ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 292/2021

Ședința publică din data de 21 ianuarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 11.10.2019, sub nr. 637/42/5017, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru Judecători, anularea Hotărârii nr. 653/15.05.2019 adoptată de pârât și obligarea secției pentru Judecători la admiterea cererii înregistrate sub nr. x/22.03.2019 și la înaintarea către Președintele României a propunerii de numire în funcția de judecător la Judecătoria Ploiești, conform prevederilor art. 33

1

din Legea nr. 303/2004 republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Prin sentința civilă nr. 13 din 11 februarie 2020, Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru Judecători.

Împotriva sentinței civile nr. 13 din 11 februarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și rejudecarea cauzei, în sensul admiterii acțiunii, astfel cum a fost formulată.

În dezvoltarea motivelor de casare mai sus menționate, recurenta-reclamantă a formulat, în esență, următoarele critici de nelegalitate:

Motivarea hotărârii recurate este contradictorie, întrucât instanța de fond a analizat numai anumite aspecte invocate în cuprinsul acțiunii, la care s-a referit în mod repetat și diferit, hotărârea fiind dată și cu aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în cauză.

Deși în motivarea sentinței atacate se realizează o caracterizare a controlului exercitat asupra actului administrativ dedus judecății, redându-se conținutul normelor legale invocate ca fiind încălcate de către intimatul-pârât, hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1, art. 2, art. 7, art. 8 și art. 18 din Legea nr. 554/2004, precum și a prevederilor art. 40 alin. (1) lit. c) și art. 48 din Regulamentul de organizare și funcționare a CSM, texte de lege care nu au fost analizate în cuprinsul hotărârii.

Analizând oportunitatea admiterii cererii adresate secției pentru Judecători sub aspectul celor două criterii invocate de intimatul-pârât și anume, volumul de activitate la Judecătoria Ploiești și posibilitățile reale de ocupare a posturilor vacante la aceasta judecătorie, instanța de fond nu a efectuat o analiză a motivelor invocate în acțiune și a înscrisurilor depuse la dosar, reiterând doar afirmațiile intimatului-pârât din cuprinsul răspunsului la plângerea prealabilă și al întâmpinării.

Prima instanță a analizat volumul de activitate înregistrat la Judecătoria Ploiești numai prin raportarea numărului total de dosare din anul 2018, la numărul de dosare pe schemă, deși prin acțiune s-a susținut că volumul de activitate este determinat de raportarea numărului total de dosare la numărul posturilor ocupate efectiv.

Astfel, nu s-a răspuns susținerilor motivate cu înscrisuri, potrivit cărora în cazul celorlalte hotărâri adoptate de intimat în această procedură, prin care au fost admise cererile de numire în funcția de judecător, s-a analizat volumul de activitate prin raportarea numărului total de dosare din anul 2018, la numărul posturilor ocupate efectiv, ceea ce demonstrează că aprecierea asupra volumului de activitate înregistrat la Judecătoria Ploiești, a fost greșită în mod intenționat.

Deși în răspunsul la întâmpinarea depusă de intimatul-pârât, s-a subliniat că nu au fost formulate susțineri privind pretinsa discriminare a reclamantei în raport cu alte persoane cărora le-au fost admise cererile de numire în funcția de judecător în cadrul aceleiași proceduri, instanța de fond a analizat această pretinsă discriminare, ceea ce dovedește că nu s-a dorit examinarea situațiilor de fapt și de drept invocate de reclamantă, ci doar a susținerilor intimatului-pârât.

Pentru a justifica aprecierea intimatului-pârât asupra oportunității numirii judecătorilor la Judecătoria Ploiești, prima instanță a prezentat un raționament nelegal, reținând că există criterii diferite de apreciere în privința cererilor de transfer ale judecătorilor și a cererilor formulate de procurori pentru numirea în funcția de judecător cu privire la oportunitatea admiterii cererii, în funcție de volumul de activitate la instanța solicitată, față de analiza aceluiași aspect în procedura prevăzută de art. 33

1

din Legea nr. 303/2004.

Această susținere a instanței de fond este nelegală, întrucât volumul de activitate la o instanță și necesitatea ocupării posturilor vacante în vederea desfășurării activității în mod corespunzător, nu poate fi diferită în funcție de modalitatea în care se face ocuparea posturilor de judecător.

Aprecierea oportunității numirii în funcția de judecător s-a dovedit a fi discreționară și nu a corespuns interesului general, rezultatul fiind menținerea posturilor vacante la Judecătoria Ploiești.

Prima instanță nu a analizat excesul de putere care rezultă din modalitatea diferită în care intimatul-pârât a apreciat asupra cererilor de numire în funcția de judecător, conform art. 33

1

din Legea nr. 303/2004, motivând doar că s-a avut în vedere situația concretă a fiecărei instanțe la care s-a solicitat numirea, ceea ce dovedește că nu s-a realizat un control efectiv asupra actului administrativ dedus judecății și nu s-a verificat modul în care autoritatea publică și-a exercitat dreptul de apreciere prin exercitarea abuzivă a puterii discreționare, precum și motivarea insuficientă și inadecvată a hotărârii și disproporționalitatea măsurilor dispuse.

Motivarea contradictorie a sentinței recurate este ilustrată și de ultimele paragrafe din expunerea hotărârii, în care a fost redată apărarea intimatului-pârât potrivit căreia dispozițiile art. 33

1

din Legea nr. 303/2004 conferă doar o vocație pentru numirea în funcția de judecător, contrar susținerii în sensul că dreptul de apreciere al pârâtului a fost exercitat fără exces de putere.

În acest mod, instanța de fond a încălcat atât dispozițiile art. 33

1

din Legea nr. 303/2004, cât și dispozițiile art. 2 lit. p) din Legea nr. 554/2004, care prevăd că interesul invocat de către reclamant într-o astfel de cauză trebuie să fie legitim și să prefigureze realizarea unui drept subiectiv, viitor și previzibil.

Prin această motivare a sentinței recurate, instanța de fond a aprobat exercitarea abuzivă a puterii discreționare a intimatului-pârât, prin deturnarea scopului legii și încălcarea obligației legale de satisfacere a interesului general, care a fost acela de ocupare a posturilor vacante și îmbunătățirea activității la judecătorii, printre care și Judecătoria Ploiești.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a solicitat respingerea recursului ca nefondat, reiterând, în esență, apărările formulate pe parcursul judecării litigiului în primă instanță.

Intimatul-pârât a învederat că nu poate fi reținut motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., întrucât sentința recurată este motivată corespunzător, în considerentele acesteia nefiind decelate raționamente contradictorii.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., intimatul-pârât a susținut că acesta este nefondat.

Astfel, în mod corect instanța de fond a apreciat că respingerea cererii reclamantei de numire în funcția de judecător, fără concurs sau examen, se încadrează în limitele marjei de apreciere pe care o au entitățile publice și că nu s-a constatat încălcarea procedurii aplicabile.

De asemenea, prima instanță a constatat în mod corect că pârâtul nu a acționat discriminatoriu, câtă vreme recurenta-reclamantă (care nu are calitatea de magistrat) nu poate fi într-o situație identică cu judecătorii care au formulat cereri de transfer sau cu procurorii care au solicitat numirea în funcția de judecător la Judecătoria Ploiești.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat.

Prima instanță a fost învestită cu soluționarea contestației formulată de reclamantă împotriva Hotărârii nr. 653 din 15 mai 2019 a secției pentru Judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, prin care a fost respinsă cererea reclamantei de numire în funcția de judecător, fără concurs/examen, solicitându-se totodată, obligarea secției pentru Judecători la admiterii cererii înregistrate sub nr. x/22.03.2019 și la înaintarea către Președintele României a propunerii de numire a reclamantei în funcția de judecător la Judecătoria Ploiești, conform dispozițiilor art. 33

1

din Legea nr. 303/2004 republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Criticile recurentei-reclamante subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sunt neîntemeiate.

Sentința recurată satisface cerințele prevăzute de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în motivarea hotărârii fiind expuse argumentele de fapt și de drept care au format convingerea primei instanțe cu privire la soluția pronunțată, fiind examinate efectiv problemele esențiale ridicate de părți.

Totodată, sentința recurată nu cuprinde motive contradictorii, considerentele prezentate în cuprinsul hotărârii raportându-se în mod necesar, pe de o parte, la susținerile părților și la mijloacele de probă administrate în litigiu, iar pe de altă parte, la prevederile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății

În legătură cu această critică, se observă că afirmațiile recurentei reflectă dezacordul acesteia în privința argumentelor care au stat la baza soluției de respingere a cererii de chemare în judecată, fără a susține însă motivul de casare examinat, întrucât în considerentele sentinței au fost expuse, în mod clar și logic, argumentele care au stat la baza concluziilor primei instanțe în privința chestiunilor de drept în litigiu.

În contextul arătat, împrejurarea că recurenta-reclamantă nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe, nu poate conduce la incidența în cauză a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Examinând criticile recurentei-reclamante circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se constată că acesta este nefondat, soluția primei instanțe reflectând interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente la circumstanțele de fapt ale cauzei.

Procedând la analiza criticilor de nelegalitate care vizează depășirea limitelor marjei de apreciere de care beneficiază secția pentru Judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii în analiza criteriilor utile soluționării cererii de numire în funcția de judecător, fără concurs sau examen, în mod judicios instanța de fond a pornit de la premisa că raportul juridic de drept administrativ este supus principiului proporționalității între interesul public pe care autoritatea publică are misiunea de a-l aduce la îndeplinire și măsurile individuale dispuse în scopul satisfacerii interesului public, principiu care impune ca actele administrative să nu depășească limitele a ceea ce este adecvat și necesar pentru a atinge scopul urmărit, iar inconvenientele cauzate destinatarului să nu fie excesiv de împovărătoare.

Astfel, analiza unei cereri de numire în funcția de judecător prin prisma criteriilor prevăzute la art. 33

1

din Legea nr. 303/2004 și la art. 3 din Metodologia privind numirea în funcția de judecător, aprobată prin Hotărârea nr. 49/2019 a secției pentru Judecători, nu trebuie să fie formală ci trebuie să asigure luarea unei decizii obiective, în condiții de legalitate și oportunitate, în raport de circumstanțele concrete ale fiecărei cereri formulate în această procedură, cu menținerea unui echilibru între interesul public pe care Consiliul Superior al Magistraturii are obligația să-l ocrotească în exercitarea rolului său de garant al independenței justiției și interesul legitim privat al persoanei care a formulat o cerere de numire în funcția de judecător, în temeiul prevederilor legale mai sus enunțate.

Pe de altă parte, din interpretarea tuturor dispozițiilor legale și regulamentare privitoare la cariera judecătorilor și procurorilor, rezultă cu evidență că gestionarea resurselor umane în sistemul judiciar, prin ocuparea posturilor vacante, raportat la rațiunile și necesitățile sistemului judiciar, reprezintă atributul exclusiv al Consiliului Superior al Magistraturii.

Din această perspectivă, analizând conținutul actului administrativ atacat în speță, în acord cu judecătorul fondului se reține că Hotărârea nr. 653 din 15 mai 2019 a secției pentru Judecători respectă limitele și scopul prevederilor legale în executarea căreia a fost adoptată, iar măsura dispusă de pârâtă este amplu și adecvat motivată, neexistând elemente pe baza cărora să poată fi decelată o exercitare abuzivă a dreptului de apreciere, în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004.

În concret, examinând motivarea hotărârii contestate, în mod corect prima instanță a reținut că analiza oportunității admiterii cererii reclamantei a avut în vedere două criterii și anume, volumul de activitate la instanța pentru care a optat (la același nivel cu media națională) și posibilitățile reale de ocupare a posturilor vacante la Judecătoria Ploiești.

În legătură cu aceste criterii, prin hotărârea atacată s-a reținut că numirea în funcția de judecător în cadrul respectivei proceduri poate fi justificată la instanțele care se confruntă cu un volum de activitate ridicat și la care nu există posibilități reale de ocupare a posturilor vacante prin alte modalități de recrutare, aspect ce a fost avut în vedere la adoptarea Hotărârii nr. 235 din 14 februarie 2019 a secției pentru Judecători, prin care s-a aprobat declanșarea procedurii de numire în funcția de judecător, fără concurs sau examen, potrivit dispozițiilor art. 33

1

din Legea nr. 303/2004 republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de control judiciar constată că soluționarea cererii de numire în funcția de judecător, fără concurs sau examen, s-a realizat prin raportare la criteriile prevăzute la art. 33

1

din Legea nr. 303/2004 și la art. 3 din Metodologie, astfel cum au fost evidențiate în cuprinsul hotărârii contestate, în scopul de asigura un just echilibru între interesul public al bunei funcționări a justiției și interesul individual al reclamantei.

Prima instanță a analizat motivele de nelegalitate invocate de reclamantă în cuprinsul acțiunii, precum și apărările formulate de pârât, și a înlăturat în mod argumentat susținerile reclamantei, în raport de înscrisurile existente la dosar și de prevederile legale incidente în cauză.

Astfel, în cuprinsul hotărârii contestate s-a reținut că potrivit situației posturilor vacante de la instanțele judecătorești, publicată pe pagina de internet a Consiliului Superior al Magistraturii, la Judecătoria Ploiești, din cele 47 de posturi de judecător prevăzute în schema de personal, erau ocupate 34 de posturi, fiind vacante 13 posturi.

Analizând situația existentă la nivelul Judecătoriei Ploiești, atât din perspectiva posturilor vacante, cât și a volumului de activitate (în anul 2018, volumul de activitate a fost de 40.702 dosare, încărcătura dosarelor pe schemă fiind de 866 de dosare, la același nivel cu media națională de 866 de dosare), și reținând că la această instanță se înregistrează o încărcătură de dosare la nivelul mediei naționale, secția pentru Judecători a apreciat că nu este oportună admiterea cererii reclamantei.

În raport de datele mai sus prezentate, rezultă în mod evident că ocuparea posturilor vacante la Judecătoria Ploiești se face fără dificultate, prin concursul de admitere în magistratură, atât prin INM, cât și în baza art. 33

din Legea nr. 303/2004, ori prin transfer sau numire din funcția de procuror.

În acest sens, este de subliniat că procedura prevăzută de art. 33

1

din Legea nr. 303/2004, republicată, este derulată cu precădere pentru ocuparea posturilor la instanțele cu un istoric de dificultate în atragerea judecătorilor, fiind de notorietate faptul că există instanțe la care gestionarea resurselor umane implică numeroase greutăți.

Susținerile recurentei-reclamante în sensul că secția pentru Judecători nu a respectat propriile motivații cuprinse în Hotărârea nr. 235 din 14 februarie 2019, în raport de faptul că prin celelalte hotărâri adoptate la data de 15 mai 2009, au fost admise cererile de numire în funcția de judecător la alte instanțe, în temeiul art. 33

1

din Legea nr. 303/2004, sunt neîntemeiate.

În acord cu judecătorul fondului, instanța de recurs reține că analizarea efectivă a volumului de activitate la fiecare din instanțele la care se solicită numirea în funcția de judecător, fără concurs sau examen, precum și posibilitățile reale de ocupare a posturilor vacante prin alte modalități de recrutare la aceste instanțe, se realizează la momentul examinării fiecărei cereri depuse de solicitant, conform procedurii prevăzute de art. 3 - art. 10 din Hotărârea nr. 49/2019 a secției pentru Judecători, avându-se în vedere situația concretă a fiecărei instanțe la care se solicită numirea în funcția de judecător.

Or, în speță, la verificarea legalității hotărârii contestate s-au avut în vedere datele existente la momentul analizării cererii reclamantei de către secția pentru Judecători, date referitoare la volumul de activitate înregistrat la Judecătoria Ploiești și la posibilitățile reale de ocupare a posturilor vacante la această instanță prin alte modalități de recrutare, care așa cum s-a arătat anterior, au fost examinate în mod riguros.

În contextul evidențiat, urmează a fi înlăturate și susținerile recurentei-reclamante în sensul că prima instanță nu a analizat excesul de putere rezultat din modalitatea diferită în care secția pentru Judecători a apreciat asupra cererilor de numire în funcția de judecător, întrucât situația existentă la instanțele unde au fost admise cererile de numire în funcția de judecător, potrivit art. 33

1

din Legea nr. 303/2004, este diferită de situația înregistrată la nivelul Judecătoriei Ploiești, sub aspectul celor două criterii mai sus menționate, care au fost analizate în mod efectiv în cuprinsul Hotărârii nr. 653 din 15 mai 2019.

În raport de argumentele mai sus prezentate, afirmațiile recurentei potrivit cărora ulterior adoptării acestei hotărâri, prin Hotărârile nr. 1127 din 25 iunie 2019 și nr. 1128 din 25 iunie 2019, adoptate de secția pentru Judecători, au fost numiți în funcția de judecător la Judecătoria Ploiești, doi procurori care își desfășurau activitatea la Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploiești, reținându-se volumul mare de activitate înregistrat la Judecătoria Ploiești, nu pot fi primite drept critici de natură să afecteze legalitatea hotărârii contestate în speță.

Mai mult, în cazul hotărârilor indicate, procedura urmată conform dispozițiilor art. 61 din Legea nr. 303/2004, este prevăzută în Regulamentul aprobat prin Hotărârea nr. 193/2006 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii.

Astfel, analizarea cererilor formulate de cei doi procurori s-a realizat prin prisma criteriilor prevăzute de art. 22 alin. (4) și art. 23 alin. (1

1

)

din Regulamentul menționat, avându-se în vedere situația posturilor de judecător vacante la data de 03.06.2019, completată la 05.06.2019, încărcătura cauzelor pe judecător în anul 2018 la instanțele la care s-a solicitat numirea în funcția de judecător, precum și situația posturilor ocupate la aceste instanțe în sesiunea de transferuri din data de 24.06.2019, situația posturilor ocupate la parchetele unde funcționează solicitanții, alături de aspecte legate de vechimea în funcția de procuror a acestora, motivele de ordin personal și profesional invocate de solicitanți, avizele comunicate de parchetele și instanțele implicate în procedura de numire în funcția de judecător.

Distinct de argumentele expuse, Înalta Curte achiesează la opinia exprimată de instanța de fond, reținând că dispozițiile legale incidente în cauză au un caracter supletiv și conferă numai o vocație pentru numirea în funcția de judecător, fără concurs sau examen, cererea recurentei-reclamante fiind analizată în raport de situația concretă a Judecătoriei Ploiești, la care s-a solicitat numirea în funcția de judecător.

În circumstanțele arătate, hotărârea contestată satisface exigențele vizând motivarea și nu poate fi apreciată ca fiind discreționară, secția pentru Judecători exercitându-și competențele și marja de apreciere fără încălcarea criteriilor legale sau regulamentare ori prin abuz de putere publică, reținându-se că autoritatea publică și-a exercitat dreptul de apreciere în limita marjei de apreciere permisă de lege, fără a se constata un exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței atacate, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 13 din 11 februarie 2020 a Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 ianuarie 2021.