisurile clasificate depuse de pârâtul-intimat S.R.I. pentru ca recurentul-reclamant să cunoască materialul probator la care se face referire și față de care să-și formuleze și să-și susțină apărările în cauză. Altă critică vizează faptul că prima instanță nu s-a pronunțat în cazul solicitării recurentului-reclamant de la termenul de judecată din 09.11.2016 de amânare a pronunțării pentru a depune concluzii scrise, asupra notei de probatoriu depusă de recurent la termenul din 14.09.2016, împiedicându-l astfel să administreze probele propuse) și nu a respectat dispozițiile obligatorii ale Deciziei nr. 3879 din Înaltei Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. În consecință, fără a analiza probatoriul, în opinia recurentului, în mod nelegal, prima instanță a apreciat ca soluționate cererile recurentului-reclamant, reținând în mod greșit că pârâtul-intimat SRI a răspuns cererilor recurentului-reclamant nr. 33/04.03.2013 și nr. 34/04.03.2013 prin adresele nr. x și, respectiv, nr. x, fără a mai arăta prima instanță cine este emitentul pretinselor răspunsuri și care sunt datele calendaristice pe care recurentul-reclamant le-ar fi primit. Astfel, în mod nelegal, în opinia recurentului, s-a reținut superficial că pârâtul-intimat SRI a răspuns prin adresele nr. x și nr. x la cererile recurentului-reclamant nr. 33 și 34 din data de 04.03.2013, fără a face însă vreo analiză a acestor pretinse adrese, în conformitate cu criticile concrete ale recurentului-reclamant, aspecte ce au condus la pronunțarea unei hotărâri nelegale. Susține recurentul și că sentința civilă nr. 267/09.11.2016 este nelegală întrucât prima instanță nu a permis susținerea si administrarea materialului probator solicitat de recurentul-reclamant în Dosarul nr. x/2013 în condițiile în care sus-numitul nu a avut acces și nu i s-a permis să susțină materialul probator pe care l-a solicitat în Dosarul nr. x/2013 la termenul de judecată din 14.09.2016 pentru a-l putea administra în mod efectiv, fiind încălcat grav dreptul la apărare al recurentului-reclamant. Pe de altă parte, motivarea sentinței civile nr. 267/09.11.2016 este deficitară, practic prima instanță trecând la soluționarea procesului fără a cerceta îndeaproape fondul cauzei și nu a dat astfel eficiență rolului său activ în a verifica toate precizările din acțiunea recurentului-reclamant, temeiul de drept al acțiunii formulate fiind inclusiv în Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cât și dispozițiile art. 20, art. 24 alin. (5) și art. 33 din Legea nr. 182 din 12.04.2002 privind protecția informațiilor clasificate, art. 23 și art. 27 din Legea nr. 14 din 24.02.1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații, art. 7 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, art. 8 alin. (1), art. 9, art. 13 din O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor aprobata cu modificări de Legea nr. 233 din 23.04.2002 și art. 126 alin. (1) și alin. (2) și art. 131 alin. (1) și alin. (2) din R.G.-1, Regulamentul de ordine interioară în unitate (publicat în Monitorul Oficial nr. 815 din 5 decembrie 2012). Față de aceste aspecte esențiale care au condus la respingerea acțiunii, sentința civilă nr. 267/09.11.2016 a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., iar neanalizarea aspectelor menționate la acest subpunct, precum și nemotivarea respectivei neanalizări de către prima instanță echivalează, în opinia titularului căii de atac, cu nemotivarea hotărârii, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Apărarea formulată în cauză Intimatul- pârât Serviciul Român de Informații a formulat întâmpinare, înregistrată la data de 01 martie 2017, prin care, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea sentinței recurate, ca temeinică și legală.

Procedura de soluționare a recursului În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ. Prin Rezoluția din 17 octombrie 2018 a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 24 mai 2019, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză 2.1. Argumente de fapt și de drept relevante Din perspectiva situației de fapt se reține că, prin cererea înregistrată la data de 22.04.2013, sub nr. x/2013, pe rolul Curții de Apel Ploiești, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului SRI la soluționarea cererilor depuse de către sus-numitul prin executor judecătoresc și înregistrate sub nr. x/04.03.2013 și nr. y/04.03.2013, să emită și informațiile (răspunsul) la cererile depuse la data de 04.03.2013 sub nr. x/04.03.2013 și sub nr. x/04.03.2012, în temeiul art. 18 din Legea nr. 554/2004, sub sancțiunea prevăzută de art. 13 din aceeași lege, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. În primul ciclu procesual, reclamantul A. a formulat și o cerere completatoare la acțiune prin care a solicitat obligarea pârâtului să îi modifice raporturile de muncă în sensul schimbării felului muncii (care îl obligă să stea cel puțin opt ore pe zi în poziția șezând prelungit și expus la curenți de aer și radiații), pe durata judecării cauzei, pentru a nu-i fi afectată și mai mult starea de sănătate prin îndeplinirea atribuțiilor profesionale curente. În cursul soluționării acestui dosar, în primul grad de jurisdicție, la data de 5 iunie 2013, recurentul-reclamant a formulat o cerere de probatorii, iar printre dovezile solicitate, a cerut încuviințarea și administrarea probei cu înscrisuri, respectiv eliberarea următoarelor acte: o adeverință din care să rezulte faptul că afecțiunile musculo-scheletice cu care a fost diagnosticat în anul 2012 au fost înregistrate în evidența instituției ca boli profesionale și cronice; un exemplar din Fișa de aptitudine în muncă pentru anul 2012; un exemplar din Fișa de expunere la riscuri profesionale pentru anul 2012; un exemplar din aprecierile de serviciu pentru perioada 2008-2012, precum și, în cazul în care acestea au fost contestate, câte un exemplar din hotărârea comisiilor de cercetare a contestației; o adeverință care să conțină funcția/funcțiile deținute de la data angajării în cadrul instituției și până în prezent și să i se comunice motivul pentru care nu s-a dat curs cererii pe care a transmis-o în data de 20.12.2012, nr. de înregistrare și răspunsul la aceasta . Prin sentința nr. 208 din data de 26 septembrie 2016, în primul ciclu procesual, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea ca neîntemeiată, iar în urma recursului exercitat de către reclamant împotriva acestei sentințe, prin Decizia nr. 3879 din data de 03 decembrie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 208 din 26 septembrie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, unde, în rejudecare, cauza a fost înregistrată sub nr. x/2013* la data de 24 mai 2016. În rejudecare, la data de 12 septembrie 2016, reclamantul A. a depus la dosarul cauzei o cerere prin care, în temeiul prevederilor art. 20, art. 24 alin. (4), alin. (5) și alin. (10) și art. 33 din Legea nr. 182 din 12.04.2002 privind protecția informațiilor clasificate, art. 7, art. 8, art. 20 alin. (1) lit. a), lit. b) și lit. c) și alin. (2), art. 21 și art. 24 din Hotărârea nr. 585 din 13.06.2002 pentru aprobarea Standardelor naționale de protecție a informațiilor clasificate în România și art. 1 lit. a) din Hotărârea nr. 781 din 25.07.2002 privind protecția informațiilor secrete de serviciu, a solicitat a se dispune declasificarea următoarelor documente și obligarea S.R.I. la a le depune la dosarul cauzei pentru legala soluționare a litigiului dedus judecății: înscrisurile nr. x/2013, nr. x din 19.03.2013, nr. x/2013, nr. x din 31.01.2013, nr. x din 31.01.2013 și nr. x/2013, Ordinul Directorului S.R.I. nr. 0919, Ordinul Directorului S.R.I. nr. 1083 din 03.07.2006, Ordinul Directorului S.R.I. nr. S/1049 din 11.08.2005, H.G. nr. 01050/2002; fișele de consultare ale pretinselor răspunsuri formulate de S.R.I. la cererile reclamantului (care să conțină toate mențiunile obligatorii, respectiv numele, prenumele și semnătura reclamantului, data consultării etc); registrele de evidență ale informațiilor strict secrete și secrete și registrele de evidență ale informațiilor secrete de serviciu și condicile de predare-primire a documentelor clasificate aflate în posesia S.R.I. în care au fost înregistrate pretinsele răspunsuri la cererile reclamantului; documentele cu măsurătorile nivelului de radiații de la locul de muncă al reclamantului pentru perioada 2012 - mai 2013; cererile reclamantului privind schimbarea locului de muncă și reclamațiile privind starea de sănătate, precum și înscrisurile R.L. nr. x/14.01.2013, RL. nr. y/14.01.2013 și nr. x/2013; fișa de observație a reclamantului din perioada 03 - 06.09.2012 rezultată în urma internării în secția de Neurologie a Spitalului Clinic de Urgență "Prof. Dr. B." București (unitate medicală aparținând S.R.I.); adeverință din care să rezulte faptul că afecțiunile musculo-scheletice cu care reclamantul a fost diagnosticat în anul 2012 au fost înregistrate în evidențele instituției ca boli profesionale și cronice (conform Anexei nr. 22 din H.G. nr. 1425/2006 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 319/2006 privind securitatea și sănătatea în muncă); fișa/fișele de expunere la riscuri profesionale a/ale reclamantului pentru perioada 2008-2011; ordinul prim-adjunctului directorului S.R.I. nr. 0205/01.10.2013; fișele de aptitudine în muncă pentru perioada 2012 - mai 2013 ale reclamantului, în special fișa de aptitudine în muncă nr. 779 din 28.09.2012; fișa/fișele de expunere la riscuri profesionale a/ale reclamantului pentru perioada 2012 - mai 2013; proces-verbal de unitate - boală nr. x din 24.10.2013 întocmit de U.M. 0289 București; aprecierile de serviciu ale reclamantului pentru fiecare an din perioada 2008-2012 și câte un exemplar din Hotărârile comisiilor de cercetare a contestațiilor împreună cu întreaga documentație care a stat la baza emiterii acestor acte administrative, inclusiv legislația în baza cărora au fost întocmite, respectiv Ordinul Directorului S.R.I. nr. S/1394/2012 și ordinele directorului S.R.I. privind aprecierile de serviciu ale cadrelor militare în activitate care au fost aplicate până în anul 2012; agendele de lucru ale reclamantului pentru anii 2011, 2012 și 2013; fișele posturilor ocupate de reclamant în perioada octombrie 2006 - octombrie 2013 ca salariat civil si, ulterior, cadru militar în activitate la Academia Națională de Informații "Mihai Viteazu" din cadrul S.R.I. și cadru militar în activitate la U.M. 0735 Ploiești; actele normative cu privire la domeniul medical și reglementările din domeniul securității și sănătății în muncă emise în cadrul Serviciului Român de Informații, în special Ordinul Directorului S.R.I. nr. S/1159/2008. Prin sentința recurată, curtea de apel, rejudecând în fond după casare, a respins ca neîntemeiată acțiunea modificată și completată, reținând în esență faptul că reclamantul putea să își modifice cererea și să propună noi dovezi, sub sancțiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat, termen depășit cu mult de către reclamant, iar modificarea cererii de chemare în judecată peste termenul prevăzut la alin. (1) poate avea loc numai cu acordul expres al tuturor părților, cu atât mai mult cu cât cauza se află în al doilea ciclu procesual, pârâtul opunându-se în mod expres modificării sau completării peste termenul legal. Cu privire la pretențiile cu care reclamantul a învestit inițial instanța, s-a reținut că acestea sunt neîntemeiate întrucât pârâta a răspuns cererilor nr. x și 34 din 4.03.2013 prin adresele nr. x și, respectiv, nr. x, iar eventuală inițiere a procedurii de declasificare ar contraveni Legii nr. 182/2005, art. 17 lit. f), activitatea de informații pentru apărarea țării și siguranța națională făcând parte din categoria informațiilor secrete de stat. Examinând hotărârea curții de apel prin prisma criticilor formulate și a apărărilor din întâmpinare, Înalta Curte constată că nu există motive pentru reformarea hotărârii de fond. Aceasta întrucât prima instanță a aplicat judicios dispozițiile de drept substanțial, considerentele prezentate justificând soluția adoptată, ceea ce face ca recursul îndreptat împotriva sentinței să fie nefondat. Având în vedere conținutul criticilor ce fac obiectul celor două motive de casare invocate de către recurent, se impune analiza cu prioritate a motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6, invocat de către titularul căii de atac în cadrul primei critici. Trebuie precizat mai întâi faptul că exigența motivării hotărârii judecătorești este o garanție a caracterului echitabil al procedurii și împotriva arbitrariului instanței, fiind reglementată de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Potrivit acestui text, hotărârea judecătorească va cuprinde, din acest punct de vedere, considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Transpunând dispozițiile acestei norme în contextul criticilor formulate de recurent, Înalta Curte apreciază că obligația instanței de fond de a motiva sentința pe care a pronunțat-o, privește, în esență, arătarea situației de fapt pe care a reținut-o și a considerentelor de fapt și de drept pentru care a pronunțat soluția criticată în recurs, criterii legale pe care sentința recurată le îndeplinește. Motivarea hotărârii judecătorești nu reprezintă o chestiune de cantitate și nici nu obligă instanța să răspundă tuturor argumentelor de fapt și de drept ale părților, instanța putând să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun și să le răspundă în cadrul unui singur considerent; totodată, este necesară analiza acelor motive și apărări care sunt esențiale pentru dezlegarea pricinii, care au aptitudinea de a demonstra analiza efectivă a cauzei, potrivit exigențelor Curții Europene a Drepturilor Omului. Revenind la prezenta cauză, în contextul motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a formulat susțineri de maximă generalitate; indiferent că se reclamă nemotivarea hotărârii, indicarea unor motive contradictorii de către instanța sau a unor motive străine de natura pricinii, recurentul era ținut să indice instanței de recurs și să dezvolte atare ipoteză de casare prin critici concrete din care să reiasă cu claritate lipsa motivării, caracterul contradictoriu al unor considerente în drept (având în vedere că instanța de recurs exercită exclusiv un control judiciar de legalitate) și să indice acele considerente străine de natura pricinii. Cu toate acestea, recurentul face trimitere doar la modalitatea de soluționare a raportului juridic dedus judecății, de apreciere a probelor(de exemplu, stabilirea situației de fapt prin prisma aprecierii probelor administrate) și cum aceste probe trebuiau interpretate și coroborate între ele, declarându-și dezacordul față de concluzia instanței și față de sentința pronunțată; or, aceste aspecte nu pot fi cenzurate de instanța de recurs, întrucât stabilirea ori verificarea situației de fapt reținută de instanțele de fond și, deci, temeinicia hotărârii recurate, nu pot constitui obiect al recursului, întrucât instanța de recurs este ținută de limitele controlului de legalitate ce nu poate fi exercitat decât pentru motivele expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. De asemenea, nemulțumirea recurentului, valorificată în cadrul acestui motiv de casare, rezultă din faptul că prima instanță ar fi soluționat cauza fără a cerceta cu adevărat fondul și nu ar fi manifestat rol activ în a verifica precizările din acțiunea reclamantului. Aceste referiri generice nu pot fi reținute ca o veritabilă critică a sentinței, iar faptul că prima instanță nu a dat eficiență unora dintre solicitările sau aspectele invocate de către recurent, se explică și prin aceea că prima instanță a apreciat ca fiind tardivă modificarea acțiunii din 12.09.2016, astfel că, în mod justificat, nu a trecut la cercetarea fondului acestei cereri. Critica recurentului în sensul că instanța de fond ar fi respins cererea sa de amânare a pronunțării sau că nu i-ar fi încuviințat o cerere de probe nu sunt veritabile critici de nelegalitate și, în niciun caz, nu pot fi circumscrise motivelor de casare invocate de recurent, respectiv cele prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ. În consecință, Înalta Curte constată că motivul de recurs analizat este nefondat, întrucât motivarea primei instanțe răspunde argumentelor prezentate de părți, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt și de drept, nefiind astfel identificate contradicții în raționamentul instanței de fond și nici considerente străine de natura cauzei, ceea ce face ca motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 să nu-și găsească incidența în cauză. În continuare, examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a apărărilor din întâmpinare, din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., invocat de către recurent, Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea hotărârii de fond nici din perspectiva unei pretinse aplicări sau interpretări greșite a normelor de drept material, incidente în cauza prezentă. Astfel, în ceea ce privește critica reclamantului referitoare la greșita aplicare a sancțiunii decăderii din dreptul de a-și modifica/completa cererea dedusă judecății în fața instanței de trimitere (în sensul reformulării cererii sale inițiale sau completării acesteia cu un nou capăt de cerere) aceasta este vădit nefondată întrucât, în rejudecare, instanța de trimitere are a soluționa același litigiu în acord cu dispozițiile instanței de trimitere, și nu un alt litigiu, care ar putea rezulta din modificarea ori completarea cererii inițiale de chemare în judecată cu pretenții distincte de cele inițial deduse judecății, fapt ce ar putea lipsi de efecte decizia de trimitere. Se impune a se preciza mai întâi că, potrivit dispozițiilor art. 204 alin. (1) teza I din noul C. proc. civ., "(1) Reclamantul poate să-și modifice cererea și să propună noi dovezi, sub sancțiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat. În acest caz, instanța dispune amânarea pricinii și comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea formulării întâmpinării, care, sub sancțiunea decăderii, va fi depusă cu cel puțin 10 zile înaintea termenului fixat, urmând a fi cercetată de reclamant la dosarul cauzei". Din dispozițiile legale citate, se observă că, în respectivul text de lege, a fost stipulat un termen fix, până la care ar putea fi făcută modificarea sau completarea cererii de chemare în judecată și să se propună noi dovezi, respectiv primul termen la care reclamantul este legal citat, acesta din urmă neputând să solicite un nou termen pentru modificarea sau completarea acțiunii sale, cu excepția situației reglementate de dispozițiile art. 204 alin. (3) din noul C. proc. civ. care prevăd posibilitatea ca, prin acordul expres al tuturor părților cauzei, formularea cererii modificatoare sau întregitoare să aibă loc și cu depășirea primului termen de judecată la care reclamantul este legal citat, situație în care nu va interveni sancțiunea decăderii, iar instanța va fi învestită cu cererea reclamantului astfel cum a fost modificată sau completată; așadar, după depășirea termenului procedural imperativ, promovarea cererii întregitoare sau modificatoare este condiționată de acordul expres al tuturor părților. Dincolo de limitarea impusă de termenul prevăzut în art. 204 C. proc. civ., modificarea și completarea cererii de chemare în judecată nu poate, cu atât mai mult, interveni după existența în cauză a unei decizii de casare, cum este cazul cauzei de față. În altă ordine de idei, dar în legătură cu același aspect, se impune a se preciza că cererile de modificare sunt acelea prin care reclamantul urmărește să schimbe unele elemente importante ale cererii de chemare în judecată, precum: părțile, obiectul cererii sau temeiul juridic al acesteia. Pe de altă parte, art. 204 alin. (2) noul C. proc. civ., reglementează o altă formă a cererii adiționale, numită cerere precizatoare, cu un regim juridic diferit de cel trasat de dispozițiile alin. (1) și alin. (3) ale art. 204 din aceeași normă dispozitivă. Astfel, potrivit dispoziției menționate, nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de ședință declarațiile verbale făcute în instanță când se îndreaptă greșelile materiale din cuprinsul cererii, când reclamantul mărește sau micșorează cuantumul obiectului cererii, când se solicită contravaloarea obiectului cererii, pierdut sau pierit în cursul procesului, și când se înlocuiește o cerere în constatare printr-o cerere în realizarea dreptului sau invers, atunci când cererea în constatare este admisibilă. Prin erori materiale se înțelege consemnarea greșită în cerere a numelui unei părți ori a datelor de identificare a unui imobil, indicarea unor valori diferite ale pretențiilor în cererea de chemare în judecată, etc. În contextual expus, este fără putere de tăgadă că cererea din data de 12 septembrie 2016 formulată de recurent în al doilea ciclu procesual, în fața instanței de rejudecare, reprezintă o cerere prin care acesta și-a completat și modificat cererea inițială de chemare în judecată, astfel că, în mod corect, curtea de apel a constatat că reclamantul era, la data formulării sale, decăzut din dreptul de a modifica și complete cererea și a făcut, în cauză, aplicarea dispozițiilor art. 204 alin. (3) C. proc. civ., neexistând acordul părții adverse față de acest demers judiciar al reclamantului; dimpotrivă, pârâtul a arătat în mod expres că se opune modificării și completării cererii de către recurent. Astfel, în ceea ce privește cererea din al doilea ciclu procesual, este indubitabil că aceasta nu poate fi considerată o cerere de reiterare a solicitării de administrare a probei pe care inițial reclamantul a adresat-o instanței de fond în primul ciclu procesual, ci este o nouă cerere de chemare în judecată, cu un obiect și temei de drept total diferite de cererea inițială. Astfel, încă din petitul cererii aflată la filele x în al doilea dosar (rejudecare) al curții de apel, rezultă indubitabil că această cerere are structura unei noi cererii de chemare în judecată, prin care reclamantul își stabilește cadrul procesual, arătând că înțelege să se judece "în contradictoriu" cu pârâtul SRI, iar obiectul noii cereri este cu totul diferit de cel al cererii inițiale, solicitându-se instanței să dispună declasificarea unor documente diferite parțial și cu mult mai numeroase decât cele solicitate prin cererea de probe depusă la data de 3.06.2013 în fața instanței de fond, în primul ciclu procesual; și temeiul de drept al noii cereri este diferit, pretențiile din cererea modificatoare întemeindu-se, în accepțiunea recurentului, pe dispozițiile Legii nr. 182/2002 și Hotărârile nr. 585/13.06.2002 și nr. 781/25.07.2002. În ceea ce privește pretențiile inițial deduse judecății, recurentul nu a precizat în niciun fel care sunt normele de drept substanțial pe care prima instanță le-ar fi aplicat în mod greșit sau cărora le-ar fi dat o interpretare eronată, astfel încât să devină incident în cauză motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. Așa cum a apreciat în mod rațional judecătorul fondului și cum s-a reținut și cu ocazia judecării cererii reclamantului în primul ciclu procesual, pârâta a răspuns cererilor nr. x și 34 din 04.03.2013, prin adresele nr. x și, respectiv, nr. x, împrejurare pe care recurentul însuși a recunoscut-o, ceea ce îl nemulțumește fiind, de fapt, conținutul acestor adrese de răspuns și modul în care i-ar fi fost soluționate cererile, deși, prin cererea introductivă, în primul ciclu procesual, și-a întemeiat pretențiile îndreptate împotriva pârâtului, pe un pretins refuz nejustificat al acestuia din urmă de a răspunde cererilor sale. Nu este lipsit de semnificație nici faptul că, reclamantul fiind, la momentul comunicării acestor răspunsuri, cadru militar activ al Serviciului Român de Informații, documentele în cauză i-au fost comunicate într-o procedură atipică, respectiv cea prevăzută în regulamentele militare, cu luarea în considerare a specificului activității instituției și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 182/2002. În ceea ce privește criticile referitoare la cererea de declasificare a documentelor depuse ca probe, criticile vizează în mod evident fondul unei cereri pe care prima instanță a considerat-o ca fiind tardivă, în condițiile arătate, astfel că, în mod corect nu a trecut la analiza fondului acestei cereri, iar criticile cu privire la aceste aspecte nu pot fi primite și nici avute în vedere direct în calea de atac a recursului. În ceea ce privește critica recurentului conform căreia pârâtul ar fi refuzat să depună în instanță anumite înscrisuri avute în vedere de instanța de recurs în pronunțarea deciziei de casare, fiind vorba despre documente clasificate, se constată că, prin adresa emisă de pârât cu nr. x/03.06.2013, respectivele documente au fost puse la dispoziția instanței de judecată și consultate în condiții specifice de către completul de recurs, cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 182/2002, nefiind în măsură să schimbe opinia Înaltei Curți asupra caracterului nefondat al prezentului recurs. Simplul fapt că recurentul, deși recunoaște faptul că s-a răspuns solicitărilor sale de către pârât, pretinde că răspunsurile instituției ar fi trebuit să-i fie comunicate de către Directorul SRI, nu poate fi, în niciun caz, în măsură să contureze și să dovedească din partea autorității în cauză, un refuz nejustificat de soluționare a unei cereri. În sfârșit, în ceea ce privește cererea de obligarea a pârâtului la modificarea locului de muncă al reclamantului, așa cum au reținut în mod corect instanțele anterioare, instanța de judecată nu se poate, în niciun caz, substitui angajatorului, iar faptul unui refuz abuziv sau nejustificat al acestuia din urmă de a da curs unei astfel de cereri, la care reclamantul ar fi fost îndreptățit, nu a fost dovedit prin niciun mijloc de probă. Față de toate considerentele expuse, recursul apare ca fiind nefondat în întregul său. 2.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs În raport de motivele invocate, întrucât recursul nu atrage incidența în cauză a motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a îl respinge, ca nefondat.