ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4265/2021

Ședința publică din data de 29 septembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 24 iulie 2012, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2012, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Ministrul Justiției, a solicitat anularea Ordinului ministrului justiției nr. 1860/C/07.05.2012.

Prin sentința civilă nr. 225 din 21 ianuarie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Ministrul Justiției.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a apreciat că actul administrativ este motivat atât în fapt cât și în drept. În ceea ce privește situația de fapt, în preambulul actului în litigiu se face trimitere la adresa nr. x/05.04.2012 a U.N.N.P. și de asemenea la minuta deciziei penale nr. 462/20.02.2012 a ÎCCJ, secția Penală - pronunțată în dosarul nr. x/2010, prin care reclamantul a fost condamnat definitiv pentru săvârșirea infracțiunii de răspândire de materiale obscene, faptă prevăzută și sancționată de dispozițiile art. 325 din C. pen.. Din aceste acte, la care face trimitere preambulul ordinului în litigiu, rezultă o situație de fapt pe deplin cunoscută reclamantului.

În ceea ce privește motivarea în drept, a reținut instanța de fond că preambulul ordinului atacat indică în mod complet temeiul legal al emiterii actului pe de o parte, și al aplicării sancțiunii pe de altă parte, fiind indicată Hotărârea Consiliului Uniunii Notarilor Publici nr. 160/30.03.2012, art. 23 alin. (1) lit. f) și g), art. 16 lit. 16 lit. d) și art. 43 alin. (2) din Legea activității notariale nr. 36/1995 republicată, precum și art. 20 din Regulamentul de punere n aplicare a Legii nr. 36/1995, precum și art. 13 din H.G. nr. 652/2009.

În ceea ce privește criticile de netemeinicie, instanța de fond a reținut că, prin decizia penală nr. 462/20.02.2012 a ÎCCJ, secția Penală - pronunțată în dosarul nr. x/2010, reclamantul a fost condamnat definitiv la pedeapsa de 6 luni închisoare cu suspendarea condiționată a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 2 ani și 6 luni, pentru săvârșirea infracțiunii de răspândire de materiale obscene, faptă prevăzută și sancționată de dispozițiile art. 325 din C. pen. și, ca urmare, s-a dispus încetarea calității sale de notar, reclamantul ne mai îndeplinind condiția bunei reputații prevăzute de art. 16 lit. d), condiție ce trebuie îndeplinită de un notar public nu numai la numirea în funcție, ci și pe toată durata exercitării profesiei.

În ceea ce privește nelegalitatea Ordinului nr. 1860/C/07.05.2012, pentru că a fost emis și semnat de secretarul de stat, susținerile reclamantului au fost considerate neîntemeiate, ordinul fiind emis de persoana competentă să emită acest act administrativ, anume secretarul de stat legal delegat prin Ordinul nr. 1810/07.05.2012.

Împotriva sentinței civile nr. 225 din 21 ianuarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs, reclamantul A., solicitând modificarea acesteia și admiterea cererii așa cum a fost formulată și modificată, în sensul anulării Ordinului ministrului justiției nr. 1860/C/07.05.2012.

Prin decizia nr. 4702 din decembrie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a respins recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 225 din 21 ianuarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Motivând soluția astfel dispusă, Înalta Curte a reținut că măsura administrativă dispusă prin ordinul atacat este legală și temeinică, în raport de prevederile art. 23 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 36/1995, potrivit cărora calitatea de notar public încetează în cazul condamnării definitive pentru săvârșirea cu intenție a unei infracțiuni grave sau care aduce atingere prestigiului profesiei și art. 23 alin. (2) din Legea nr. 36/1995, potrivit cu care încetarea calității de notar public se constată sau se dispune, după caz, de ministrul justiției, fiind o măsură administrativă cu natură juridică diferită de sancțiunile disciplinare reglementate în art. 41 din Legea nr. 36/1995.

A reținut Înalta Curte că, în speță, situația reținută, ca și motiv al încetării calității de notar public, se referă la condamnarea recurentului pentru săvârșirea unei infracțiuni care aduce atingere prestigiului profesiei. Noțiunea de "infracțiune care aduce atingere prestigiului profesiei" nu are o definiție clară în lege, lămurirea sensului său ținând de marja de apreciere a judecătorului specializat în contenciosul administrativ. Verificarea în concret a îndeplinirii acestei condiții presupune evaluarea impactului asupra prestigiului profesiei în raport cu circumstanțele particulare ale cauzei.

În cazul recurentului, măsura încetării calității de notar public este pe deplin justificată, așa cum a reținut și instanța de fond, raportat la conținutul material și rezonanța socială a infracțiunii pentru care acesta a fost condamnat definitiv.

Notarul public este învestit să îndeplinească un serviciu de interes public, iar contextul exercitării acestei profesii impune menținerea unei conduite de natură a justifica încrederea de care trebuie să se bucure cei care o exercită.

Este de necontestat că pronunțarea unei hotărâri de condamnare pentru săvârșirea, cu intenție, a unei infracțiuni care afectează relațiile de conviețuire socială vizând morala publică este de natură a afecta prestigiul profesiei, precum și buna reputație de care trebuie să se bucure notarul public.

A mai reținut Înalta Curte că sunt nefondate susținerile recurentului referitoare la nemotivarea actului administrativ, câtă vreme emitentul actului a indicat cu claritate atât situația de fapt premisă, cât și temeiul legal al măsurii administrative, astfel încât destinatarul actului a fost în măsură să-și configureze o apărare corespunzătoare.

În ceea ce privește argumentul nulității ordinului, motivat de semnarea acestuia de către secretarul de stat, delegat de către ministrul justiției, a constatat instanța de recurs că acesta nu-și găsește suport în dispozițiile legale aplicabile și înscrisurile depuse la dosarul cauzei. Contrar interpretării avansate de către recurent, dispozițiile art. 11 din H.G. nr. 652/2012 arată cu claritate că "ministrul poate delega prin ordin oricare dintre atribuțiile de conducere, reprezentare și angajare a ministerului, în primul rând secretarilor de stat", acestea fiind preluate în totalitate, la data emiterii ordinului contestat, de către secretarul de stat B., în temeiul Ordinului ministrului justiției nr. 1810/C/07.05.2012.

II. Cererea de revizuire formulată de reclamantul C.

1.1. Prin cererea înregistrată la data de 22 noiembrie 2019, pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2019, revizuentul C., în contradictoriu cu intimații Ministrul Justiției și Ministerul Justiției a solicitat revizuirea sentinței civile nr. 225 din 21 ianuarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2012, solicitând admiterea cererii de revizuire, desființarea sentinței atacate și schimbarea în tot a sentinței atacate.

Cererea de revizuire a fost întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În motivare, revizuentul a arătat că obiectul acțiunii soluționate pe calea hotărârii civile deduse revizuirii îl constituia nelegalitatea Ordinului nr. 1860/C/7.05.2012 al Ministrului Justiției, prin care a încetat calitatea de notar public a revizuentului, emis în considerarea condamnării direct în recurs a acestuia (întrucât fusese achitat în primă instanță). Decizia prin care reclamantul revizuent a fost condamnat direct în recurs, evocată în considerentele sentinței civile atacate cu revizuire, respectiv decizia penală nr. 462 din 20.02.2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea dosarului nr. x/2010, a fost desființată pe calea deciziei penale nr. 412 din 12.09.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (comunicată în data de 24.10.2019), care, la rândul său, a fost pronunțată în considerarea hotărârii CEDO din 24.07.2018, prin care a fost admisă în unanimitate sesizarea reclamantului care a constituit cauza înregistrată sub nr. x/12 - Ovidiu Stoica contra României.

Consideră revizuentul că soluția de casare a deciziei de condamnare evocate atât în ordinul prin care s-a dispus încetarea calității de notar public, cât și în considerentele sentinței civile definitive și irevocabile a cărei revizuire o urmărește, afectează atât legalitatea actului administrativ contestat, cât și legalitatea soluției obținute în contenciosul administrativ.

Arată revizuentul că, independent de demersurile pe care le-a întreprins, Agentul Guvernamental a cerut relații Camerei Notarilor Publici cu privire la înlăturarea consecințelor încălcării drepturilor sale. În acest context, reclamantul revizuent s-a adresat Ministrului Justiției, fără a primi vreun răspuns.

1.2. Prin cererea precizatoare depusă la data de 22 ianuarie 2020, revizuentul a arătat că temeiul de drept al cererii este reprezentat de art. 322 pct. 5 din C. proc. civ. 1865.

A arătat revizuentul că sentința civilă nr. 225/21.01.2013 este o hotărâre susceptibilă de revizuire, întrucât se înscrie în categoria hotărârilor pronunțate asupra fondului, de către instanța de fond, soluția fiind de respingere a acțiunii, ca neîntemeiată. Decizia civilă nr. 4702/09.12.2014 a ÎCCJ, secția de contencios administrativ și fiscal, prin care a fost soluționat recursul în cauză, nu evocă fondul, soluția fiind de respingere a recursului, fără schimbarea situației de fapt în urma analizei probelor sau în urma aplicării altor dispoziții legale la împrejurări de fapt deja stabilite, de natură să conducă la o altă dezlegare a raportului juridic litigios.

Referitor la termenul de o lună, prevăzut de art. 324 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. 1865, calculat din ziua în care partea a luat cunoștință de hotărârea desființată sau modificată pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere, a susținut revizuentul că acest termen este respectat. A arătat revizuentul a luat cunoștință de existența soluției de desființare a deciziei penale nr. 462/20.02.2012 de la apărătorul ales, ulterior datei de 23.10.2019, la care decizia nr. 412/12.09.2019 a ÎCCJ, secția penală a și fost redactată, după cum rezultă din conținutul său și a depus prezenta cerere de revizuire la data de 21.11.2019, după cum rezultă din mențiunile existente pe plicul de expediere.

A mai susținut revizuentul că situația indicată în susținerea cererii de revizuire se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 322 pct. 5 din C. proc. civ. de la 1865. Ceea ce justifică incidența motivului de revizuire invocat în cauză este desființarea deciziei penale nr. 462/20.02.2012 pronunțată de ÎCCJ, secția penală, prin decizia nr. 412/12.09.2019 a aceleiași instanțe, cu consecința lipsirii de suport probator a sentinței civile nr. 225/21.01.2013. Este îndeplinită condiția existenței unui raport de cauzalitate, de determinare, între hotărârea desființată (decizia penală nr. 462/20.02.2012) și hotărârea față de care solicită revizuirea (sentința civilă nr. 225/21.01.2013), întrucât decizia penală nr. 462/20.02.2012 a avut rol determinant in pronunțarea sentinței civile nr. 225/21.01.2013, constituind unicul ei suport probator, aspect care rezultă din considerentele celei din urmă.

Intimatul Ministerul Justiției, emitentul Ordinului atacat, a reținut ca unic temei al emiterii acestuia condamnarea penală suferită de revizuent prin decizia penală nr. 462/20.02.2012, după cum rezultă din conținutul său, susțineri regăsite și în cuprinsul întâmpinării la revizuire.

A mai învederat revizuentul și împrejurarea că MAE - Direcția Agent Guvernamental, prin Adresa nr. LI 2961/4120 R/AG/23, a solicitat Camerei Notarilor Publici Bacău (din care făcea parte revizuentul la data excluderii din profesie) relații privind modalitatea de redobândire a calității de notar public, în vederea informării Comitetului Miniștrilor al Consiliului Europei cu privire la executarea hotărârii pronunțate la 24 aprilie 2018 în cauza A. împotriva României,.

Prin întâmpinare, intimatul Ministerul Justiției arată că, la data emiterii OMJ nr. 1860/C/07.05.2012, măsura încetării calității de notar a fost luată cu respectarea condițiilor legale, dat fiind faptul că, prin decizia penală nr. 462/20.02.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală, reclamantul-revizuent a fost condamnat definitiv pentru săvârșirea infracțiunii de răspândire de materiale obscene, prevăzută de art. 325 C. pen. Urmare acestei condamnări au devenit incidente dispozițiile art. 23 alin. (1) lit. f) și g), art. 16 lit. d) din Legea nr. 36/1995.

Conform art. 23 alin. (1) lit. f) și g) din Legea nr. 36/1995, calitatea de notar public încetează în cazul condamnării definitive pentru săvârșirea cu intenție a unei infracțiuni grave sau care aduce atingere prestigiului profesiei, în cazul în care notarul public nu mai îndeplinește condițiile prevăzute de art. 16 lit. a), d) și f).

Așa fiind, încetarea calității de notar public a fost dispusă pentru următoarele considerente, arătate expressis verbis în preambulul ordinului și care constituie motivarea necesara și suficienta a măsurii dispuse:

- urmare a condamnării pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție nu mai este îndeplinită condiția bunei reputații prevăzută de art. 16 lit. d) din Legea nr. 36/1995, condiție care trebuie să subziste pe toată durata exercitării profesiei, deci nu numai la numirea în profesie;

- prin condamnarea pentru săvârșirea infracțiunii de răspândire de materiale obscene, prevăzută de art. 325 C. pen. s-a adus atingere prestigiului profesiei de notar public.

Deci, OMJ nr. 1860/2012 s-a bucurat de deplină legalitate. Desființarea ulterioară a temeiului de drept care a stat la baza emiterii acestui act administrativ, respectiv decizia penală nr. 462 din 20.02.2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2010, nu este o faptă imputabilă Ministerului Justiției, care a acționat cu bună-credință, aplicând legislația în materie notarială în vigoare în anul 2012.

Față de precizările cererii de revizuire, intimatul Ministerul Justiției a depus un punct de vedere, învederând că prezenta cauză se judecă în temeiul C. proc. civ. de la 1865.

Potrivit art. 322 pct. 5 C. proc. civ., sunt supuse revizuirii doar două categorii de hotărâri judecătorești: cele rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare și cele pronunțate de instanța de recurs evocând fondul cauzei. Sentința civilă nr. 225 din 21.03.2013 nu se încadrează în prima ipoteză a art. 322 din C. proc. civ. de la 1865, nefiind susceptibilă de apel, ci de recurs, fiind pronunțată în materia contenciosului administrativ. În ceea ce privește incidența celei de-a doua ipoteze, revizuirea unei hotărâri date de o instanță de recurs se poate cere atunci când aceasta evocă fondul, ceea ce implică fie stabilirea unei alte stări de fapt decât cea care fusese reținută în faza de judecată anterioară, fie aplicarea altor dispoziții legale la împrejurările de fapt ce fuseseră stabilite, în oricare din ipoteze, urmând să se dea o altă dezlegare raportului juridic dedus judecații decât cea dată până la acel moment. Prin decizia civilă nr. 4702 din 09.12.2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul revizuentului ca nefondat, reținând că "prima instanța a apreciat că măsura administrativă dispusă este legală și temeinică, și aceasta este și concluzia instanței de control judiciar".

Cât privește termenul de depunere a revizuirii, intimatul a arătat că decizia penală nr. 412 a fost pronunțată de ÎCCJ în data de 12.09.2019, iar termenul de o lună, prevăzut de art. 324 pct. 4 C. proc. civ., curge de la data la care revizuentul a luat cunoștință, respectiv data pronunțării, astfel încât cererea de revizuire este tardivă.

A mai susținut intimatul că admisibilitatea cererii de revizuire depinde de îndeplinirea cumulativă a tuturor condițiilor de fond și nu numai parțial a unora dintre acestea. Astfel, decizia pronunțată de instanța de recurs nu evocă fondul pricinii, astfel încât în speța supusă analizei nu este îndeplinită o condiție generală de admisibilitate a cererii de revizuire, condiție impusă de dispozițiile art. 322 alin. (1) C. proc. civ., situație în raport de care analizarea condițiilor specifice reglementate de pct. 5 devine inutilă. În plus, nici termenul de o lună pentru introducerea cererii nu a fost respectat.

Raportat la prevederile art. 326 alin. (3) C. proc. civ., care stipulează că la judecarea cererii de revizuire dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea acestei căi de atac și la faptele pe care se întemeiază, intimatul a susținut că cererea de revizuire nu este admisibilă și, pe cale de consecință, a solicitat respingerea acesteia, ca inadmisibilă.

Prin sentința civilă nr. 516 din 29 iunie 2020, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

(i) a respins excepțiile tardivității și inadmisibilității cererii de revizuire;

(ii) a respins cererea de revizuire formulată de revizuentul C., în contradictoriu cu intimații Ministrul Justiției și Ministerul Justiției, ca neîntemeiată.

Analizând excepția tardivității cererii de revizuire, prima instanță a reținut că intimații au susținut că termenul de o lună ar fi început să curgă de la data pronunțării deciziei penale nr. 412/12.09.2019, astfel că se împlinise înainte de formularea cererii de revizuire de față, ce a fost depusă la oficiul poștal la 21.11.2019. Contrar acestei opinii, instanța de fond a reținut că termenul de o lună se calculează potrivit normei legale din ziua în care partea a luat cunoștință de această hotărâre și nu de la data pronunțării ei. Or, nu s-a probat în cauză data la care revizuentul a luat la cunoștință de decizia penală nr. 412 pronunțată la 12.09.2019, astfel că nu se poate stabili o dată certă de la care a început să curgă termenul de o lună, excepția tardivității fiind, în consecință, neîntemeiată.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității cererii de revizuire, Curtea de Apel București a arătat că hotărârea a cărei revizuire se solicită este sentința civilă nr. 225/21.01.2013, care este definitivă încă de la data pronunțării ei, neavând apel, și care este o hotărâre ce evoca fondul, fiind pronunțată de o instanță de fond. Astfel, nu se solicită revizuirea deciziei civile prin care s-a respins recursul ca nefondat, ci revizuirea sentinței de fond. Pentru aceste motive, instanța de fond a respins excepția inadmisibilității cererii de revizuire, ca neîntemeiată.

Referitor la fondul cererii de revizuire, Curtea de Apel București a reținut că, prin sentința civilă nr. 225 pronunțată la 21.01.2013 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a cărei revizuire se solicită, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea revizuentului reclamant de anulare a Ordinului nr. 1860/C/7.05.2012 prin care s-a dispus încetarea calității sale de notar public începând cu data de 20.02.2012, data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de condamnare (decizia penală nr. 462/20.02.2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală), în temeiul art. 23 alin. (1) lit. f) și g), art. 16 lit. d) și art. 43 alin. (2) din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activităților notariale.

Pentru a pronunța această sentință civilă, instanța a analizat legalitatea actului administrativ contestat în raport cu data emiterii acestuia, verificând îndeplinirea condițiilor legale privind încetarea calității de notar public a reclamantului.

Sentința a rămas definitivă prin respingerea recursului formulat, fiind pronunțată decizia civilă nr. 4702/9.12.2014 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal.

Ulterior, ca urmare a pronunțării de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a Hotărârii din 24 aprilie 2018 în cauza A. împotriva României, prin care s-a constatat că a fost încălcat art. 6 paragraf 1 din Convenție, a fost admisă cererea de revizuire a deciziei penale nr. 462/20.02.2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, fiind desființată această decizie, fiind dispusă rejudecarea cauzei și stabilit termen în acest scop la 24.10.2019, printr-o hotărâre intermediară - decizia penală nr. 412/12.09.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în dosarul nr. x/2019.

Or, simplul fapt al desființării deciziei de condamnare printr-o decizie intermediară pronunțată în procedura revizuirii nu poate atrage consecința prevăzută de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. de la 1865, astfel cum susține revizuentul.

În primul rând nu este suficientă pronunțarea unei hotărâri de desființare a hotărârii de condamnare, situația juridică a revizuentului urmând a fi stabilită numai după pronunțarea hotărârii ca urmare a rejudecării cauzei.

În al doilea rând, având în vedere obiectul cauzei de față - verificarea legalității actului administrativ contestat, este irelevantă desființarea ulterioară a hotărârii de condamnare, legalitatea actului fiind analizată exclusiv prin raportare la situația juridică de la momentul emiterii acestuia. Faptul că ulterior, ar fi desființată hotărârea de condamnare, fiind pronunțată o soluție de achitare, ar da posibilitatea revizuentului să solicite autorității intimate desființarea actului respectiv și repunerea sa în situația anterioară prin emiterea unui nou act, și nu revizuirea sentinței a cărei revizuire se solicită.

Pentru toate aceste motive, prima instanță a respins, ca neîntemeiată, cererea de revizuire.

Împotriva sentinței civile nr. 516 din 29 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs revizuentul A., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței recurate, menținerea soluției dată excepțiilor tardivității și inadmisibilității și, în rejudecare, admiterea cererii de revizuire și modificarea în tot a sentinței civile nr. 225/21.01.2013, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată și anulării Ordinului ministrului justiției nr. 1860/C/07.05.2012.

În motivarea recursului, revizuentul susține că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea art. 23 alin. (1) lit. f), g), art. 16 lit. d) și art. 43 alin. (2) din Legea nr. 36/1995, în vigoare la data emiterii OMJ nr. 1860/C/2012, respectiv art. 41 alin. (1) lit. f) și g) și art. 22 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 36/1995 - forma în vigoare la data pronunțării sentinței recurate și a deciziei nr. 773/2020 a ÎCCJ, secția penală, precum și a art. 6 par. 2 și art. 46 din CEDO, art. 48 din Carta Drepturilor Fundamentale a UE, art. 23 alin. (11) din Constituție, art. 4 și art. 465 alin. (11) lit. b) C. proc. pen. și art. 1 alin. (6) și art. 7 din Legea nr. 554/2004.

În opinia recurentului-revizuent, hotărârea instanței de fond este criticabilă sub următoarele aspecte:

- în mod nelegal instanța de fond a reținut că decizia penală nr. 412/2019 a ÎCCJ, secția penală este o decizie intermediară, iar desființarea deciziei penale nr. 462/2012 nu atrage consecința prevăzută de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., respectiv schimbarea în tot a sentinței civile nr. 225/21.01.2013.

- greșit a reținut instanța de fond că decizia penală nr. 462/2012 continuă să producă efecte după desființare și nu produce efecte retroactive, fiind irelevantă în aprecierea legalității OMJ atacat;

- greșit a apreciat instanța de fond că desființarea deciziei penale nr. 462/2012 ar putea produce consecințe în planul situației profesionale doar în cazul unei soluții de achitare;

- greșit a reținut prima instanță că remediul îl reprezintă desființarea OMJ de către autoritatea emitentă și nu revizuirea sentinței.

Consideră recurentul că instanța de fond a încălcat regimul juridic instituit de Legea nr. 136/1995 referitor la excluderea din profesia de notar public, întrucât unicul motiv al excluderii sale din profesie a fost acela al condamnării penale definitive, respectiv a neîndeplinirii condiției bunei reputații. Or, la data formulării recursului, ÎCCJ, secția penală s-a pronunțat definitiv, prin decizia nr. 773/19.11.2020, astfel încât a încetat să existe situație de pierdere a bunei reputații, care a fost reținută exclusiv în baza deciziei nr. 412/2019, unicul temei al ordinului atacat, în lipsa derulării unei proceduri disciplinare de constatare a unor fapte care să conducă la încetarea calității de notar.

Susține recurentul-revizuent că decizia penală nr. 462/2012 a avut rol determinant în pronunțarea sentinței civile nr. 225/2013, constituind unicul ei suport probator, astfel cum rezultă din considerentele acestei sentințe; acest aspect este confirmat și de intimatul Ministerul Justiției, care a arătat prin întâmpinare că unicul temei al emiterii ordinului atacat a fost condamnarea penală dispusă prin decizia nr. 462/2012. Or, prin decizia nr. 773/19.11.2020, ÎCCJ, secția penală a rejudecat cauza penală și a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei pentru infracțiunea de ultraj contra bunelor moravuri, soluție distinctă de cea dispusă prin decizia penală nr. 462/2012.

Recurentul-revizuent apreciază că beneficiază de prezumția de nevinovăție până la data soluționării definitive a cauzei penale, prin decizia nr. 773/2020 a ÎCCJ, secția penală, astfel că sentința recurată, prin menținerea efectelor condamnării penale ulterior desființării sale, a încălcat prevederi ale legislației naționale și ale tratatelor internaționale la care România este parte și care reglementează prezumția de nevinovăție.

Prin refuzul înlăturării consecințelor deciziei penale nr. 462/2012 în planul excluderii revizuentului din profesie, sunt încălcate și prevederile art. 465 alin. (11) lit. b) din C. proc. pen., care nu prevede un regim special/intermediar al hotărârilor penale față de care s-a admis cererea de revizuire și au fost desființate.

Menținerea de către instanța de fond a efectelor deciziei penale nr. 462/2012, sentinței civile nr. 225/2012 și OMJ nr. 1860/C/07.05.2012 este contrară hotărârii CEDO pronunțate în cauza revizuentului, încalcă prevederile art. 8 și art. 46 din Convenția EDO și constituie o ingerință în dreptul la respectarea vieții private.

Referitor la posibilitatea revocării actului administrativ atacat de către autoritatea emitentă, Consideră recurentul că instanța a reținut în mod greșit că această posibilitate există, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1 alin. (6) și art. 7 din Legea nr. 554/2004. Chiar și în aceste condiții, recurentul-revizuent s-a adresat Ministerului Justiției, care, prin adresa nr. x/11.03.2020, a răspund că reintegrarea în profesia de notar se poate face doar ca urmare a unei hotărâri judecătorești, iar nu prin revocarea OMJ nr. 1861/C/2012.

Intimații-pârâți Ministrul Justiției și Ministerul Justiției nu au formulat întâmpinare la cererea de recurs.

III. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de nelegalitate invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de revizuentul C. este fondat, pentru considerentele ce se succed:

Prin Ordinul emis de ministrul justiției sub nr. x/07.05.2012, s-a dispus încetarea calității de notar public a revizuentului C., începând cu data de 20 februarie 2012, data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, consemnată în minuta deciziei penale nr. 462/20.02.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. x/2010.

Împotriva acestui ordin a promovat acțiune în anulare C., contestând legalitatea actului administrativ pentru motive de nelegalitate și netemeinicie, acțiunea fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2012. Prin sentința civilă nr. 225 din 21 ianuarie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Ministrul Justiției. Sentința primei instanțe a rămas definitivă prin respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de reclamant, prin decizia nr. 4702 din decembrie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Prin Hotărârea din 24 aprilie 2018, pronunțată în cauza A. împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că a fost încălcat art. 6 paragraful 1 din Convenția EDO, prin aceea că petentul a fost condamnat în recurs, prin decizia penală nr. 462/20.02.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. x/2010, în lipsa unei noi audieri a martorilor, în condițiile în care instanța de fond constatase că nu sunt întrunite condițiile constitutive ale infracțiunii.

Urmare a pronunțării hotărârii CEDO, A. a formulat o cerere de revizuire a deciziei penale nr. 462/20.02.2012, înregistrată pe rolul Înaltei Curși de Casație și Justiție, secția penală sub nr. x/2019. Prin decizia nr. 412 din 12 septembrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte a admis cererea de revizuire, a desființat decizia penală nr. 462/2012, pronunțată în dosarul nr. x/2010 și a fixat termen pentru rejudecarea cauzei.

După pronunțarea acestei decizii, A. a formulat prezenta cerere de revizuire a sentinței civile nr. 225 din 21 ianuarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2012, invocând prevederile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. și solicitând, consecutiv admiterii revizuirii, desființarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii în anularea OMJ nr. 1860/C/2012.

Se impune a menționa că, prin decizia penală nr. 773 din 19 noiembrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală a rejudecat cauza privind pe inculpatul A., stabilind în sarcina acestuia o pedeapsă de 3 luni închisoare pentru infracțiunea de ultraj contra bunelor moravuri și, în temeiul art. 80 din C. pen., a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei astfel stabilite.

În ceea ce privește normele de drept material incidente, Înalta Curte reține că Ordinul ministrului justiției nr. 1860/C/07.05.2012 a fost emis în temeiul art. 16 lit. d) din Legea nr. 36/1995 (forma în vigoare la data emiterii ordinului ministrului justiției), potrivit căruia:

"Notar public poate fi cel care îndeplinește următoarele condiții: (…) d) se bucură de o bună reputație; (...)", a art. 23 alin. (1) lit. f) și g) din același act normativ, care dispune:

"Calitatea de notar public încetează: (…) f) în cazul condamnării definitive pentru săvârșirea cu intenție a unei infracțiuni grave sau care aduce atingere prestigiului profesiei; g) în cazul în care notarul public nu mai îndeplinește condițiile prevăzute de art. 16 lit. a), d) și f)." Totodată, au fost reținute și prevederile art. 43 alin. (2) din Legea nr. 36/1995, potrivit cărora:

"Dacă hotărârea de condamnare a rămas definitivă și ea se referă la infracțiunile prevăzute de art. 23 alin. (1) lit. f) din lege, cu acea dată ministrul justiției dispune excluderea din profesie a notarului public condamnat."

În raport de situația de fapt expusă și de prevederile legale anterior citate, Înalta Curte constată că sentința instanței de fond este nelegală, soluția de respingere a revizuirii fiind greșit dispusă în raport de motivele invocate în susținerea căii de atac.

Motivul de revizuire invocat în cauză se întemeiază pe prevederile art. 322 pct. 5 teza a II-a din C. proc. civ. de la 1865, potrivit cărora se poate cere revizuirea unei hotărâri definitive "(...) dacă s-a desființat sau s-a modificat hotărârea unei instanțe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere.", Condițiile acestui caz de revizuire sunt îndeplinite în speță, în raport de desființarea, în urma admiterii unei revizuiri în materie penală, a deciziei penale nr. 462/20.02.2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în dosarul nr. x/2010, această hotărâre constituind temeiul pronunțării sentinței civile nr. 225/21.01.2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a civilă în dosarul nr. x/2012, a cărei revizuire se cere în litigiul pendinte.

Înalta Curte constată că decizia penală nr. 462/20.02.2012 a ÎCCJ, secția penală a constituit temeiul emiterii Ordinul ministrului justiției nr. 1860/C/07.05.2012 și, pe cale de consecință, cel al pronunțării sentinței civile nr. 225/21.01.2013, în litigiul având ca obiect acțiunea în anularea acestui ordin ministerial. Legalitatea actului administrativ a fost analizată, în dosarul nr. x/2012, prin prisma actelor care au fundamentat măsura excluderii revizuentului din profesie, instanța de contencios administrativ reținând că această măsură reprezintă o consecință a condamnării definitive a reclamantului pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 325 C. pen., dispusă prin decizia penală nr. 462/2012 a ÎCCJ, secția penală. Condamnarea penală a fost considerată o împrejurare care constituie o cauză de încetare a calității de notar public, conform art. 23 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 36/1995, nemaifiind îndeplinită nici cerința bunei reputații, conform art. 23 alin. (1) lit. g), coroborat cu art. 16 lit. d) din Legea nr. 36/1995.

Așadar, Înalta Curte constată că este îndeplinită condiția ca hotărârea a cărei revizuire se cere să se bazeze pe o hotărâre judecătorească ce a constituit temeiul pronunțării sale.

Cât privește efectele desființării deciziei penale nr. 462/20.02.2012 a ÎCCJ, secția penală prin admiterea revizuirii în materie penală, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 465 alin. (11) lit. b) din C. proc. pen., potrivit cărora, atunci când instanța penală constată că cererea de revizuire este fondată, desființează hotărârea și, când este necesară administrarea de probe, dispune rejudecarea de către instanța în fața căreia s-a produs încălcarea dreptului. Instanța de fond a susținut greșit că hotărârea penală de admitere a revizuirii are un caracter "intermediar", noțiune care nu are corespondent în normele de procedură penală. Dispunerea rejudecării cauzei după admiterea cererii de revizuire nu înseamnă că hotărârea de admitere a căii de atac a revizuirii nu este definitivă și nu produce efectul înlăturării condamnării inculpatului; chiar și în cazul în care, după rejudecare, instanța va pronunța o hotărâre de condamnare a inculpatului, aceasta hotărâre va produce efecte proprii, diferite de cele ale primei hotărâri de condamnare, care, prin desființare, a fost înlăturată din cadrul juridic.

Mai precis, decizia penală nr. 412/12.09.2019, prin care s-a admis revizuirea promovată de A. în temeiul hotărârii CEDO din 24 aprilie 2018, a produs efectul definitiv constând în desființarea deciziei penale de condamnare nr. 462/20.02.2012, iar dispoziția de rejudecare a cauzei nu are semnificația caracterului intermediar al deciziei nr. 412/2019, până la pronunțarea unei noi hotărâri de condamnare/achitare.

O altfel de interpretare dată acestei împrejurări ar contraveni și regimului revizuirii reglementate de art. 465 alin. (1) C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile definitive pronunțate în cauzele în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale pot fi supuse revizuirii, dacă vreuna dintre consecințele grave ale încălcării Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale la aceasta continuă să se producă și nu poate fi remediată decât prin revizuirea hotărârii pronunțate, dar și art. 46 din Convenția EDO, privitor la forța obligatorie a hotărârilor pronunțate de CEDO și la obligația statelor membre de a pune în executare aceste hotărâri. Prin decizia penală nr. 412/12.09.2019, ÎCCJ, secția penală a constat că aceste consecințe, referitoare la încălcarea dreptului revizuentului la un proces echitabil, astfel cum au fost constatate de CEDO, continuă să se producă și singura modalitate de remediere este revizuirea hotărârii prin care s-a dispus condamnarea revizuentului.

Odată stabilite efectele pe care le produce hotărârea de admitere a revizuirii în materie penală asupra deciziei de condamnare a revizuentului, Înalta Curte constată că unicul motiv al emiterii Ordinului ministrului justiției nr. 1860/C/07.05.2012 a fost existența condamnării penale și neîndeplinirea cerinței bunei reputații, aspecte stabilite în baza deciziei penale nr. 462/20.02.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. x/2010. Astfel cum a sesizat și revizuentul, Ministerul Justiției a întemeiat măsura excluderii din profesie exclusiv pe conținutul minutei hotărârii judecătorești de condamnare, fără a derula o procedură disciplinară proprie. Înlăturarea efectelor condamnării penale lipsește de temei legal ordinul atacat, nemaifiind îndeplinită ipoteza încetării calității de notar public, prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. f) și g) din Legea nr. 36/1995, raportat la art. 16 lit. d) din același act normativ.

Intimatul Ministerul Justiției a susținut legalitatea ordinului ministerial prin raportare la data emiterii acestuia, respectiv la informațiile și actele avute la dispoziție de emitentul actului, din care rezulta existența hotărârii penale de condamnare a notarului public. Însă, desființarea deciziei penale nr. 462/20.02.2012 produce efecte retroactive, afectând, astfel, și condițiile în care a fost emis ordinul atacat. Menținerea ordinului ministrului justiției, în pofida desființării hotărârii de condamnare, ar însemna în primul rând nesocotirea efectelor hotărârii pronunțate de CEDO, prin care s-a constatat încălcarea dreptului revizuentului la un proces echitabil, precum și a prezumției de nevinovăție, de care inculpatul beneficiază până la pronunțarea unei hotărâri definitive de condamnare, conform art. 6 par. 2 din Convenția EDO și art. 23 alin. (11) din Constituția României.

Înalta Curte reține că este nerelevantă, pentru soluționarea prezentei cauze, soluția dată prin decizia nr. 773 din 19 noiembrie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în dosarul nr. x/2019, în rejudecarea cauzei penale privind pe inculpatul A., după admiterea revizuirii și desființarea deciziei penale nr. 462/20.02.2012, pronunțată de aceeași instanță. Temeiul emiterii Ordinului ministrului justiției nr. 1860/C/07.05.2012 l-au reprezentat exclusiv dispozițiile din decizia penală nr. 462/20.02.2012, astfel încât, în analiza de legalitate a acestui ordin este relevant doar faptul desființării acestei decizii, iar nu și cele dispuse ulterior de instanța penală, în rejudecare. O nouă soluție dată în procesul penal, dispusă printr-o altă hotărâre judecătorească, nu produce efecte decât de la momentul pronunțării sale și nu se poate substitui deciziei penale nr. 462/20.02.2012, suplinind, astfel, lipsa temeiului emiterii Ordinului ministrului justiției nr. 1860/C/07.05.2012.

Cât privește argumentul posibilității autorității emitente de a revoca actul administrativ atacat, invocat de instanța de fond și contestat de recurentul-revizuent, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, actul administrativ contestat intrând în circuitul civil și producând efectele juridice pentru care a fost emis (excluderea din profesie a recurentului-revizuent).

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că, în cauză, este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., fiind îndeplinite condițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. pentru admiterea cererii de revizuire, motiv pentru care, în temeiul, art. 312 alin. (2) și (3) și art. 328 din același cod, Înalta Curte va admite recursul declarat de revizuentul C., va modifica în parte sentința recurată, va admite cererea de revizuire și va schimba în tot sentința civilă nr. 225 din 21 ianuarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a civilă în dosarul nr. x/2012, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul C., în contradictoriu cu pârâții Ministrul Justiției și Ministerul Justiției și anulării Ordinul ministrului justiției nr. 1860/C/07.05.2012. Vor fi menținute dispozițiile sentinței recurate, referitoare la respingerea excepțiilor tardivității și inadmisibilității cererii de revizuire, întrucât soluțiile date asupra acestor excepții nu au făcut obiectul recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de revizuentul C. împotriva sentinței civile nr. 516 din 29 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică în parte sentința recurată, în sensul admiterii cererii de revizuire formulată de revizuentul C., în contradictoriu cu intimații Ministrul Justiției și Ministerul Justiției.

Schimbă în tot sentința civilă nr. 225 din 21 ianuarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a civilă în dosarul nr. x/2012, în sensul că admite cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul C., în contradictoriu cu pârâții Ministrul Justiției și Ministerul Justiției și anulează Ordinul ministrului justiției nr. 1860/C/07.05.2012.

Menține restul dispozițiilor sentinței recurate, referitoare la respingerea excepțiilor tardivității și inadmisibilității cererii de revizuire.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 septembrie 2021.