ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6109/2021

Ședința publică din data de 7 decembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 12.07.2013 sub nr. de dosar x/2013, reclamanta S.C. A. S.A., în insolvență, a formulat în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului contestație împotriva Deciziei nr. 301/20.06.2013 emisă de acest pârât, prin care reclamanta a fost sancționată cu amendă în cuantum de 70.000 RON pentru încălcarea prevederilor art. 3 alin. (1) din Legea audiovizualului nr. 504/2002 precum și ale art. 34 alin. (1) și art. 40 alin. (2) și (3) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizualului, solicitând anularea amenzii și în subsidiar, aplicarea unui avertisment.

Prin sentința nr. 3764 din 17 octombrie 2017 a Curții de Apel București – secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal s-a respins cererea de chemare în judecată recurenta-reclamantă A. S.A. prin administrator judiciar B. în contradictoriu cu intimatul-pârât Consiliul Național al Audiovizualului, ca neîntemeiată.

Susține recurenta că, sub aspectul temeiniciei Deciziei nr. 301/20.06.2013, trebuie menționat că Decizia de constatare și. de sancționare cu amenzda nu poate face dovada prin ea însăși a existenței faptei, a autorului acesteia și a vinovăției, această decizie fiind doar actul prin care o persoană este acuzată de săvârșirea contravenției.

Această afirmație se bazează pe faptul că atât dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, cât și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului fac parte integrantă din dreptul intern al României încă din anul 1994, în baza articolului 11 din Constituția României, iar în raport de dispozițiile art. 20 alin. (2), dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile. Acestea fac parte din așa - numitul bloc de convenționalitate.

Precizează recurentul că, prezentul litigiu, ca o consecință a aplicării în cauză a dispozițiilor art. 6 din Convenție, trebuie să ofere și garanțiile procesuale recunoscute și garantate de acest articol. Pe cale de consecință trebuie recunoscute și garanțiile specifice în materie penală din art. 6 al Convenției, printre care și prezumția de nevinovăție.

Solicită recurenta eliminarea tuturor aspectelor prezentate de intimata-pârâtă, întrucât nu poate fi reținută culpa societății pentru niciuna dintre faptele reținute de Consiliu, fiind evidentă imposibilitatea practică de a fi stopată reacția invitatului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

În cauza de față, prin Decizia nr. 301/20.06.2013, recurenta reclamantă a fost sancționată cu amendă în cuantum de 70.000 RON pentru încălcarea prevederilor art. 3 alin. (1) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, cu modificările și completările ulterioare, precum și pe cele ale articolelor 34 alin. (1) și 40 alin. (2) și (3) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, cu modificările și completările ulterioare.

Potrivit prevederilor art. 3 din Legea audiovizualului, prin difuzarea și retransmisia serviciilor de programe se realizează și se asigură pluralismul politic și social, diversitatea culturală, lingvistică și religioasă, informarea, educarea și divertismentul publicului, cu respectarea libertăților și a drepturilor fundamentale ale omului.

Conform dispozițiilor din Codul audiovizualului: "art. 34 (1): Orice persoană are dreptul la propria imagine; art. 40 (2): Moderatorii programelor au obligația să solicite ferm interlocutorilor să probeze afirmațiile acuzatoare sau să indice, cel puțin, probele care le susțin, pentru a permite publicului să evalueze cât de justificate sunt acuzațiile; (3) Moderatorii programelor au obligația să nu folosească și să nu permită invitaților să folosească un limbaj injurios sau să instige la violență."

În sarcina recurentei reclamante a fost reținut faptul că, în cadrul emisiunii "Ediție specială" din ziua de 15.06.2013, moderată de C., invitatul acesteia, dl. D., a formulat o serie de acuzații nedovedite, de natură penală și morală, la adresa mai multor persoane, atitudine ce a avut drept consecință prejudicierea imaginii acestora.

Instanța de control judiciar observă că, încă de la începutul motivării în fapt a cererii de recurs, recurenta reclamantă prezintă niște situații care nu sunt de natură a ridica vreun semn de întrebare asupra temeiniciei deciziei contestate, întrucât acestea s-au desfășurat înainte de difuzarea emisiunii, or, sancțiunea se aplică întotdeauna având în vedere conținutul unei emisiuni.

Astfel, împrejurarea că, înainte de a intra în emisie, producătorul emisiunii i-a atras atenția d-lui D. că trebuie "să aibe un limbaj politicos și reverențios" nu are relevanță în speța de față, având în vedere că dispozițiile art. 40 alin. (3) din Codul audiovizualului stabilesc în sarcina moderatorului obligația de a nu permite invitatului să folosească un limbaj injurios. Mai mult, prin afirmații de genul "(...) am renunțat la mulți invitați contactați telefonic, tocmai pentru a nu inflama și mai mult limbajul și comportamentul invitatului (...)" și "(...) acest lucru făcând ca el să nu poată fi practic stăpânit în momentul în care este invitat în direct, derapajele de limbaj fiind prezente în orice emisiune (...)", recurenta reclamantă recunoaște indirect că situația de fapt reținută în decizia contestată este reală și, în consecință, sancțiunea aplicată este legală și temeinică.

Recurenta reclamantă a înțeles să invoce prevederile art. 19 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Or, în esență, instanța apreciază că, nici una din apărările recurentei reclamante nu sunt aplicabile speței, întrucât sunt contrazise chiar de conținutul emisiunii reflectat în raportul de monitorizare.

Continuând aceeași argumentație lipsită de temei legal, în opinia eronată a recurentei reclamante necesitatea respectării libertăților și drepturilor fundamentale ale omului reprezintă o limitare a exercitării dreptului la liberă exprimare șî informare, încercând să inducă în eroare instanța de judecată cu privire la o presupusă subordonare a dreptului la imagine față de dreptul la informare.

Trebuie subliniat faptul că, recurenta reclamantă, omite împrejurarea că, în toate cauzele sale, CEDO a pornit de la faptul că protecția acordată de art. 10 din Convenție variază în funcție de natura discursului și de scopul urmărit de autorul lui, precum și de la premiza că ziariștii urmăresc să-și îndeplinească cu bună credință sarcina de a informa opinia publică, nefiind determinați, în demersul lor, de existența vreunei animozități personale sau de intenția de a leza în mod gratuit și nejustificat reputația altor persoane.

Curtea a stabilit, de asemenea, că articolul 10 din Convenție nu protejează numai substanța ideilor exprimate, dar și modul în care acestea sunt exprimate, precum și regula potrivit căreia "dacă libertatea de opinie nu poate fi limitată, exprimarea opiniei poate forma obiectul unei limitări, fie și pentru respectarea drepturilor aparținând altor subiecte de drept".

În concluzie, recurenta reclamantă nu se poate prevala și nu poate invoca dispozițiile legale mai favorabile în susținerea cererii sale, având în vedere gravitatea faptei.

Astfel, în mod corect s-a apreciat că decizia contestată este legală, întrucât fapta a existat, iar decizia a fost emisă cu respectarea tuturor condițiilor de legalitate prevăzute de Legea audiovizualului nr. 504/2002.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor invocate de recurent, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat de reclamant ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. prin administrator judiciar B.. împotriva sentinței civile nr. 3764 din 17 octombrie 2017 a Curții de Apel București – secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 7 decembrie 2021.