ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2403/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SRL a atacat cu recurs Sentința nr. 1961 din 12 octombrie 2015 pronunțată de Tribunalul Prahova, prin care a fost respinsă acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Ploiești.

Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 145 din 31 ianuarie 2017, a admis excepția de perimare, invocată din oficiu, și a constatat perimat de drept recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva Sentinței nr. 1961 din 12 octombrie 2015 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Ploiești.

Judecătorul fondului a constatat că în cauză a intervenit perimarea cererii de recurs, în temeiul dispozițiilor art. 416 alin. (1) C. proc. civ., reținând că de la ultimul act de procedură îndeplinit în cauză, încheierea de ședință din data de 10 mai 2016 când s-a dispus suspendarea judecății pentru lipsa nejustificată a părților, conform art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., cauza a rămas în nelucrare mai mult de 6 luni, din vina reclamantei, care nu a făcut demersuri în vederea reluării judecății și nici dovada că ar fi intervenit situații care să justifice întreruperi sau suspendări ale cursului perimării, cererea de repunere pe rol a recursului fiind promovată după expirarea acestui termen.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenta a susținut că termenul de perimare urmează să fie calculat prin raportare la data de 29 noiembrie 2016, data când a formulat cerere de repunere a cauzei pe rol și a fost transmisă, nefiindu-i imputabil faptul că respectiva cerere a fost înregistrată la instanță abia în data de 06 decembrie 2016.

Totodată, arată că termenul de 6 luni prevăzut de lege urmează să fie socotit de la data de 02 iunie 2016, dată când i-a fost comunicată încheierea prin care a fost suspendată judecata cauzei.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile atacate și trimiterea cauzei la instanța învestită cu soluționarea recursului.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu soluționarea recursului declarat împotriva Sentinței nr. 1961 din 12 octombrie 2015 pronunțate de Tribunalul Prahova.

Curtea de Apel Ploiești a admis excepția perimării și a constatat intervenită perimarea cererii de recurs.

Soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar în urma propriului demers de aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt.

Potrivit dispozițiilor art. 416 C. proc. civ.:

"(1) Orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de retractare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile părții, timp de 6 luni.

(2) Termenul de perimare curge de la ultimul act de procedură îndeplinit de părți sau de instanță.

(3) Nu constituie cauze de perimare cazurile când actul de procedură trebuia efectuat din oficiu, precum și cele când, din motive care nu sunt imputabile părții, cererea n-a ajuns la instanța competentă sau nu se poate fixa termen de judecată".

Perimarea este o sancțiune procedurală de aplicație generală, care operează atât în etapa judecății în primă instanță, cât și în etapa judecății în căile de atac. Ea are natură juridică mixtă, în sensul că este o sancțiune procedurală pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege, constând în stingerea procesului în faza în care se găsește, dar și o prezumție de desistare, dedusă din faptul nestăruinței părților un timp îndelungat în judecată.

Cu privire la cursul perimării, dispozițiile art. 417 C. proc. civ. prevăd întreruperea acestuia prin îndeplinirea unui act de procedură făcut în vederea judecății procesului de către partea care justifică un interes.

Se constată că în cauză nu s-au îndeplinit acte de procedură de natură a întrerupe sau suspenda cursul perimării, conform prevederilor menționate.

De esența sancțiunii perimării este culpa procesuală a părții, buna administrare a justiției impunând ca respectivele acte procedurale să fie îndeplinite cu respectarea condițiilor cerute de lege și să se succeadă, în timp, în ordinea și cu respectarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de judecător.

În acest sens sunt și prevederile art. 10 alin. (1) C. proc. civ., care instituie în sarcina părților obligația de a-și îndeplini actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite și de a contribui la desfășurarea fără întârziere a procesului, urmărind astfel finalizarea acestuia.

Instanța de control judiciar reține că prima instanță a aplicat corect dispozițiile art. 416 alin. (1) cu referire la art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., cauza rămânând în nelucrare odată cu pronunțarea măsurii suspendării (10 mai 2016).

Suspendarea judecății produce efecte începând cu data pronunțării acestei soluții dacă începând cu acea dată nu se mai îndeplinește niciun act de procedură în scopul judecății.

În cauză, până la data de 10 noiembrie 2016, când s-a împlinit termenul de perimare, părțile nu au înregistrat la dosar nicio cerere de repunere pe rol în vederea continuării judecății.

Sub acest aspect, prima instanță a apreciat în mod corect faptul că cererea de repunere pe rol din data de 29 noiembrie 2016 a fost formulată de reclamantă ulterior expirării termenului pentru perimare care, așa cum s-a arătat, se calculează de la data când a fost suspendată judecata cauzei, respectiv 10 mai 2016.

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluția pronunțată de prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei, iar hotărârea atacată respectă cerințele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele art. 488 alin. (1) pct. 6 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de SC A. SRL împotriva Deciziei nr. 145 din 31 ianuarie 2017 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 9 mai 2019.

Procesat de GGC - CT