ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1843/2021

Ședința publică din data de 24 martie 2021

Deliberând asupra prezentei cauze, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești la data de 02.11.2016, sub numărul x/2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Serviciul Român de Informații și U.M. 0735 Ploiești, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună: conexarea prezentului dosar la Dosarul nr. x/2013 aflat pe rolul Curții de Apel Ploiești și să fie obligați pârâții S.R.I. si U.M. 0735 Ploiești să întreprindă măsurile legale în vederea declasificării/să declasifice o serie de documente și înregistrări audio-video (solicitate prin cererea nr. x din 09.09.2016) și să le depună la dosarul nr. x/2013 aflat pe rolul Curții de Apel Ploiești; să prezinte dovezi ale unor fapte (privind comunicarea sau caracterul unor acte) și înregistrări ale unor discuții.

De asemenea, a solicitat obligarea S.R.I. și U.M. 0735 Ploiești să-i elibereze o autorizație de acces la informații clasificate cu nivelul de secretizare corespunzător nivelului de secretizare cel mai înalt al înscrisurilor clasificate (informații secrete de stat și informații secrete de serviciu) menționate ca probe în notele de probatoriu (depuse în dosarele nr. x/2013 și nr. y/2013) și al înscrisurilor clasificate (informații secrete de stat și informații secrete de serviciu) pe care pârâții S.R.I. și U.M. 0735 Ploiești pretind că le-au depus sau urmează să le depună ca probe la structura de securitate a Curții de Apel Ploiești în Dosarul nr. x/2013.

A mai solicitat obligarea S.R.I. la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

Prin întâmpinare, pârâții au invocat excepția lipsei calității lor procesuale pasive în ceea ce privește cererea de declasificare a adresei Parlamentului României transmisă SRI z/28.05.2001 și hotărârea CSAT 00127/2010.

Prin sentința nr. 208 din 24 noiembrie 2017 (din care face parte integrantă, potrivit legii, și încheierea de dezbateri din 10 noiembrie 2017), Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesual pasive și cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Serviciul Român de Informații și U.M. 0735 Ploiești (denumită și Direcția Județeană de Informații Prahova), ca neîntemeiate.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesual pasive invocată de pârâte prin referire la cererea de declasificare a adresei Parlamentului României transmisă SRI z/28.05.2001 și la hotărârea CSAT 00127/2010, instanța nu a primit-o ca excepție, întrucât a constatat că împrejurările invocate constituie aspecte care țin de analiza pe fond a cauzei.

Pe fondul litigiului, curtea de apel a reținut, în esență, că reclamantul a solicitat declasificarea documentelor enumerate în cererea de chemare în judecată pentru ca acestea să fie folosite ca mijloace de probă în dosarul nr. x/2013, având ca obiect: anularea sancțiunilor disciplinare retrogradare în funcție și mustrare scrisă aplicate reclamantului prin actele nr. Y/S/4563412 și nr. Y/S/4563496/02.11.2012, radierea sancțiunilor disciplinare, obligarea pârâtelor SRI și UM 0735 Ploiești la plata indexată/actualizată a reducerilor salariale/reținerilor financiare rezultate în urma aplicării sancțiunilor disciplinare retrogradare din funcție și mustrare scrisă, anularea actelor administrative prin care i s-a acordat calificativele corespunzător, mediocru, necorespunzător ca urmare a aprecierilor de serviciu pentru fiecare an în parte din perioada 2007-2012, obligarea pârâtului SRI la numirea sa într-o funcție raportată la vechimea și experiența profesională a sa care să corespundă cu parcursul profesional normal, obligarea pârâtei SRI la schimbarea locului de muncă în conformitate cu recomandările medicilor specialiști.

Actele a căror declasificare o solicită reclamantul prin cererea de chemare în judecată intră sub incidența Legii nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate și a H.G. nr. 585/2002 privind aprobarea standardelor naționale de protecție a informațiilor clasificate, iar la solicitarea instanței de judecată, pârâții au depus notă cu privire la situația fiecărui document menționat în nota de probatorii depusă de către reclamant, iar ulterior și un tabel refăcut cu nivelul de secretizare al fiecărui document despre care au menționat în primul tabel că este clasificat

Curtea a reținut și că o serie de înscrisuri a căror declasificare se solicită nu există (cele menționate la filele x, respectiv: actele administrative de anulare a sancțiunilor, fișa posturilor ocupate de către reclamant în calitate de salariat civil, registre de logări acces la stația de lucru din cadrul UM 0735 din 2012, dovada anulării și radierii sancțiunii).

În drept, curtea de apel a reținut din Legea nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, că prin informații clasificate se înțelege "informațiile, datele, documentele de interes pentru securitatea națională, care, datorită nivelurilor de importanță și consecințelor care s-ar produce ca urmare a dezvăluirii sau diseminării neautorizate trebuie să fie protejate".

Potrivit art. 31 din lege, informațiile secret de serviciu se stabilesc de conducătorul persoanei juridice pe baza normelor prevăzute prin hotărâre de guvern.

Art. 17 din Legea nr. 182/2002 enumeră categoria informațiilor secret de stat, printre care, la lit. f), și activitatea de informații desfășurată de autoritățile publice stabilite prin lege pentru apărarea țării și siguranța națională.

Or, toate documentele indicate de pârâte ca fiind secret de serviciu privesc activitatea instituției, din care a făcut parte și reclamantul de altfel, și care cunoștea aceste norme juridice și care nu a avut obiecțiuni în timpul activității referitoare la clasificarea acestora ca secrete de stat sau de serviciu.

De asemenea, declasificarea informațiilor secrete de stat (așa cum sunt documentele menționate în tabelul depus de pârâte) nu se poate realiza decât prin hotărâre a guvernului, la cererea motivată a emitentului, instanța de judecată neputând hotărî ea însăși declasificarea acestora.

În plus, reclamantul solicită declasificarea documentelor secrete de stat și secret de serviciu, invocând în drept art. 20 din Legea nr. 182/2002, iar în fapt, împrejurarea că pârâtele au săvârșit o serie de ilegalități.

Instanța de fond a apreciat că acestea sunt argumente ale reclamantului pentru admiterea cererii de chemare din alt dosar și că verificarea acestora se va realiza în procesul care face obiectul dosarului nr. x/2013 De altfel, reclamantul însuși a solicitat declasificarea acestor documente tocmai pentru ca acestea să fie depus în materialitatea acestora la acel dosar.

Instanța a arătat că nu poate reține că aceste documente au fost clasificate ca secret de stat sau secret de serviciu în mod nelegal, prin încălcarea dispozițiilor art. 24 alin. (3) din Legea nr. 182/2002, întrucât cele invocate de către pârât și anume lezarea intereselor sale legitime și sancționarea sa disciplinară pe nedrept, vor fi analizate cu prilejul judecării contestației reclamantului.

Totodată, nu a reținut că, prin refuzul declasificării unor documente, s-ar încălca dreptul la un proces echitabil, întrucât reclamantul și-a motivat în fapt și în drept cererea de chemare în judecată ce face obiectul dosarului nr. x/2013, iar argumentele sale vor fi verificate pe baza probelor care vor fi admise de instanța ce judecă procesul, reclamantul având cunoștință de toate aceste documente a căror declasificare o solicită, prin prisma funcției ocupate, putând să se apere în fapt și în drept față de actele administrative a căror anulare o cere.

În ceea ce privește cererea de declasificare a adresei Parlamentului României transmisă SRI z/28.05.2001 și hotărârea CSAT 00127/2010 de aprobare a regulamentului de funcționare a SRI și a schemei organizatorice, aceasta este neîntemeiată având în vedere că pârâtele au menționate că aceste documente sunt neclasificate. (pct. 36 din tabel - fila x verso vol. 3), având în vedere numărul de înregistrare care nu conține indicativul S sau cifra 0,00, 000. (conform art. 41 din H.G. nr. 585/2002).

În ceea ce privește cererea de obligare a pârâtelor de a-i elibera reclamantului o autorizație de acces la informații clasificate cu nivel de secretizare corespunzător nivelului de secretizare cel mai înalt al înscrisurilor clasificate instanța de fond a apreciat că este neîntemeiată, întrucât reclamantul nu se regăsește printre persoanele enumerate de lege pentru a beneficia de autorizație de acces la informațiile clasificate conform art. 7 alin. (4) din Legea nr. 182/2002 și nici nu este o persoană care deține autorizație de acces sau certificat de securitate în virtutea profesiei pentru a i se permite accesul la informații clasificate.

Curtea de apel a mai reținut că, până la încetarea raporturilor de serviciu cu pârâtele, reclamantul avea autorizație de acces la informațiile clasificate, în virtutea raportului de serviciu, având acces la aceste documente, însă ca urmare a încetării raportului de serviciu această autorizație i-a fost retrasă.

Împotriva sentinței nr. 208 din 24 noiembrie 2017 și încheierii de dezbateri din 10 noiembrie 2017 (care face parte integrantă din hotărâre, potrivit legii), pronunțate de Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs reclamantul A..

De asemenea, recurentul reclamant a formulat un recurs "împotriva soluției de respingere a sesizării Curții Constituționale" cu excepția de neconstituționalitate a art. 519 din C. proc. civ. în ceea ce privește sintagma "învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță".

În motivarea acestui din urmă recurs, recurentul reclamant a susținut că - la termenul de judecată din 10.11.2017 - a solicitat primei instanțe să sesizeze Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea unor chestiuni de drept cu problema de drept referitoare la "stabilirea modalității de susținere în fața instanței a aspectelor cuprinse în înscrisuri clasificate în cadrul proceselor unde se solicită declasificarea respectivelor înscrisuri" și să suspende dezbaterile până la pronunțarea deciziei prevăzute de art. 521 alin. (1) din C. proc. civ.

Totodată, față de condiția de admisibilitate referitoare la învestirea completului de judecată al Curții de Apel Ploiești cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, ar fi solicitat să se admită și sesizarea Curții Constituționale a României cu privire la neconstituționalitatea sintagmei "învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță" din cuprinsul prevederilor art. 519 din C. proc. civ.

A precizat că aceste cereri nu au fost luate în discuție/au fost respinse în mod neîntemeiat prin hotărârea din 24.11.2017, deși excepția de neconstituționalitate îndeplinea toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

A arătat recurentul că obiectul excepției îl constituie prevederi legale în vigoare (art. 519 din C. proc. civ.), sintagma criticată are legătură cu soluționarea pe fond a litigiului (pentru că numai prin constatarea neconstituționalității acestei sintagme, instanța de fond ar fi putut sesiza Înalta Curte de Casație și Justiție pentru rezolvarea chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea fondului pricinii), iar articolul de lege nu a mai fost declarat ca fiind neconstituțional printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

A solicitat, în consecință, recurentul casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale sau, în subsidiar, casarea cu trimitere pentru rejudecarea acestei cereri.

Prin recursul formulat împotriva sentinței pronunțate pe fondul litigiului, recurentul reclamant a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6, pct. 7 și pct. 8 din C. proc. civ., solicitând în principal casarea sentinței, cu trimiterea cauzei spre judecare la instanța de fond. În subsidiar, a solicitat casarea sentinței, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată și completată.

A solicitat, de asemenea, obligarea pârâților SRI și UM 0735 Ploiești la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivelor de casare (pe 132 pagini), recurentul a susținut, în esență, că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea dreptului la un proces echitabil (reglementat de art. 6 alin. (1) din C. proc. civ. și art. 6 par. 1 din Convenție), cu încălcarea principiului egalității (reglementat de art. 8 din Cod), a dreptului la apărare (art. 13 din Cod) și a principiului contradictorialității (art. 14 din Cod).

A reamintit recurentul petitul acțiunii sale, arătând că - după ce primul capăt de cerere, referitor la conexarea prezentei cauze cu dosarul nr. x/2013 aflat pe rolul Curții de Apel Ploiești, a fost respins întrucât acesta din urmă a fost suspendat - au rămas de judecat celelalte trei capete de cerere, referitoare la: i) obligarea SRI și UM 0735 Ploiești să întreprindă măsurile legale în vederea declasificării/să declasifice documentele și înregistrările audio-video (solicitate prin cererea nr. x din 09.09.2016) și să le depună la dosarul nr. x/2013 aflat pe rolul Curții de Apel Ploiești; ii) obligarea SRI și UM 0735 Ploiești să îi elibereze reclamantului o autorizație de acces la informații clasificate nivelul de secretizare cel mai înalt al înscrisurilor clasificate informații secrete de stat și secrete de serviciu, menționate de acesta ca probe în notele de probatoriu depuse în dosarele nr. x/2013 și nr. y/2013 și, respectiv, al celor pe care pârâții pretind că le-au depus sau urmează a le depune la Compartimentul Documente Clasificate al Curții de Apel Ploiești pentru dosarul nr. x/2013; iii) obligarea SRI la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

A susținut că instanța de fond în mod nelegal a respins acțiunea, fără a face referire la solicitările punctuale adresate și la motivele invocate la termenul de judecată din 26.01.2017 prin raportare la materialul probator solicitat, pe care nici nu l-a analizat.

Recurentul a arătat că sentința nu este susținută de nicio probă fiind chiar contrazisă de actele aflate la dosarul cauzei, emise de instanța de fond (încheieri de ședință) și de către pârâții SRI și UM 0735 Ploiești (întâmpinare, note de ședință).

A considerat că, evitând să oblige pârâții să depună la prezentul dosar documentele solicitate prin acțiune și prin nota de probatoriu din 26.01.2017, precum și să supună dezbaterilor contradictorii mai multe solicitări și aspecte, instanța de fond a încălcat art. 8, 10, 14 și 22 din C. proc. civ., încălcând dreptul său la apărare prin obstrucționarea accesului la materialul probator solicitat și a dovedit parțialitate față de pârâți.

Recurentul a făcut referiri repetate la cele cuprinse în decizia de casare nr. 789/16.03.2016, pronunțată de ÎCCJ în primul ciclu procesual al dosarului nr. x/2013

A criticat, de asemenea, nepronunțarea instanței de fond și asupra lipsei calității Direcției Juridice a SRI (UM 0198) de reprezentant al pârâților, arătând că înțelege să o reitereze.

A susținut și că, în cauză, contrar celor reținute de instanța de fond prin sentință (și care contrazic propriile afirmații și argumente ale acesteia din încheierile de ședință prin care a respins excepțiile lipsei de interes, inadmisibilității și tardivității acțiunii), erau îndeplinite condițiile prevăzute de art. 20 din Legea nr. 182/2002.

A precizat recurentul că prezentul litigiu a fost promovat ca urmare a deciziei nr. 789/16.03.2016, însă instanța de fond nu a înțeles care este obiectul cererii de chemare în judecată.

Recurentul a mai criticat faptul că instanța de fond a făcut referire și la aspecte care nu fac obiectul cererii sale de chemare în judecată, ci al dosarului nr. x/2013, nefiind învestită să se pronunțe asupra acesteia.

II. Procedura în fața instanței de recurs

Intimatul pârât Serviciul Român de Informații a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursurilor ca nefondate.

În apărare, a reiterat excepțiile invocate în fața instanței de fond referitoare la lipsa de interes, inadmisibilitatea și, respectiv, tardivitatea acțiunii.

Cu privire la recursul formulat împotriva soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, a arătat că dispozițiile legale contestate nu au nicio legătură cu dezlegarea pe fond a cauzei, fiind vorba de un abuz de drept evident.

Referitor la recursul declarat împotriva sentinței pronunțate pe fondul litigiului, intimatul a susținut, în esență, că - deși calea de atac a fost întemeiată formal pe art. 488 pct. 5, 6, 7 și 8 din C. proc. civ. - prin alegațiile sale recurentul nu se referă la împrejurări pe care textele legale le prevăd, ci se limitează să reia afirmații legate de fondul pricinii și nesusținute de niciuna dintre probele aflate la dosar.

Recurentul reclamant a depus răspuns la întâmpinare, prin care a reiterat principalele susțineri din recurs și acțiunea introductivă.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

III. Hotărârea instanței de recurs

III.1. Argumente de fapt și de drept relevante

Analizând cu prioritate, conform art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția lipsei calității Direcției juridice a SRI (UM0198) de reprezentant al intimaților pârâți în cauză, invocată de recurentul reclamant, Înalta Curte apreciază că aceasta este neîntemeiată, având în vedere că unitatea militară în discuție a fost anume desemnată, în condițiile art. 25 din Legea nr. 14/1992, prin comandantul său (mandatat expres prin ordin al Directorului SRI) să asigure apărarea și reprezentarea Serviciului Român de Informații și a celorlalte unități din structura sa în fața instanțelor de judecată, în litigiile în care figurează ca părți.

Tot cu titlu prealabil, Înalta Curte arată că - deși intimatul pârât S.R.I. a reiterat prin întâmpinarea la recurs excepțiile lipsei de interes, inadmisibilității și tardivității acțiunii – atâta vreme cât acestea au fost soluționate de instanța de fond prin încheiere interlocutorie care nu a fost atacată de niciuna dintre părți (odată cu sentința), instanța de recurs nu poate repune în discuție excepțiile, întrucât soluția dată acestora se bucură de autoritate de lucru judecat.

Examinând, în continuare, recursul de recurentul reclamant împotriva "soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale" cu privire la neconstituționalitatea sintagmei "învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță" din cuprinsul prevederilor art. 519 din C. proc. civ., cerere pe care recurentul reclamant ar fi formulat-o la termenul de judecată din 10 noiembrie 2017, Înalta Curte constată că nicăieri în cuprinsul încheierii de ședință din 10 noiembrie 2017, pronunțate în dosar nr. x/2016 al Curții de Apel Ploiești, nu se regăsește consemnată formularea unei astfel de cereri, iar în cuprinsul hotărârii pronunțate la 24 noiembrie 2017 (sentința nr. 208/2017), de asemenea nu se face referire la formularea, analizarea și/sau soluționarea unei cereri de sesizare a Curții Constituționale.

Astfel, la termenul de judecată din 10 noiembrie 2017, conform celor consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, deși judecătorul fondului - precizând că termenul a fost acordat pentru dezbaterea în fond a cauzei, în condițiile art. 244 alin. (1) din C. proc. civ. - a dat cuvântul părților în dezbateri pe fondul cauzei și pe excepția lipsei calității procesuale pasive unită cu fondul, reclamantul A. a susținut o serie de cereri pe care le-a apreciat ca fiind "chestiuni prealabile", solicitând ca dezbaterile pe fondul prezentei cauze să aibă loc "într-o zonă de securitate Clasa I, având în vedere că unele înscrisuri nedeclasificare solicitate prin cererea de chemare în judecată au nivel de secret de stat de importanță deosebită" sau în Camera de consiliu din cadrul Curții de Apel Ploiești, în condițiile prevăzute de Regulamentul privind accesul judecătorilor, procurorilor și magistraților ÎCCJ la informații clasificate, secrete de stat și secrete de serviciu aprobate prin HCSM 140/6.02.2014, iar în caz contrar să fie sesizată ÎCCJ în complet specializat pentru dezlegarea chestiunii de drept privind modalitatea de susținere în fața instanței a înscrisurilor cuprinse în înscrisurile clasificate în cadrul proceselor unde se solicită declasificarea înscrisurilor clasificate, și, în subsidiar, față de dispozițiile O.U.G. nr. 95/2016 pentru prorogarea unor termene, să se suspende judecarea cauzei până la data de 01.01.2019, în vederea asigurării posibilității cercetării procesului și, după caz, a dezbaterii fondului în Camera de consiliu.

Înalta Curte mai reține că pretinsa cerere de sesizare a instanței de contencios constituțional ar fi fost formulată, potrivit susținerilor recurentului reclamant, în legătură cu cererea de sesizare, în temeiul art. 519 din C. proc. civ., a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Complet specializat pentru dezlegarea unor chestiuni de drept cu problema de drept referitoare la "stabilirea modalității de susținere în fața instanței a aspectelor cuprinse în înscrisuri clasificate, în cadrul proceselor unde se solicită declasificarea respectivelor înscrisuri", cerere care este, într-adevăr, menționată în încheierea de ședință din 10 noiembrie 2017 și în cuprinsul concluziilor scrise depuse la filele x .

Această din urmă cerere nu a făcut însă obiectul analizei instanței de fond, întrucât a fost formulată după încheierea cercetării judecătorești, la un termen acordat de instanță exclusiv pentru a se formula concluzii asupra excepției lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâți și asupra fondului acțiunii.

Or, în aceste condiții, cu atât mai puțin se putea proceda la analizarea și la admiterea unei cereri de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a unor dispoziții legale care în mod vădit nu aveau legătură cu soluționarea pe fond a cauzei.

De altfel, recurentul însuși face referire la împrejurarea că instanța de fond nu a luat în discuție cererea de sesizare a ÎCCJ, pe care o echivalează fără temei cu o soluție de respingere, precum și la împrejurarea că, pentru întrunirea condițiilor de admisibilitate a cererii, se impunea și sesizarea Curții Constituționale.

Față de aceste împrejurări, Înalta Curte constată că recursul împotriva încheierii/hotărârii din 24 noiembrie 2017, așa cum a fost formulat de recurent, este nefondat.

Cât privește recursul exercitat împotriva soluției pronunțate asupra fondului litigiului, Înalta Curte reține - referitor la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. ("hotărârea a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității") - că recurentul a invocat acest motiv, susținând încălcarea prevederilor art. 6 alin. (1) (dreptul la un proces echitabil), art. 8 (principiul egalității), art. 10, art. 13 (dreptul la apărare) și art. 14 (principiul contradictorialității) din C. proc. civ., precum și a art. 6 par. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. A mai invocat recurentul și încălcarea art. 22 și art. 298 din C. proc. civ.

Cât privește pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 6 alin. (1) și art. 8 din C. proc. civ., precum și a art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Înalta Curte nu o poate reține, întrucât instanța de fond a dispus toate măsurile permise de lege și considerate necesare pentru justa soluționare a litigiului, respectând, totodată, limitele învestirii și competenței sale, iar părțile având posibilitatea efectivă să își exercite drepturile procesuale, în mod egal, nediscriminatoriu.

Înalta Curte apreciază că dreptul la apărare al recurentului reclamant nu poate fi considerat încălcat din perspectiva art. 13 și 14 din C. proc. civ., câtă vreme acesta a putut să ia cunoștință de cuprinsul dosarului, să propună probe, să își facă apărări, să își prezinte susținerile în scris și oral și să exercite căile legale de atac, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege, iar judecătorul a pus în discuția părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate.

Nu este fondată nici critica privind pretinsa încălcare a art. 10 din C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a solicitat, la cererea recurentului reclamant, ca intimatul pârât să comunice relații privind caracterul și nivelul de clasificare sau, după caz, posibilitatea înfățișării cu privire la toate categoriile de documente invocate de intimat.

Intimatul pârât s-a conformat, în condițiile art. 298 din C. proc. civ., care prevede:

"(1) Dacă înscrisul se găsește în păstrarea unei autorități sau instituții publice, instanța va lua măsuri, la cererea uneia dintre părți sau din oficiu, pentru aducerea lui, în termenul fixat în acest scop, punând în vedere conducătorului autorității sau instituției publice deținătoare măsurile ce se pot dispune în caz de neconformare. (2) Autoritatea sau instituția publică deținătoare este în drept să refuze trimiterea înscrisului când acesta se referă la apărarea națională, siguranța publică sau relațiile diplomatice. Extrase parțiale vor putea fi trimise dacă niciunul dintre aceste motive nu se opune. Dispozițiile art. 252 alin. (3) se aplică în mod corespunzător."

La rândul său, art. 252 alin. (3) din legea de procedură stipulează că "Dispozițiile normative cuprinse în documente clasificate pot fi dovedite și consultate numai în condițiile prevăzute de lege".

Or, această lege este Legea nr. 182/2002, care dă dreptul judecătorilor și persoanelor deținătoare de autorizație de acces corespunzătoare să consulte documentele clasificate.

În subsidiar, Înalta Curte reamintește că însăși Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în jurisprudența sa în materie (hotărârile din Cauza Guner Corum c.Turciei, Cauza Miran c.Turciei, Cauza Miryana Petrova c. Bulgariei etc.), că nici în contextul procedurilor penale dreptul la divulgarea probelor relevante nu este absolut. În orice procedură penală, pot exista interese concurente - cum ar fi securitatea națională sau necesitatea de a proteja martorii cu risc de represalii sau de a păstra secrete metodele de anchetă - care trebuie echilibrate cu drepturile acuzatului. În unele cazuri, poate fi necesar să se rețină chiar anumite probe din apărare, pentru a păstra drepturile fundamentale ale altei persoane sau pentru a proteja un interes public important.

În același sens este și Recomandarea REC 2002 a Comitetului Miniștrilor către statele membre privind accesul la documentele publice din 21.02.2002, care cuprinde prevederi referitoare la "Limitări posibile ale accesului la documente publice", având scopul de a proteja securitatea națională, apărarea și relațiile externe; siguranța publică.

De asemenea, prin Decizia nr. 1.440 din 4 noiembrie 2010 și Decizia nr. 302/2011, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 2 alin. (2), art. 7, art. 17 lit. f), art. 20, art. 25 alin. (1), art. 28 alin. (1) și art. 34 lit. j) din Legea nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, reținând în considerente că "potrivit art. 1 din Legea nr. 182/2002, scopul reglementării este protecția informațiilor clasificate și a surselor confidențiale ce asigură acest tip de informații, care se realizează prin instituirea sistemului național de protecție a informațiilor. În acest sens, legea instituie principiul potrivit căruia toate persoanele care vor avea acces la informații clasificate secret de stat vor fi verificate, în prealabil, cu privire la onestitatea și profesionalismul lor, referitoare la utilizarea acestor informații."

În ceea ce privește invocarea art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., pe motiv că hotărârea recurată nu ar cuprinde motivele pe care se întemeiază, Înalta Curte constată că acest motiv de casare nu este incident în cauză, față de aspectele dezvoltate de recurent.

Astfel, dispozițiile legale menționate, raportate la cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., impun cerința ca hotărârea să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția și cele pentru care s-au admis și, respectiv, s-au înlăturat cererile părților.

Totodată, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene pentru Drepturile Omului, un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale include, printre altele, dreptul părților de a fi în mod real "ascultate" de către instanța sesizată. Aceasta implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt (hotărârea din 28.04.2005 din Cauza Albina împotriva României, hotărârea din 15.03.2007 din Cauza Gheorghe împotriva României).

Tot în jurisprudența sa privind încălcările aduse art. 6 par. 1 din Convenție, Curtea a statuat că, în general, instanțelor naționale nu le incumbă o obligație de a furniza în motivările hotărârilor lor răspunsuri detaliate pentru fiecare argument ridicat de către părțile implicate in litigii (hotărârea din Cauza Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, hotărârea din Cauza Perez împotriva Franței).

Or, Înalta Curte constată că sentința recurată cuprinde argumentele pe care s-a întemeiat soluția de respingere a cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită curtea de apel, chiar dacă acestea îl nemulțumesc pe recurent, nefiind identificate nici "motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" pentru a se putea reține incidența motivului de casare invocat.

Înalta Curte constată că, de-a lungul procesului desfășurat în fața instanței de fond, recurentul a reiterat de nenumărate ori aceleași note de susțineri și cereri, pe care instanța le-a analizat și tranșat cu competență (referindu-se la fiecare categorie de înscrisuri/probe invocate de reclamant și apreciind asupra pertinenței susținerilor părților în legătură cu acestea). Recurentul neagă, de fapt, dezlegările date de instanță prin încheierile de ședință, urmărind să își impună propriul punct de vedere asupra necesității unor probe sau măsuri procesuale, respectiv să fie judecătorul propriei cauze.

Pe de altă parte, împrejurarea că prima instanță, după ce a respins ca nefondate excepțiile lipsei de interes, inadmisibilității și tardivității acțiunii (în raport cu argumentele aduse de pârâți), a constatat netemeinicia acțiunii reclamantului, arătând că în cauză acesta nu a dovedit incidența niciuneia dintre situațiile prevăzute de art. 20 din Legea nr. 182/2002 nu poate constitui o motivare contradictorie în sensul dispozițiilor legale mai sus menționate (ce vizează acea contradicție între considerente care face imposibilă identificarea argumentelor ce susțin soluția pronunțată ori contradicția dintre considerentele hotărârii și dispozitiv).

În acest context, este de observat și că judecătorul fondului a analizat cauza sub toate aspectele relevante, iar neînsușirea de către instanța de judecată a argumentelor unei părți nu echivalează cu o motivare contradictorie, nici cu una străină de natura cauzei.

Cât privește motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. ("când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat"), Înalta Curte reține că noțiunea de autoritate de lucru judecat este definită de art. 430 din C. proc. civ. astfel: "(1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. (2) Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. (....)".

Efectele lucrului judecat sunt cele stipulate de art. 431 din același cod, în sensul că nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect, și oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.

În speță, recurentul reclamant face referiri repetate la nerespectarea unor hotărâri judecătorești definitive, respectiv: decizia de casare nr. 789/16.03.2016, pronunțată de ÎCCJ în primul ciclu procesual al dosarului nr. x/2013, și decizia de casare nr. 789/03.12.2015, pronunțată tot de instanța supremă în primul ciclu procesual al dosarului nr. x/2013

Înalta Curte arată că acest din urmă dosar (finalizat, de altfel, cu o soluție definitivă de respingere a acțiunii reclamantului A.) a avut un alt obiect decât prezenta cauză, recurentul reclamant plângându-se de lipsa răspunsului la o serie de alte cereri adresate intimatului pârât, neputând fi vorba de incidența autorității de lucru judecat, astfel cum a fost definită această noțiune de prevederile art. 430-431 din C. proc. civ.

Tot astfel, în ceea ce privește decizia nr. 789/16.03.2016, Înalta Curte constată că nu vizează același obiect cu prezentul litigiu și nici nu cuprinde o dezlegare a unei probleme de drept comune din cele două dosare.

Este adevărat că în decizie se face referire la procedura prevăzută de dispozițiile art. 20 din Legea nr. 182/2002, dar numai instanța de fond sesizată cu prezenta cauză este îndrituită să analizeze și să se pronunțe dacă în speță s-a dovedit întrunirea în concret condițiile unei astfel de acțiuni.

Prin urmare, invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. este nefondată.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. ("hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material"), se reține că acesta a fost invocat prin raportare la prevederile Legii nr. 182/2002 și ale H.G. nr. 585/2002 și H.G. nr. 781/2002.

Înalta Curte reamintește, cu prioritate, că recursul este o cale extraordinară de atac, prin care se urmărește, așa cum se precizează în art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., să se supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Împrejurarea că recursul este singura cale de atac reglementată în materia contenciosului administrativ nu-i schimbă natura juridică, respectiv într-o cale de atac ordinară și devolutivă, întrucât dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 nu conțin norme derogatorii de la prevederile C. proc. civ.

Așa fiind, prin exercitarea recursului se poate cere casarea hotărârii atacate numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., iar solicitarea reevaluării stării de fapt prin reaprecierea mijloacelor de probă de către instanța de recurs nu se circumscrie motivului reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Cod și nici altui motiv de casare prevăzut de respectivul articol.

În speță, ansamblul criticilor subsumate de recurent motivului de casare menționat reprezintă o reluare aproape in integrum a celor invocate prin cererea de chemare în judecată precizată, fără a fi prezentate aspecte concludente care să susțină ipoteza interpretării sau aplicării greșite a dispozițiilor legale incidente de către instanța de fond, de natură să atragă nelegalitatea hotărârii pronunțate.

În privința criticilor aduse soluției date primului capăt de cerere (referitor la obligarea pârâților să facă demersurile necesare pentru declasificare/să declasifice anumite înscrisuri enumerate în acțiune), Înalta Curte apreciază că nu sunt fondate.

Astfel, în ceea ce privește soluția dată capătului de cerere din acțiune referitor la obligarea pârâților de a declasifica și aduce ca probe într-un alt dosar (nr. x/2013) o serie de înscrisuri și înregistrări, Înalta Curte reamintește că, din economia dispozițiilor C. proc. civ., rezultă că administrarea probelor se realizează, ca regulă, de către completul de judecată învestit cu soluționarea pricinii, conform principiului nemijlocirii consacrat de art. 16 din C. proc. civ., cu excepțiile prevăzute expres de lege.

Asemenea excepții sunt reprezentate - spre exemplu - de administrarea probelor prin comisie rogatorie sau în procedura asigurării dovezilor.

Astfel, art. 361-363 din C. proc. civ. reglementează procedura de asigurare a probelor, o procedură prin care persoana interesată poate cere, atât înainte, cât și în timpul procesului, administrarea unor probe, dacă este pericol ca proba să dispară ori să fie greu de administrat în viitor, cererea îndreptându-se însă și în acest caz, "în timpul judecății, la instanța care judecă procesul în prima instanță", probele asigurate fiind cercetate de acea instanță, la judecarea procesului, sub raportul admisibilității și concludenței lor.

Într-adevăr, completul legal învestit cu soluționarea fondului litigiului este cel mai în măsură să aprecieze cu privire la utilitatea și concludența probelor.

Acest principiu se aplică inclusiv probei cu înscrisuri, chiar dacă acestea sunt clasificate sau au caracter confidențial.

Or, chiar recurentul reclamant a arătat că în prezent se derulează deja o procedură judiciară pe fondul litigiului dintre părți, beneficiind deci de garanții apte să îi protejeze interesele, având acces la o instanță, în cadrul unei proceduri contradictorii, guvernate potrivit C. proc. civ. de principiul egalității armelor.

În acest sens, mai este de observat că, potrivit art. 298 alin. (2) din C. proc. civ., "autoritatea sau instituția publică deținătoare este în drept să refuze trimiterea înscrisului când acesta se referă la apărarea națională, siguranța publică sau relațiile diplomatice. Extrase parțiale vor putea fi trimise dacă niciunul dintre aceste motive nu se opune. Dispozițiile art. 252 alin. (3) se aplică în mod corespunzător", iar art. 252 alin. (3) (3) din același cod prevede că "Dispozițiile normative cuprinse în documente clasificate pot fi dovedite și consultate numai în condițiile prevăzute de lege."

Or, legea specială care stabilește condițiile de acces la informații cuprinse în documente clasificate este Legea nr. 182/2002, care în art. 7 alin. (4) stabilește categoriile de persoane pentru care este garantat accesul, potrivit art. 15 lit. d) și e), sub condiția validării alegerii sau numirii și a depunerii jurământului.

Recurentul reclamant nu face parte din niciuna dintre aceste categorii.

Totodată, cât privește critica adusă considerentelor sentinței referitoare la neîntrunirea condițiilor art. 20 din Legea nr. 182/2002, Înalta Curte reține că este nefondată.

Într-adevăr, norma invocată ca temei legal al acțiunii are următorul conținut: "Orice persoană fizică sau juridică română poate face contestație la autoritățile care au clasificat informația respectivă, împotriva clasificării informațiilor, duratei pentru care acestea au fost clasificate, precum și împotriva modului în care s-a atribuit un nivel sau altul de secretizare. Contestația va fi soluționată în condițiile legii contenciosului administrativ."

De asemenea, în conformitate cu dispozițiile art. 24 alin. (5) din lege, "Se interzice clasificarea ca secrete de stat a informațiilor, datelor sau documentelor în scopul ascunderii încălcărilor legii, erorilor administrative, limitării accesului la informațiile de interes public, restrângerii ilegale a exercițiului unor drepturi ale vreunei persoane sau lezării altor interese legitime."

Dar acțiunea recurentului reclamant - așa cum corect a constatat și prima instanță, fără ca prin aceasta să contrazică soluția dată excepțiilor ridicate de pârât - nu poate fi calificată ca o contestație în sensul art. 20 mai sus menționat, întrucât nu se solicită anularea sau modificarea ordinului de clasificare pentru vreunul dintre motivele expuse în textele legale menționate, ci se cere declasificarea/obligarea intimaților pârâți la demersuri pentru declasificarea unor documente și depunerea lor într-un alt dosar ca probe.

Totodată, Înalta Curte reține, conform art. 24 din Legea nr. 182/2002, că "(…) (4) Informațiile clasificate potrivit art. 15 lit. f) (n.red. - cele din clasa secrete de stat) pot fi declasificate prin hotărâre a Guvernului, la solicitarea motivată a emitentului. (…).(10) Declasificarea ori trecerea la un nivel inferior de clasificare este realizată de persoanele sau autoritățile publice competente să aprobe clasificarea și nivelul de secretizare a informațiilor respective.(…)."

La rândul său, art. 20 din H.G. nr. 585/2002 stipulează că "informațiile secrete de stat se declasifică dacă a expirat termenul de clasificare, dezvăluirea informațiilor nu mai poate prejudicia siguranța națională, apărarea țării ori interesele persoanelor de drept public sau privat deținătoare și/sau a fost atribuit de o persoană neîmputernicită prin lege."

Din aceste prevederi legale rezultă că declasificarea informațiilor secrete de stat (așa cum sunt documentele menționate în tabelul depus de pârâte cu nivelul de secretizare strict secret și secret) nu pot fi declasificate decât prin hotărâre a guvernului la cererea motivată a emitentului, instanța de judecată neputând hotărî ea însăși declasificarea acestora și nici obligarea emitenților să facă solicitări în acest sens, câtă vreme nu este incidentă vreuna dintre situațiile prevăzute de lege.

În ceea ce privește informațiile secret de serviciu, potrivit art. 23 din H.G. nr. 585/2002, declasificarea acestora se face de conducătorii unităților care le-au emis, prin scoaterea de pe listele prevăzute la art. 8, care vor fi reanalizate ori de câte ori este necesar.

De asemenea, declasificarea acestora de către conducătorii unității se va realiza atunci dezvăluirea acestora nu mai poate prejudicia interesele persoanelor de drept public sau privat deținătoare.

Prin urmare, nu instanța de fond este cea care nu ar fi înțeles obiectul acțiunii cu care a fost învestită, ci recurentul reclamant a înțeles și aplicat eronat cele menționate decizia de casare nr. 789/16.03.2016, pronunțată de ÎCCJ în dosarul nr. x/2013, la care a făcut numeroase referiri în cuprinsul recursului, formulând o acțiune vădit neîntemeiată (chiar inadmisibilă în raport cu capătul de cerere privind depunerea de documente în alt dosar ca probe).

Recurentul-reclamant a mai susținut că nu ar fi primit răspuns la o petiție înregistrată sub nr. x din 09.09.2016. S-a precizat de către intimatul pârât că în registrele instituției nu se regăsește un astfel de număr de înregistrare, iar recurentul-reclamant nu a făcut nici el dovada certă a existenței unei astfel de cereri înregistrate la instituția intimată.

Consideră fără temei recurentul-reclamant că respingerea cererilor și susținerilor sale, după analizarea acestora, ar echivala cu lipsa cercetării procesului de către instanța de fond. A pretins în acest context că din notele depuse la dosarul instanței de către intimatul pârât lipsesc referiri la unele dintre documentele solicitate.

Or, pe de o parte, Înalta Curte constată că la dosar se află depusă Nota nr. x din 20.02.2017, cuprinzând un tabel cu situația fiecărui document menționat de recurentul reclamant, care a putut fi identificat ca existent.

Pe de altă parte, astfel cum a reținut și judecătorul fondului raportându-se la conținutul cererilor formulate de recurentul-reclamant, o serie de documente nu au putut fi identificate (așa cum este cazul celor solicitate la pct. 3 din nota depusă în ședința de judecată din 26.01.2017, referirea fiind făcută cu maximă generalitate la documente de organizare a activității de informații a instituției intimate, "toate documentele emise de S.R.I. privind activitatea de antiterorism"), iar altele fiind acte medicale care îl privesc pe recurent și nu sunt documente clasificate.

Recurentul-reclamant solicită și declasificarea unor documente care emană chiar de la el, cereri proprii ale acestuia ("Memoriu" nr. 79468/2009, cerere "de schimbare a locului de muncă, "documentele transmise de subsemnatul", "rapoartele subsemnatului", "adresa pe care am transmis-o S.R.I."), prin urmare, neclasificat, dar totuși solicită "declasificarea" acestora.

Documentele solicitate de recurentul-reclamant și pe care instituția nu a putut în mod obiectiv să le transmită instanței nu au existat niciodată, cum ar fi "adeverința cu înscrierea în evidențe a afecțiunilor musculo-scheletice".

Cât privește solicitarea (reiterată în recurs) de eliberare a unei adeverințe referitoare la funcțiile îndeplinite în SRI, Înalta Curte constată că recurentul solicită fără temei legal eliberarea acesteia într-un anumit format, altul decât cel specificat în cuprinsul H.G. nr. 526/2006, ceea ce nu poate fi acceptat.

Referitor la documentele din dosarul Consiliului de judecată și la cele privind aprecierile de serviciu recurentul reclamant nu a contestat afirmația intimatului pârât în sensul că verificarea legalității acestora face obiectul unor dosare distincte aflate pe rolul instanțelor de judecată.

Totodată, intimatul a justificat netransmiterea unor documente prin aceea că, potrivit Nomenclatorului documentelor de arhivă întocmit în temeiul art. 8 din Legea nr. 16/1996 privind Arhivelor Naționale documentele, acestea au fost distruse la expirarea termenului de păstrare legal stabilit.

În schimb, recurentul nu a dovedit că, în cazul documentelor enumerate în cererea de chemare în judecată, termenul de clasificare a expirat ori dezvăluirea informațiilor nu mai poate prejudicia siguranța națională, apărarea tării, ordinea publica, ori interesele persoanelor de drept public sau privat deținătoare sau că nivelul de secretizare a fost atribuit de persoane neîmputernicite prin lege.

Dimpotrivă, din conținutul documentelor depuse la dosar reiese că măsura clasificării nu a fost dispusă doar în cazul actelor care îl privesc pe recurentul-reclamant, care încearcă să acrediteze această idee, ci cu privire la toate documentele de același fel (e.g., rapoartele de trimitere a unul cadru militar în fața consiliului de judecată sau de onoare), iar această măsură a și fost justificată de intimatul pârât pe temeiul obligației ce rezultă din economia legii, în sensul că nu se poate realiza o prezentare a faptelor militarilor care constituie abateri disciplinare fără să se facă referire la activitatea profesională a acestora, activitate ce intră însă sub incidența art. 17 lit. f) din Legea nr. 182/2002.

Or, câtă vreme intimatul a arătat faptul că, în baza art. 22 din Legea nr. 182/2002 a întocmit lista proprie cuprinzând categoriile de informații secrete de stat în domeniul său de activitate, listă aprobată prin H.G. nr. 1050/2002, iar în temeiul art. 32 din Legea nr. 182/2002 și art. 7, 8 din H.G. nr. 585/2002, a întocmit și lista cuprinzând categoriile de informații secrete de serviciu, care a fost ulterior aprobată prin Ordinul Directorului nr. S/1049 din 11/08/2005, intimatul nu a adus vreo probă contrară acestor împrejurări.

În plus, câtă vreme acțiunea reclamantului nu are ca obiect anularea ordinelor de clasificare, instanța de contencios administrativ nu este legal învestită să verifice legalitatea atribuirii nivelului de clasificare a informațiilor și dacă această atribuire s-a realizat de către persoana împuternicită în baza art. 19 pct. 7, respectiv art. 31 alin. (1) din Legea nr. 182/2002.

Cât privește criticile aduse respingerii cererii de emitere a unei autorizații de acces la informații clasificate, Înalta Curte arată că nu sunt fondate, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (4) din Legea nr. 182/2002, accesul la informații secret de stat, respectiv secret de serviciu potrivit art. 15 lit. d) și e) este garantat sub condiția validării alegerii sau numirii și a depunerii jurământului pentru următoarele categorii de persoane: a) președintele României; b) prim/ministru; c) ministri; d) deputați; e) senatori; f) judecători; g)procurori; h) magistrați-asistenți al ÎCCJ, iar în conformitate cu art. 31 alin. (3) din lege care trimite la dispozițiile art. 28 din lege accesul la informațiile secret de serviciu este permis tot în baza unei autorizații.

Conform prevederilor art. 28 din Legea nr. 182/2002, accesul la informații secrete de stat este permis numai în baza unei autorizații scrise eliberate de conducătorul persoanei juridice care deține astfel de informații după notificarea prealabilă la Oficiul registrului Național al Informațiilor secrete de Stat, iar aceasta se eliberează pe niveluri de secretizare, cu acordul scris al persoanei în cauză

Potrivit art. 33 din H.G. nr. 585/2002 accesul la informații clasificate este permis numai cu respectarea necesității de a cunoaște, numai persoanelor care dețin certificat de securitate sau autorizație de acces valabilă pentru nivelul de secretizare al informațiilor clasificate necesare îndeplinirii atribuțiilor de serviciu.

În conformitate art. 6 din H.G. nr. 781/2002 privind protecția informațiilor clasificate accesul personalului la informațiile secrete de serviciu este permis numai în baza autorizației scrise, și în vederea obținerii acestei autorizații de acces la informații secrete de serviciu, persoana care urmează să ocupe o funcție ce presupune accesul la astfel de informații prezintă structurii/funcționarului de securitate, în condițiile legii recomandări și referința asupra onestității și profesionalismului, din partea persoanelor cu funcții de conducere cărora li se subordonează direct sau reprezentanților autorizați ai altor persoane juridice semnând un angajament de confidențialitate.

La art. 7 alin. (1) din lege se stipulează expres că "Persoanele care vor avea acc