ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4884/2021

Ședința publică din data de 21 octombrie 2021

Asupra cererii de revizuire de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 22.04.2013, sub nr. x/2013, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Român de Informații, obligarea pârâtului la soluționarea cererilor depuse prin executor judecătoresc înregistrate sub nr. x/04.03.2013 și nr. y/04.03.2013 și la emiterea informațiilor (răspunsului) la aceste cereri, în temeiul art. 18 din Legea nr. 554/2004, sub sancțiunea prevăzută de art. 13 din aceeași lege.

La data de 16.05.2013, pârâtul Serviciul Român de Informații-UM 0735 Ploiești, a invocat, în conformitate cu art. 139 C. proc. civ., excepția conexității, având în vedere că pe rolul Curții de Apel Ploiești se află o altă cauză ce formează obiectul dosarului nr. x/2013

Prin încheierea de ședință din 5 iunie 2013, Curtea a respins cererea de conexare, apreciind că, deși ambele pricini conțin aceleași părți, obiectele acestora vizează diferite cereri, formulate în repetate rânduri.

Reclamantul A. a formulat cerere completatoare la acțiune prin care a solicitat obligarea pârâtului să îi modifice raporturile de muncă în sensul schimbării felului muncii (care îl obligă să stea cel puțin opt ore pe zi în poziția șezând prelungit și expus la curenți de aer și radiații), pe durata judecării cauzei, pentru a nu-i fi afectată și mai mult starea de sănătate prin îndeplinirea atribuțiilor profesionale curente.

1.2. Prin sentința nr. 208 din data de 26 septembrie 2016, Curtea de Apel Ploiești a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Român de Informații București, ca neîntemeiată.

1.3. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul A..

Prin Decizia nr. 3879 din data de 3 decembrie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 208 din 26 septembrie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cauza a fost înregistrată în rejudecare după casare pe rolul Curții de Apel Ploiești la data de 24.05.2016, sub nr. x/2013*.

Prin sentința civilă nr. 267 din 9 noiembrie 2016, Curtea a respins, ca neîntemeiată, acțiunea modificată și completată formulată de reclamantul A..

Împotriva acestei sentințe, reclamantul a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., solicitînd, în principal, admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare către prima instanță, iar, în subsidiar, casarea sentinței, rejudecarea litigiului în fond, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată și completată, în temeiul art. 20 alin. (3) teza a doua din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

În esență, recurentul-reclamant a susținut că, deși prin acțiunea precizată și completată, a criticat în mod clar si explicit anumite aspecte legate de faptul că intimatul-pârât nu răspundea la toate solicitările sale (ceea ce echivalează cu lipsa de răspuns prevăzută de textul art. 1 din Legea nr. 554/2004), deci că nu s-a răspuns de către persoana în drept, că s-a răspuns parțial ulterior formulării cererii de chemare în judecată în Dosarul nr. x/2013, deci nu în termenul legal și a formulat solicitări precise, prima instanță în mod nelegal a respins acțiunea, fără a face vreo referire la aceste solicitări și motive.

În opinia sa, hotărârea nu ar fi susținută de nicio probă, fiind contrazisă de actele aflate la dosarul cauzei, atât de cele emise de prima instanță (cum este cazul încheierilor de ședință), cât și de cele emise de UM 0735 Ploiești/Direcția Județeană de Informații Prahova care nu conțin răspunsurile solicitate. De asemenea, prima instanță ar fi ignorat atât dispozițiile art. 8, art. 10 și art. 14 din C. proc. civ., evitând să oblige pârâtul-intimat SRI să depună la dosar înscrisurile solicitate de recurentul-reclamant și aflate în posesia acestuia, nici cel puțin înscrisurile neclasificate solicitate ca probe.

Altă critică a vizat faptul că prima instanță nu s-a pronunțat în cazul solicitării sale de la termenul de judecată din 09.11.2016 de amânare a pronunțării pentru a depune concluzii scrise, asupra notei de probatoriu depuse la termenul din 14.09.2016, împiedicându-l astfel să administreze probele propuse, și nu a respectat dispozițiile obligatorii ale Deciziei nr. 3879 din Înaltei Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Pe de altă parte, motivarea sentinței recurate este deficitară, prima instanță trecând la soluționarea procesului fără a cerceta îndeaproape fondul cauzei și nu a dat astfel eficiență rolului său activ în a verifica toate precizările din acțiune.

Prin decizia civilă nr. 2481 din 11 iunie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a respins recursul formulat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței nr. 267 din 9 noiembrie 2016 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

A reținut instanța de control judiciar, în esență, că, în contextul motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a formulat susțineri de maximă generalitate, însă, indiferent că se reclamă nemotivarea hotărârii, indicarea unor motive contradictorii de către instanța sau a unor motive străine de natura pricinii, era ținut să indice instanței de recurs și să dezvolte atare ipoteză de casare prin critici concrete din care să reiasă cu claritate lipsa motivării, caracterul contradictoriu al unor considerente în drept (având în vedere că instanța de recurs exercită exclusiv un control judiciar de legalitate) și să indice acele considerente străine de natura pricinii.

Cu toate acestea, recurentul a făcut trimitere doar la modalitatea de soluționare a raportului juridic dedus judecății, de apreciere a probelor (de exemplu, stabilirea situației de fapt prin prisma aprecierii probelor administrate) și cum aceste probe trebuiau interpretate și coroborate între ele, declarându-și dezacordul față de concluzia instanței și față de sentința pronunțată, aspecte care nu pot fi cenzurate de instanța de recurs, întrucât stabilirea ori verificarea situației de fapt reținută de instanțele de fond și, deci, temeinicia hotărârii recurate, nu pot constitui obiect al recursului.

De asemenea, nemulțumirea recurentului, valorificată în cadrul acestui motiv de casare, rezultă din faptul că prima instanță ar fi soluționat cauza fără a cerceta cu adevărat fondul și nu ar fi manifestat rol activ în a verifica precizările din acțiunea reclamantului. Aceste referiri generice nu pot fi reținute ca o veritabilă critică a sentinței, iar faptul că prima instanță nu a dat eficiență unora dintre solicitările sau aspectele invocate de către recurent, se explică și prin aceea că prima instanță a apreciat ca fiind tardivă modificarea acțiunii din 12.09.2016, astfel că, în mod justificat, nu a trecut la cercetarea fondului acestei cereri.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că nu există argumente pentru reformarea hotărârii de fond nici din perspectiva unei pretinse aplicări sau interpretări greșite a normelor de drept material, incidente în cauza prezentă.

În rejudecare după casare, instanța de trimitere are a soluționa același litigiu în acord cu dispozițiile instanței de trimitere, și nu un alt litigiu, care ar putea rezulta din modificarea ori completarea cererii inițiale de chemare în judecată cu pretenții distincte de cele inițial deduse judecății, fapt ce ar putea lipsi de efecte decizia de trimitere.

Prin dispozițiile art. 204 alin. (1) teza I C. proc. civ., a fost stipulat un termen fix, până la care ar putea fi făcută modificarea sau completarea cererii de chemare în judecată și să se propună noi dovezi, respectiv primul termen la care reclamantul este legal citat. Așadar, după depășirea termenului procedural imperativ, promovarea cererii întregitoare sau modificatoare este condiționată de acordul expres al tuturor părților. De asemenea, modificarea și completarea cererii de chemare în judecată nu poate, cu atât mai mult, interveni după existența în cauză a unei decizii de casare, cum este cazul cauzei de față.

A apreciat, astfel, instanța de recurs că este fără putere de tăgadă că cererea din data de 12.09.2016 formulată de recurent în al doilea ciclu procesual, în fața instanței de rejudecare, reprezintă o cerere prin care acesta și-a completat și modificat cererea inițială de chemare în judecată, în mod corect instanța de fond constatând reclamantul era decăzut din dreptul de a modifica și complete cererea.

Încă din petitul cererii aflată la filele x în al doilea dosar (rejudecare) al curții de apel, rezultă indubitabil că această cerere are structura unei noi cererii de chemare în judecată, prin care reclamantul își stabilește cadrul procesual, arătând că înțelege să se judece "în contradictoriu" cu pârâtul SRI, iar obiectul noii cereri este cu totul diferit de cel al cererii inițiale, solicitându-se instanței să dispună declasificarea unor documente diferite parțial și cu mult mai numeroase decât cele solicitate prin cererea de probe depusă la data de 03.06.2013 în fața instanței de fond, în primul ciclu procesual, și invocând un nou temei de drept al noii cereri, pretențiile din cererea modificatoare întemeindu-se, în accepțiunea recurentului, pe dispozițiile Legii nr. 182/2002 și Hotărârile nr. 585/13.06.2002 și nr. 781/25.07.2002.

A reținut Înalta Curte că, în ceea ce privește pretențiile inițial deduse judecății, recurentul nu a precizat în niciun fel care sunt normele de drept substanțial pe care prima instanță le-ar fi aplicat în mod greșit sau cărora le-ar fi dat o interpretare eronată, astfel încât să devină incident în cauză motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește critica recurentului conform căreia pârâtul ar fi refuzat să depună în instanță anumite înscrisuri avute în vedere de instanța de recurs în pronunțarea deciziei de casare, fiind vorba despre documente clasificate, instanța de control judiciar a constatat că respectivele documente au fost puse la dispoziția instanței de judecată și consultate în condiții specifice de către completul de recurs, cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 182/2002, nefiind în măsură să schimbe opinia Înaltei Curți asupra caracterului nefondat al prezentului recurs.

Referitor la cererea de obligare a pârâtului la modificarea locului de muncă al reclamantului, Înalta Curte a apreciat că nu se poate, în niciun caz, substitui angajatorului, iar faptul unui refuz abuziv sau nejustificat al acestuia din urmă de a da curs unei astfel de cereri, la care reclamantul ar fi fost îndreptățit, nu a fost dovedit prin niciun mijloc de probă.

Împotriva deciziei civile nr. 2481 din 11 iunie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, recurentul-reclamant A. a formulat cerere de revizuire, solicitând admiterea revizuirii și anularea deciziei atacate, în sensul admiterii recursului său și, implicit, a cererii de chemare în judecată.

Revizuentul a invocat motivele de revizuire prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., apreciind că instanța de recurs s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut, și de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., opinând că există hotărâri potrivnice date de instanțe de același grad care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

5.1. În ceea ce privește primul motiv de revizuire, prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a arătat revizuentul că, prin sintagma "lucru cerut", se înțeleg numai acele cereri care au fixat cadrul litigiului, au determinat limitele acestuia și au stabilit obiectul dedus judecății.

După ce a reiterat obiectul cererii de chemare în judecată și a prezentat circumstanțele cauzei, a susținut, în esență, că instanța de recurs a ignorat dispozițiile art. 8, art. 10 și art. 14 C. proc. civ., evitând să oblige intimatul-pârât SRI să depună înscrisurile solicitate și să dispună dezbaterilor contradictorii mai multe solicitări și aspecte, și dispozițiile art. 22 C. proc. civ., pentru că nu a stăruit în aflarea adevărului în cauză, și a dovedit parțialitate totală față de intimatul-pârât SRI.

A continuat revizuentul să prezinte aspectele asupra cărora, în opinia sa, nu s-a pronunțat instanța de recurs, respectiv asupra cererii prin care a solicitat obligarea intimatului-pârât SRI la soluționarea cererilor depuse prin executor judecătoresc la 04.03.2013, având nr. 33 și 34, asupra cererii sale de comunicare a înscrisurilor/actelor și informațiilor solicitate prin cererile nr. x și 34 din 04.03.2013, asupra aspectului vizând emitentul pretinselor răspunsuri la cererile menționate, asupra datelor calendaristice ale pretinselor răspunsuri (adresele nr. x și nr. y) la cererile nr. x și 34 din 04.03.2013.

Nu s-a pronunțat asupra excepției de nelegalitate a adreselor y și nr. x, asupra existenței și legalității adresei nr. x în condițiile în care intimatul-pârât a recunoscut că a fost emisă la 31.01.2013, înainte de a depune cererile nr. x și nr. 34 din 04.03.2013, nu s-a pronunțat asupra faptului că nu i s-a răspuns în condițiile stabilite de lege și de regulamentele militare și nici de către persoana abilitată legal și nici asupra faptului că adresele menționate nu au fost emise de intimatul-pârât SRI, asupra faptului că adeverința nr. x din 30.04.2013 emisă de UM 0735 Ploiești/DJI Prahova reprezintă singurul răspuns la cererile sale nr. 33 și 34 din 04.03.2013, emis după expirarea termenului legal de 30 de zile.

A mai arătat revizuentul să instanța de recurs nu a cercetat și nu s-a pronunțat motivând că este vorba despre o pretinsă modificare tardivă a cererii de chemare în judecată, când, în realitate, nu era vorba despre o modificare a cererii de chemare în judecată, nepronunțându-se cu privire la cererea de declasificare a înscrisurilor necesare soluționării dosarului.

Instanța nu a cercetat și nu s-a pronunțat cu privire la cererea completatoare privind obligarea intimatului-pârât SRI să modifice raporturile de muncă ale recurentului în sensul schimbării felului muncii pe durata judecării cauzei, în condițiile în care instanța este obligată să judece orice cerere.

5.2. În ceea ce privește motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susținut revizuentul că decizia civilă nr. 2481 din 11 iunie 2020 încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 882 din 23 martie 2016 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. x/2013.

Instanța de recurs a stabilit că adresa nr. x ar reprezenta răspuns la cererile recurentului-reclamant nr. 33 și 34 din 04.03.2013, în condițiile în care adresa nr. x reprezintă un proces-verbal întocmit în urma unui pretins refuz al recurentului-reclamant de a-i fi comunicat un pretins răspuns nr. x la cererea recurentului nr. x/25.02.2013 care face obiectul Dosarului nr. x/2013 al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Astfel, în mod nelegal instanța de recurs a reținut că adresa menționată ar reprezenta un răspuns la cererile recurentului-reclamant nr. 33 și 34 din 04.03.2013, în condițiile în care chiar intimatul-pârât SRI a recunoscut că adresa nr. x reprezintă de fapt un proces-verbal întocmit în urma unui pretins refuz al recurentului de a-i fi comunicat un pretins răspuns nr. x la cererea recurentului nr. x/25.02.2013.

Intimatul-pârât SRI face dovada că Adresa nr. x reprezintă un proces-verbal care face obiectul Dosarului nr. x/2013 al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În Decizia nr. 882 din 23 martie 2016, instanța a menționat că instituția pârâtă a comunicat cu adresa din 19.03.2013 răspunsul la petiția reclamantului nr. x din 25.02.2013, însă acesta a refuzat să confirme în scris, întocmindu-se procesul-verbal înregistrat sub nr. x/2013.

Astfel, în cuprinsul deciziei civile nr. 2481 din 11 iunie 2020 din Dosarul nr. x/2013, Înalta Curte a precizat că adresa nr. x reprezintă un răspuns la cererile recurentului-reclamant nr. 33 și nr. 34 din 04.03.2013.

Simpla comparare a cererilor sale nr. 33 și nr. 34 din 04.03.2013 cu petiția nr. x din 25.02.2013 dovedește că sunt complet diferite.

Prin urmare, există hotărâri potrivnice iar Decizia nr. 2481 din 11 iunie 2020 este nelegală, întrucât există hotărâri definitive potrivnice, date de instațe de judecată de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Intimatul Serviciul Român de Informații-UM 0198 București a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de revizuire, ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, ca nefondată.

7.1. Examinând cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., în raport cu art. 513 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază, Înalta Curte constată inadmisibilitatea căii de atac, inadmisibilitate invocată și de intimatul Serviciul Român de Informații prin întâmpinare, pentru următoarele motive.

Revizuirea este o cale extraordinară de atac, de retractare, ce poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres și limitativ prevăzute de art. 509 C. proc. civ., prevederile legale care o reglementează fiind de strictă interpretare.

Acest articol reglementează condițiile de admisibilitate, atât cu caracter comun, pentru toate motivele ce pot fi invocate pe această cale, cât și condițiile specifice fiecăruia dintre acestea, la punctele 1 - 11.

Condiția de admisibilitate comună se referă la obiectul revizuirii, respectiv la hotărârile care se pot ataca pe această cale, o hotărâre pronunțată asupra fondului sau care evocă fondul.

Alin.(2) al art. 509 prevede că sunt supuse revizuirii și hotărârile care nu evocă fondul pentru motivele de revizuire prevăzute la pct. 3, pct. 4 și pct. 7-10, nu și la pct. 1, care constituie unul dintre temeiurile revizuirii de față.

Astfel, se poate cere revizuirea unei hotărâri judecătorești numai dacă este vorba despre o hotărâre definitivă pronunțată de instanța de apel, o hotărâre definitivă a primei instanțe împotriva căreia nu s-a declarat apel sau o hotărâre pronunțată de instanța de recurs, hotărâre prin care evocă fondul.

Evocarea fondului implică fie stabilirea unei alte stări de fapt decât cea care fusese reținută în fazele de judecata anterioare, fie aplicarea altor dispoziții legale la împrejurările de fapt ce fuseseră stabilite, în oricare dintre ipoteze urmând sa se dea o altă dezlegare raportului juridic dedus judecății.

O hotărâre a instanței de recurs evocă fondul și atunci când se rejudecă pricina în fond după casarea cu reținere sau când, în recurs, s-a administrat proba cu înscrisuri noi care au fost determinante în pronunțarea soluției.

Prin urmare, nu pot forma obiectul revizuirii întemeiate pe pct. 1 al art. 509 C. proc. civ., întrucât nu evocă fondul hotărârile instanțelor de recurs prin care s-a respins recursul.

Or, Înalta Curte constată că, în cauză, obiectul cererii de revizuire îl formează Decizia nr. 2481 din 11 iunie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care a fost respins, ca nefondat, recursul formulat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței nr. 267 din 9 noiembrie 2016 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, hotărâre care nu face parte din categoria hotărârilor expres și limitativ prevăzute de textul C. proc. civ.

Hotărârea a cărei revizuire se cere nu evocă fondul, nefiind pronunțată după casarea cu reținere ori pe baza unor înscrisuri noi administrate în recurs și care să fi fost determinante în pronunțarea soluției, astfel că cerințele art. 509 C. proc. civ. nu sunt îndeplinite.

În accepțiunea doctrinară și cea jurisprudențială ce au fost conturate în interpretarea noțiunii de "hotărâre care evocă fondul" s-a stabilit că o astfel de cerință este îndeplinită de acele hotărâri pronunțate în recurs în care are loc o nouă judecată, fiind astfel vorba despre o hotărâre dată în rejudecare, după casarea cu reținere.

În cauză, însă, fiind pronunțată o hotărâre de respingere a recursului ca nefondat, nu s-a realizat o nouă judecată în calea de atac, diferită de cea de la prima instanță, care să determine o altă soluție, ci doar a fost confirmată hotărârea pronunțată în etapa judecății în fond, aspect care nu poate conduce la încadrarea deciziei atacate cu revizuire în categoria hotărârilor care evocă fondul, cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. urmând a fi respinsă, ca inadmisibilă.

7.2. În ceea ce privește cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reține Înalta Curte că, potrivit acestui articol, revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Rațiunea reglementării acestui motiv de revizuire o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea autorității lucrului judecat, atunci când instanțele au dat soluții contrare în dosare diferite, dar care privesc aceeași pricină, având aceeași cauză, același obiect și aceleași părți.

Potrivit alin. (1) al art. 431 C. proc. civ. - efectele lucrului judecat, "Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect."

Deci, pentru existența acestui motiv de revizuire trebuie întrunite elementele caracteristice lucrului judecat, identitate de părți, de cauză și de obiect, hotărârile să fi fost date în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate.

Pentru a fi aplicabil acest motiv de revizuire, se prevede condiția ca prin hotărârile potrivnice să se încalce autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Revizuentul susține că decizia civilă nr. 2481 din 11 iunie 2020 încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 882 din 23 martie 2016 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. x/2013.

Or, în Dosarul nr. x/2013, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Serviciul Român de Informații și Serviciul Român de Informații-Direcția Județeană de Informații Prahova, în temeiul art. 1 alin. (1) și urm., art. 13 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, obligarea acestora la soluționarea cererii înregistrate la Direcția Județeană de Informații Prahova la numărul 3.450.906/25.02.2013 precum și obligarea pârâților să emită actele și informațiile solicitate, în temeiul art. 18 din Legea 554/2004.

Prezentul dosar privește cererea reclamantului A., formulată în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Român de Informații, de obligare a pârâtului la soluționarea cererilor depuse prin executor judecătoresc înregistrate sub nr. x/04.03.2013 și nr. y/04.03.2013 și la emiterea informațiilor (răspunsului) la aceste cereri, în temeiul art. 18 din Legea nr. 554/2004, sub sancțiunea prevăzută de art. 13 din aceeași lege.

Prin urmare, în cauză, nu este îndeplinită tripla identitate de părți, obiect și de cauză, cum încearcă a acredita revizuentul.

Astfel, sub aspectul obiectului, este de observat că în cele două litigii, reclamantul a formulat pretenții diferite, sub aspectul cererilor cu care a fost învestite instanțele judecătorești.

Este de remarcat că instanțele ale căror considerente se pretinde că ar fi în contradicție, analizând cereri diferite, nu au avut în vedere aceeași stare de fapt, ceea ce demonstrează că în cauză nu există identitate de cauză între cele două litigii deduse comparației.

Considerentele celor două hotărâri judecătorești nu sunt contrare în privința aspectului litigios în discuție și, ca atare, nu există impedimente pentru punerea în executare a acestor hotărâri.

Nu pot fi avute în vedere susținerile revizuentului, în sensul că decizia atacată ar fi contradictorie cu hotărârea pronunțată de aceeași instanță, sub aspectul situației de fapte reținute, pentru că acest caz de revizuire nu atribuie instanței care soluționează cererea de revizuire competența de a analiza pe fond temeinica hotărârii atacate, nefiind o instanță de control judiciar, ci doar îndeplinirea cumulativă a condițiilor menționate, respectiv dacă ultima hotărâre încalcă autoritatea de lucru judecat a hotărârii anterioare.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte constată că, prin încheierea de ședință din 5 iunie 2013 pronunțată în Dosarul nr. x/2013, Curtea de Apel Ploiești a respins cererea pârâtului Serviciul Român de Informații de conexare a cauzei la Dosarul nr. x/2013, apreciind că, deși ambele pricini conțin aceleași părți, obiectele acestora vizează diferite cereri, formulate în repetate rânduri.

De altfel, în ședința publică din 5 iunie 2013, având cuvântul asupra cererii pârâtului Serviciul Român de Informații, însuși reclamantul (revizuent în prezenta cauză) A. a solicitat respingerea excepției conexității, motivând că nu există o strânsă legătură între cele două cauze.

Astfel, revizuentul a precizat faptul că, în cadrul Dosarului nr. x/2013, a solicitat comunicarea în formă scrisă cu privire la aplicarea de sancțiuni, să-i fie eliberată o adeverință cu veniturile obținute, începând cu 01.01.2012, până în prezent și să-i fie comunitate relații cu privire la diminuarea veniturilor obținute în cursul anului 2012, ca urmare aplicării vreunei sancțiuni. Referitor la obiectul Dosarului nr. x/2013, a învederat că s-a adresat cu 2 cereri prin executorul judecătoresc, către angajator în vederea eliberării unor documente și schimbarea locului de muncă din motive medicale, concluzionând că nu se impune conexarea celor două dosare.

Reține Înalta Curte că cerința impusă de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. are în vedere tocmai caracterul forței obligatorii a unei hotărâri judecătorești, pe calea extraordinară a revizuirii putând fi schimbată o hotărâre judecătorească definitivă numai în condițiile și cazurile expres prevăzute de lege, în caz contrar aducându-se atingere principiului securității raporturilor juridice, ca o componentă a dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pentru argumentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 513 alin. (3) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire, în ceea ce privește motivul de revizuire întemeiat pe pct. 8 al art. 509 C. proc. civ., ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de A. împotriva Deciziei nr. 2481 din 11 iunie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2013, ca inadmisibilă, în ceea ce privește motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., și ca nefondată, în ceea ce privește motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 21 octombrie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.