ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1960/2019

Obiectul și valoarea cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, secția civilă, la 25 februarie 2015, reclamanta SC A. SA a solicitat, în contradictoriu cu SC B. SA, Primarul municipiului Iași și Unitatea Administrativ-Teritorială (UAT) a municipiului Iași, obligarea acestora în solidar și, în subsidiar, a UAT a municipiului Iași, la plata sumei totale de 6.464.231,12 RON, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul patrimonial, precum și a sumei de 4.500.000 RON, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciului nepatrimonial, ambele cauzate prin fapta săvârșită de pârâți începând cu 8 martie 2013, constând în blocarea accesului auto înspre și dinspre C. și a celui dinspre și înspre parcarea publică, și a suprimării locurilor de parcare, cu cheltuieli de judecată. În drept, acțiunea a fost întemeiată pe art. 219-224, art. 257, art. 630, art. 1349 și urm. C. civ., coroborate cu art. 148 - 151, art. 192 și urm. C. proc. civ.

Sentința Tribunalului Iași Tribunalul Iași, secția I civilă, prin sentința nr. 191 din 2 februarie 2017, a admis, în parte, acțiunea, și i-a obligat pe pârâți să plătească reclamantei suma de 9.944.185 RON cu titlu de despăgubiri reprezentând valoarea prejudiciului patrimonial, respingând cererea de obligare a pârâților la plata sumei de 4.500.000 RON reprezentând prejudiciu nepatrimonial. De asemenea, i-a obligat pe pârâți să achite reclamantei suma de 12.330 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Decizia Curții de Apel Iași, secția civilă Prin Decizia nr. 64 din 29 ianuarie 2018, Curtea de Apel Iași, secția civilă a admis apelurile declarate de pârâții B. SA și Municipiul Iași împotriva sentinței pronunțate de tribunal, pe care a schimbat-o în tot. A respins acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA, aflată în insolvență, în contradictoriu cu pârâții B. SA, Municipiul Iași și, prin extinderea efectelor apelului, în contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului Iași. A obligat-o pe intimata SC A. SA, aflată în insolvență, să plătească apelanților B. SA și Municipiul Iași câte 51.523,42 RON cheltuieli de judecată în apel.

Calea de atac exercitată Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta A. SA, prin lichidatorii judiciari D. - Filiala București și F., invocând ca temei de drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și solicitând casarea deciziei atacate, rejudecarea procesului în fond și admiterea cererii introductive. În motivarea recursului declarat, recurenta-reclamantă a susținut următoarele critici de nelegalitate a deciziei atacate: - în hotărârea sa, instanța de apel a reținut motive care nu au legătură cu pricina (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.) În acest sens, invocând art. 479 alin. (1) C. proc. civ., a precizat că instanța de apel avea obligația de a verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. A solicitat a se constata însă că instanța nu a lămurit pe deplin situația de fapt privind săvârșirea faptelor ilicite aflate sub prezumția puterii de lucru judecat. Instanța a motivat apelul în sensul admiterii acestuia, reținând că în Dosarul nr. x/2015 s-a constatat că municipiul, în calitate de administrator al domeniului public, nu poate fi obligat să dispună într-o anumită manieră de bunurile din patrimoniu, respectiv în sensul recunoașterii dreptului și interesului recurentei de a beneficia de acces real la o parcare dedicată. În opinia recurentei, argumentul instanței de apel nu are legătură cu pricina, soluția de respingere din acest dosar neînlăturând caracterul ilicit al faptelor pârâților din perioada 8 martie 2013 - 23 ianuarie 2015, reținute cu ocazia cercetării judecătorești din Dosarul nr. x/2013. De asemenea, acțiunea în contencios administrativ din Dosarul nr. x/2015 a avut ca obiect obligarea autorității publice locale la efectuarea operațiunilor administrative necesare (cu respectarea cerințelor de transparență, publicitate, libera concurență și tratament egal) pentru atribuirea unei suprafețe de 1.100 mp teren în vederea amenajării unei parcări cu 16 locuri, așa încât în această procedură de contencios administrativ nu a fost analizată răspunderea patrimonială de drept administrativ reglementată de Legea nr. 554/2004. Recurenta a criticat, de asemenea, considerentele prin care instanța de apel a înlăturat puterea doveditoare a expertizei judiciare, conchizând că este lipsită de relevanță probatorie, întrucât expertul s-a limitat la calculul pierderilor care însă nu pot fi puse în legătură cu faptele pârâților. Potrivit recurentei, procedând în această manieră, curtea de apel a încălcat principiul examinării probelor, care presupune examinarea fiecărei probe în parte și a tuturor în ansamblul lor. Nu a avut în vedere faptul că măsurile vizând interzicerea accesului rutier înspre și dinspre cele două unități hoteliere, precum și desființarea parcării publice care le deserveau, s-au constituit în cauze obiective/factori externi care au provocat pierderi financiare și au contribuit la apariția stării de insolvență, împrejurări reținute și în raportul de cauze, dar și în planul de reorganizare. Mai mult, lipsa locurilor de parcare, a reprezentat un factor care a influențat negativ valoarea de piață a celor două unități hoteliere, avut în vedere de evaluatorul desemnat în procedura insolvenței, care a aplicat o corecție negativă de 30% la stabilirea prețului de piață. - hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor dreptului material, respectiv cele ale art. 1357 și 219 din C. civ. Cu referire la pretinsa nemotivare a hotărârii de primă instanță, reținută în considerentele deciziei atacate, recurenta a arătat că nicio prevedere legală nu interzice instanței să-și însușească argumentele reclamantului. Din faptul că tribunalul a preluat unele dintre argumentele părții pe care le-a considerat pertinente nu se poate deduce că nu a făcut o apreciere proprie a susținerilor părților și o analiză a probelor administrate. Așa fiind, obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile nu trebuie înțeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat, astfel că pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil, motivarea trebuie să evidențieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate, iar dezlegarea dată de instanța de fond problemelor de drept deduse judecății este pe deplin și coerent susținută de considerente ce nu se contrazic și care conduc în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv. Or, în considerente, instanța de fond a analizat probele administrate, a stabilit împrejurările de fapt și a evocat normele substanțiale și procedurale incidente, pe care le-a aplicat în speța dedusă judecății, iar faptul că au fost respinse apărările pârâților nu înseamnă că hotărârea este nemotivată. Consideră recurenta că instanța de apel și-a infirmat propriul raționament, atâta timp cât nemotivarea hotărârii obliga instanța de control judiciar la o soluție de anulare a sentinței și de trimitere a cauzei spre rejudecare, conform art. 480 alin. (2) C. proc. civ., or, în cauză, curtea de apel a pronunțat o hotărâre de schimbare în tot a sentinței apelate ceea ce semnifică o recunoaștere a judecării fondului de către prima instanță. Cu referire la reținerea instanței de apel în sensul că nu s-a indicat dreptul subiectiv pretins încălcat, recurenta arată că prin cererea introductivă a susținut că demersul său a fost determinat de faptul că pârâții au încălcat dreptul de proprietate cu corelativul dreptului de a uza de toate atributele derulării unei activități legale de turism în regim hotelier, în imobile de mare prestigiu și cu o largă tradiție în acest domeniu, constând în dreptul de a presta servicii hoteliere la nivelul clasificărilor existente. A subliniat că i-a fost limitat dreptul de exercitare a activității în condiții de concurență loială, cu respectarea principiului nediscriminării și al tratamentului egal de șanse, cu referire la jurisprudența CEDO. Cu referire la considerentele instanței de apel, care a reținut o cauză exoneratoare de răspundere în temeiul dispozițiilor art. 1353 C. civ., deși din probatoriul administrat a rezultat întrunirea elementelor cumulative ale răspunderii civile delictuale, susține recurenta că această concluzie echivalează cu recunoașterea implicită a săvârșirii unei fapte prejudiciabile. Altfel spus, deși instanța de apel a apreciat că faptele nu au caracter ilicit, constatarea faptei prejudiciabile reprezintă în același timp o acceptare a consecințelor prejudiciabile, subsumate dispozițiilor art. 1349 și art. 1357 C. civ. și respectiv ale art. 219 și urmat. C. civ. Prin prisma art. 14 alin. (1) și art. 15 C. civ., recurenta a opinat că pârâții și-au exercitat abuziv prerogativele conferite de calitatea de persoane juridice de drept public, astfel încât faptele acestora întrunesc caracteristicile unei fapte ilicite și, în consecință, justifică dreptul său de a obține despăgubiri, astfel că, în mod nelegal s-a făcut aplicarea în cauză dispozițiilor art. 1353 C. civ. Cu referire la considerentele instanței de apel privitoare la neîntrunirea elementelor prevăzute de art. 1357 C. civ., recurenta susține că sunt nelegale în condițiile în care, în cauză, s-a făcut dovada îndeplinirii cumulative a tuturor condițiilor prevăzute de lege pentru antrenarea răspunderii civile delictuale ale pârâților pentru faptele prepușilor lor. De asemenea, decizia instanței de apel înfrânge principiul răspunderii civile delictuale, care este acela al reparării integrale a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită, ceea ce presupune acoperirea nu doar a prejudiciului efectiv, dar și a beneficiului nerealizat de "victima" prejudiciului. Fapta ilicită presupune un comportament ilegal, care încalcă o normă de drept, indiferent de faptul că persoana știa sau nu că încalcă norma de drept. Potrivit recurentei, fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu aceasta a fost dovedită cu putere de lucru judecat prin considerentele hotărârilor pronunțate în Dosarul nr. x/2013, respectiv prin Sentința civilă nr. 6335 din 29 aprilie 2014 și Decizia nr. 1169 din 18 decembrie 2014. Cât privește prejudiciul produs, prin expertiza judiciară a fost stabilit cuantumul acestuia, dar și legătura de cauzalitate dintre fapta pârâților și prejudiciul cauzat. Prin memoriul de recurs, recurenta a mai solicitat și judecarea cauzei în lipsă, conform art. 411 (1) pct. 2 C. proc. civ.

Procedura filtru Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 18.01.2019 și repartizat aleatoriu Completului filtru nr. 3 (CF3). A fost întocmit raportul de admisibilitate, comunicat părților, pentru a depune puncte de vedere, conform art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Intimații-pârâți Municipiul Iași, prin Primar și Primarul municipiului Iași, respectiv B. au formulat puncte de vedere la raport, prin care au reiterat excepția nulității recursului, iar în subsidiar au solicitat respingerea acestuia. Recurenta a formulat punct de vedere la raport prin care a arătat că recursul este admisibil în principiu.

Apărări formulate în cauză Urmare a comunicării motivelor de recurs, intimații-pârâți Municipiul Iași, prin Primar și Primarul municipiului Iași, respectiv B. au formulat întâmpinări, înregistrate la 4 martie 2019 și la 6 martie 2019, în termen legal, prin care au invocat excepția nulității recursului deoarece acesta nu cuprinde niciunul din motivele de nelegalitate prevăzute în mod imperativ la art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Au susținut că prin cererea de recurs, s-a urmărit ca instanța să procedeze la o reanalizare a situației de fapt și de drept, invocată atât prin cererea de chemare în judecată, cât și prin apărările formulate în fața instanței de apel, ceea ce contravine dispozițiilor C. proc. civ., în condițiile în care hotărârea recurată a fost dată în judecarea cererii de apel, efectul devolutiv al apelului neputând fi extins și în ceea ce privește judecarea cererii de recurs. Pe fondul recursului, au arătat că instanța de apel, în mod legal și temeinic, a dat eficiență argumentelor Municipiului Iași referitoare la neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale. Prin considerentele Sentinței nr. 530/CA/2015, pronunțată în Dosarul nr. x/2013, care se bucură de autoritatea de lucru judecat, între părți s-a tranșat în mod definitiv chestiunea litigioasă privind recunoașterea dreptului recurentei de a beneficia de acces auto și acces real efectiv dedicat clienților C., pe o suprafața de teren pe esplanada Piața Unirii din Iași și amenajarea de locuri de parcare, pe o suprafața de teren aliată în patrimoniul public al Municipiului Iași. De asemenea, prin Sentința civilă nr. 6335/2014, pronunțată de Judecătoria lași, în Dosarul nr. x/2013, analizată în probatoriul administrat în dosarul de contencios administrativ, s-a tranșat în mod definitiv inexistența unui drept sau interes legitim cu privire la care recurenta să fi suferit vreo vătămare. Potrivit intimaților-pârâți, instanța de control judiciar a luat în considerare argumentele Municipiului Iași potrivit cărora instanța de fond a ignorat cu desăvârșire orice legislație în domeniul arhitecturii și urbanismului și în domeniul protejării monumentelor istorice, girând în fapt o situație de ilegalitate generată prin amenajarea parcării din fața C. cu încălcarea avizelor Ministerului Culturii și Planului Urbanistic General, despăgubind persoana juridică care printr-o conduită ilicită a ignorat în totalitate orice normă legală care reglementa regimul juridic al unei zone protejată aflată într-un perimetru de protecție instituit prin lege. Intimata-pârâtă B., prin întâmpinarea formulată, a solicitat anularea recursului prin prisma faptului că acesta nu cuprinde niciunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Pe fondul cauzei, a susținut că instanța de apel, în mod corect, a constatat că nu s-a săvârșit vreo faptă ilicită, condiție esențială în stabilirea și antrenarea răspunderii civile delictuale, societatea intimată fiind o societate comercială, constituită în temeiul Legii nr. 31/1990, având ca obiect principal de activitate "Activități de întreținere peisagistică", precum și alte activități secundare de prestări servicii. În acest sens, a învederat că a desfășurat o activitate în temeiul unei dispoziții primite de la autoritatea tutelară, neavând calitate de a dispune asupra domeniului public, ci fiind un prestator de servicii care acționează conform comenzilor scrise de a presta servicii specifice obiectului de activitate. Din punctul de vedere al intimatei, reclamanta nu a dovedit existența legăturii de cauzalitate între activitatea desfășurată de către societate și pretinsele prejudicii pe care le-ar fi suferit. Urmare a comunicării întâmpinărilor, la 11 martie 2019, recurenta a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepției nulității recursului invocată de intimații-pârâți, arătând că cererea îndeplinește cerințele de formă prevăzute sub sancțiunea nulității, iar motivele se încadrează în cele de casare de la art. 488 alin. (1) C. proc. civ. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursul formulat de reclamantă, Înalta Curte constată că acesta deduce judecății critici care sunt nefondate, după cum urmează: - Criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 lin.(1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reținute, observându-se că pe calea acestora s-a invocat faptul că instanța de apel avea a verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Or, observând considerentele hotărârii de primă instanță, criticile de apel formulate și conținutul deciziei recurate, nu se poate reține vreun argument pentru a se susține că instanța de apel nu și-ar fi exercitat rolul rău de instanță de control judiciar, ci, dimpotrivă aceasta a sancționat în mod corespunzător judecata înfăptuită de către tribunal, în absența unei examinări sistematice a condițiilor răspunderii civile delictuale la cazul concret dedus judecății și cu ignorarea totală a apărărilor pârâților, în legătură cu care s-a reținut o unică propoziție, respectiv că "Pârâții au susținut că nu au creat niciun prejudiciu reclamantei". De altfel, fără a se circumscrie acestui motiv de recurs (art. 488 alin. (1) pct. 6) ori celui prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (acolo unde a fost încadrată de recurentă), ci mai degrabă aceluia prevăzut de art. 488 (1) pct. 5 C. proc. civ., reclamanta a criticat și controlul judiciar exercitat de instanța de apel asupra sentinței tribunalului, susținând fie că nicio normă nu interzice instanței să-și însușească argumentele reclamantului, fie că un caz de nemotivare a sentinței obliga curtea de apel la o soluție de anulare a acesteia și la trimiterea cauzei spre rejudecare. Nici aceste critici nu sunt fondate, modul în care se prezintă hotărârea de primă instanță nesusținând în niciun fel poziția reclamantei. Astfel, nu doar că prima instanță și-ar fi însușit unele din argumentele reclamantului, pe care le-ar fi considerat pertinente, după cum nefondat susține recurenta, ci aceasta și-a fundamenta soluția de angajare a răspunderii civile delictuale a pârâților pentru suma de 9.944.185 RON pe o prezentare generală și teoretică a răspunderii civile delictuale și a răspunderii persoanelor juridice în condițiile art. 219 - 224 C. civ., la care a adăugat o prezentare sintetică a acuzațiilor aduse de reclamantă prin cererea de chemare în judecată. Nici un considerent din cele expuse la filele x sau 9 ale hotărârii tribunalului, subsumate de acesta analizei "actelor și lucrărilor dosarului", nu relevă raționamentul logico-juridic al judecătorului care i-a format convingerea asupra temeiniciei acuzațiilor reclamantei în sensul necesității angajării răspunderii civile delictuale a pârâților și, nici măcar, nu relevă o însușire a acelor argumente ale reclamantei, pe care, eventual, le-ar fi considerat pertinente. În alte cuvinte, lipsește hotărârii de primă instanță o evaluare a cauzei chiar și de nivelul aceleia la care se referă reclamanta în critica sa, respectiv care să se fi realizat printr-o însușire a argumentelor/unora din argumentele părții reclamante considerate pertinente. Din punct de vedere al normelor de ordin procedural, soluția controlului judiciar este una legală, astfel cum a argumentat, de altfel, și instanța de apel cu trimitere la revederile art. 480 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., deoarece hotărârea de primă instanță dă o rezolvare pe fond raportului juridic litigios, neconstituind o hotărâre prin care "în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului", în sensul art. 480 pct. 3 C. proc. civ. (de principiu, aceasta fiind situația hotărârilor care soluționează cauza pe excepții), iar motivarea ei necorespunzătoare, neconformă cu dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nu o plasează în rândul acestora, cât să îngăduie o soluție de anulare a sentinței. Cât privește soluția de anulare, urmată de aceea a trimiterii cauzei primei instanțe pentru rejudecare, se înțelege, în lumina art. 480 alin. (2) C. proc. civ., că este una cu totul excepțională care, spre a fi adoptată, necesită - în afara întrunirii condițiilor de anulare a sentinței atacate - și o solicitare expresă a părților în acest sens, împrejurare nemenționată ca fiind prezentă în cazul dedus judecății, pentru a se susține critica reclamantei în privința neadoptării unei atare soluții. Ceea ce critică recurenta, subsumat aceluiași motiv de recurs prevăzut de art. 488 (1) pct. 6 C. proc. civ., ca fiind o nelămurire deplină a situației de fapt privind săvârșirea faptelor ilicite aflate sub puterea lucrului judecat sau ca reprezentând argumente fără legătură cu pricina, constituie, în realitate, dezacordul sau nemulțumirea sa față de considerentul instanței de apel care a reținut puterea de lucru judecat a soluției pronunțate în litigiul de contencios administrativ înregistrat sub nr. x/2013, ca element ce demonstrează lipsa caracterului ilicit al faptei pârâților în perioada 8 martie 2013 - 23 ianuarie 2015 (ce corespunde perioadei indicate prin cererea de chemare în judecată ca fiind dedusă spre cercetare). Asupra acestui considerent al instanței de apel, se va reveni în cadrul analizei destinate celui de-al doilea motiv de recurs invocat, respectiv art. 488 (1) pct. 8 C. proc. civ., la acest moment neputându-se reține - cu referire la temeiul în drept al acestei critici, art. 488 (1) pct. 6 C. proc. civ. - că dezlegarea raportului litigios dintre părți ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/2013, care a privit chiar recunoașterea în contradictoriu cu Municipiul Iași a interesului legitim al reclamantei de a beneficia de acces auto și acces real la o parcare auto dedicată pentru clienții hotelului (cerere care a fost respinsă în mod definitiv), constituie un argument care nu ar avea legătură cu pricina atât timp cât chiar el dă cheia de rezolvare a actualului conflict de drept ce privește angajarea răspunderii civile delictuale a pârâților pentru suprimarea parcării din fața hotelului și blocarea accesului auto către/dinspre aceasta. Înlăturarea puterii doveditoare a expertizei judiciare de către instanța de apel, criticată de recurentă sub motivul încălcării principiului examinării probelor, nu constituie o critică ce s-ar putea circumscrie dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. care are în vedere vicii de nelegalitate constând în absența motivelor pe care se întemeiază hotărârea (ceea ce nu s-a invocat prin recursul reclamantei) ori în motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei (cazuri în care nu se încadrează critica în discuție). - Criticile subsumate celui de-al doilea motiv de recurs, prevăzut de art. 488 (1) pct. 8 C. proc. civ., cu trimitere la normele dreptului material date de art. 1357 și 219 C. civ., sunt, de asemenea, nefondate. În mod pertinent a sesizat instanța de apel că, adresându-se instanțelor cu o acțiune în angajarea răspunderii civile delictuale a pârâților, având ca scop repararea consecințelor prejudiciabile expuse în petitul cererii, reclamanta nu a indicat dreptul subiectiv pretins încălcat care îi fundamentează demersul judiciar. În aceeași direcție, a reținut că fapta ilicită este aceea potrivnică legii, prin săvârșirea sa încălcându-se un drept subiectiv sau aducându-se atingere unui interes legitim. Or, recurenta, care a acuzat prin cererea de chemare în judecată grave perturbări aduse activității sale hoteliere, urmare a interzicerii accesului auto înspre/dinspre C. și a desființării parcării publice din fața acestuia, nu a putut afirma existența unui drept subiectiv asupra acestor elementele de capital a căror suprimare ar fi condus, în opinia acesteia, la prejudicierea sa gravă. Mai mult decât atât, potrivit celor dezlegate în mod definitiv și cu putere de lucru judecat între părți în Dosarul nr. x/2013, prin Sentința civilă nr. 530/CA din 28 aprilie 2015 a Tribunalului Iași, menținută prin Decizia nr. 219 din 16 februarie 2019 a Curii de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, se înțelege că SC A. SA nu poate afirma nici măcar existența unui interes legitim de a beneficia de acces auto, real și efectiv la parcarea dedicată pentru clienții hotelului în vecinătatea (în fața) C., de vreme ce solicitarea cu acest conținut i-a fost respinsă în mod definitiv prin soluționarea acestui proces. În argumentarea respingerii acestei cereri, instanțele de contencios administrativ au reținut, pe de o parte, că s-a dovedit în cauza lor că societatea deține și alte căi de acces, parcări subterane și supraterane de natură să satisfacă nevoile și exigențele clientelei sale, iar pe de altă parte, că amplasamentul pretins de reclamantă - esplanada Piața Unirii din Iași - face parte din proprietatea publică a Municipiului Iași de care acesta poate dispune conform interesului public prioritar, în timp ce pretenția părții contravine dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică (Decizia nr. 219 din 16 februarie 2016 a Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal). Instanțele de contencios administrativ au mai stabilit, de asemenea, că refuzul Municipiului Iași de a da curs cererii reclamantei în procedura administrativă prealabilă, refuz dat în contextul motivării amenajării esplanadei Piața Unirii exclusiv accesului pietonal, nu constituie un exces de putere din partea autorității locale, așa cum nu constituie exces de putere nici modalitatea în care aceasta a înțeles să dispună de terenurile din patrimoniu. În contextul acestor dezlegări definitive între părți a fost realizată de instanța de apel trimiterea la dispozițiile art. 1353 din C. civ., spre a se indica faptul că nici măcar un exercițiu abuziv al dreptului din partea autorităților pârâte nu ar putea fi reținut ca fundament al demersului actual al reclamantei, în angajarea răspunderii civile delictuale a acestora, de vreme ce, cu putere obligatorie s-a stabilit între părți, într-un alt litigiu, dar aflat în legătură de determinare cu cel actual, că modul de organizare și administrare a domeniului public ce aparține municipalității (care a atras și consecința desființării parcării publice din fața C. și a accesului înspre și dinspre aceasta, ce existau ca situație de fapt "în mod tradițional") nu corespunde unui exercițiu abuziv al dreptului său. Așadar, nu despre reținerea unei cauze exoneratoare de răspundere este vorba atunci când instanța de apel evocă dispozițiile art. 1353 C. civ., după cum eronat susține recurenta, considerentele deciziei recurate arătând în mod ferm că nu se poate reține săvârșirea de către pârâți a uneia sau mai multor fapte ilicite, apte a determina antrenarea răspunderii lor civile delictuale. Împotriva dezlegărilor hotărârilor judecătorești ce au fost pronunțate în Dosarul nr. x/2013 și care se opun recurentei cu forță obligatorie, în puterea art. 435 alin. (1) C. proc. civ., ca parte a litigiului soluționat prin acestea, recurenta nu mai poate reclama, astfel cum o face prin recursul său, un exercițiu abuziv al prerogativelor conferite de calitatea de persoane juridice de drept public a pârâților, în care s-ar concretiza faptele ilicite imputate acestora, în temeiul art. 14 alin. (1) și art. 15 din C. civ., de vreme ce în litigiul de contencios administrativ purtat între părți teza excesului de putere a autorității publice a fost infirmată expres de instanțele care l-au soluționat. Cât privește puterea de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în litigiul civil înregistrat sub nr. x/2013 pe rolul Judecătoriei Iași, de care recurenta s-a prevalat, susținând că acestea demonstrează caracterul ilicit al faptelor săvârșite de pârâți, critică ce se află în legătură cu aceea subsumată eronat de parte motivului de recurs dat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., referitoare la nelămurirea deplină a situației de fapt privind săvârșirea faptelor ilicite aflate sub puterea lucrului judecat, Înalta Curte le apreciază ca fiind, de asemenea, nefondate. Se constată, sub acest aspect că, reținând inexistența unei fapte ilicite care să poată fi imputată pârâților în legătură cu acțiunile acestora (ce au implicat o reamenajare a esplanadei Piața Unirii din Iași, pe care au afectat-o exclusiv circulației pietonale, cu consecința desființării parcării publice din fața C. și a accesului înspre și dinspre aceasta), instanța de apel s-a întemeiat pe puterea de lucru judecat a Sentinței civile nr. 530/CA din 28 aprilie 2015 a Tribunalului Iași și a Deciziei civile nr. 219/2016 a Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, hotărâri pronunțate în Dosarul nr. x/2013, în care a fost respinsă cererea SC A. SA în contradictoriu cu Municipiul Iași "de recunoaștere a interesului legitim al reclamantei de a beneficia de acces auto și acces real efectiv la o parcare dedicată pentru clienții hotelului". Procedând astfel, instanța de apel a apreciat corect că există un raport de determinare între soluția de respingere a cererii în contencios administrativ și aprecierea caracterului ilicit al faptelor pârâților din perioada reclamată, 8 martie 2013 - 23 ianuarie 2015, în timp ce soluția din Dosarul nr. x/2013 înregistrat pe rolul Judecătoriei Iași a fost considerată nerelevantă dat fiind că, la momentul soluționării acestei din urmă cauze, nu fusese tranșată chestiunea în materie administrativă. Înalta Curte apreciază ca fiind corectă dezlegarea instanței de apel în considerarea obiectelor litigioase ale celor două cauze, reținându-se că legătura de determinare între soluția Dosarului nr. x/2013 și cea a litigiului de față este dată tocmai de faptul că în litigiul de contencios administrativ s-a tranșat asupra însuși eventualului drept subiectiv ori interes legitim afirmat de reclamantă în legătură cu accesul auto și parcarea publică din fața C., ambele amenajate pe domeniul public al Municipiului Iași. Acest eventual drept subiectiv ori interes legitim dacă ar fi existat, ar fi putut fundamenta o cerere de despăgubiri de natura celei prezente, însă odată infirmate în litigiul de contencios administrativ, se dovedește caracterul nefondat al acțiunii în răspundere civilă delictuală a pârâților, după cum corect a stabilit curtea de apel. Spre deosebire de Dosarul nr. x/2013 care a tranșat pe fond raporturile juridice dintre părți în legătură cu parcarea publică și accesul auto în perimetrul esplanadei Piața Unirii, în cauza înregistrată sub nr. x/2013 pe rolul Judecătoriei Iași, instanțele au fost chemate să aprecieze asupra legalității măsurilor de aducere la îndeplinire a hotărârii autorităților administrației publice locale de schimbare a destinației domeniului public din perimetrul esplanadei Piața Unirii și a reamenajării corespunzătoare a acesteia, așadar asupra unor operațiuni administrative. Dezlegarea instanțelor civile care au soluționat Dosarul nr. x/2013 a fost în sensul declarării nelegalității pentru nerespectarea unor cerințe formale a măsurilor luate de pârâți (de blocare a accesului spre/dinspre parcarea publică din fața C. și de desființare a acesteia), în absența avizului poliției rutiere și pe baza hotărârii unei comisii despre care s-a stabilit că nu avea abilitatea legală sau delegată de Consiliul local să ia astfel de măsuri, competențele sale fiind limitate la analiza necesității acestora și la propunerea de astfel de măsuri. Nelegalitatea acestor operațiuni administrative, sancționată prin Sentința civilă nr. 6335 din 29 aprilie 2014 a Judecătoriei Iași (rămasă definitivă prin Decizia nr. 1169 din 18 decembrie 2014 a Tribunalului Iași) prin obligarea pârâților de a ridica jardinierele din beton amplasate perpendicular pe calea de acces în fața C., indicatorul rutier "Acces interzis" și panourile de informare "Esplanada pietonală Piața Unirii - spațiu public destinat traficului pietonal ...", nu a influențat asupra fondului dreptului autorităților de a dispune de bunurile proprietatea publică a unității administrativ-teritoriale, astfel după cum rezultă din judecățile înfăptuite ulterior în Dosarul nr. x/2013 prin Sentința civilă nr. 530/CA din 28 aprilie 2015 și Decizia nr. 219/2016 (în care s-a tranșat chiar asupra fondului acestui drept) și nici nu a fost de natură să conducă la recunoașterea vreunui drept sau interes reclamantei asupra spațiului domeniu public amenajat anterior ca parcare publică cu acces auto. Pentru acest motiv este nerelevantă judecata definitivă înfăptuită de instanțele civile în Dosarul nr. x/2013 al Judecătoriei Iași care, purtând asupra legalității operațiunilor administrative anterior menționate, nu are aptitudinea de a influența soarta prezentei judecăți, în opoziție cu dezlegările definitive ale instanțelor de contencios administrativ din hotărârile pronunțate în Dosarul nr. x/2013, care au tranșat asupra însuși fondului dreptului asupra domeniului public având destinația anterioară de parcare publică cu acces suto. Întrucât, așa cum a stabilit instanța de apel, fapta ilicită este aceea potrivnică legii care are ca rezultat încălcarea unui drept subiectiv ori afectarea unui interes legitim și cum judecata înfăptuită în Dosarul nr. x/2013 a stabilit definitiv și obligatoriu între părți că reclamanta nu are nici drept, dar nici un interes legitim de a obține atribuirea unui spațiu determinat din esplanada Piața Unirii Iași în scopul amenajării unei parcări dedicate pentru clienții hotelului "cu acces auto real și efectiv", existența unei fapte ilicite atribuite de reclamantă pârâților în conținutul descris în acțiune sau în memoriul de recurs (prin care s-a referit expres și la abuzul de drept al autorităților) nu poate fi reținută, după cum corect s-a apreciat prin decizia recurată. Cât privește pretinsul prejudiciu, se reține că, în mod contrar criticii reclamantei, instanța de apel nu a înlăturat puterea doveditoare a expertizei judiciare, ci a constatat - în puterea sa de observare și analiză a probelor proprie unei instanțe de fond - că aceasta nu determină un prejudiciu în legătură cu lipsa locurilor de parcare și interzicerea accesului auto în fața hotelului, ci calculează pierderea înregistrată de operator care desfășoară o activitate complexă și care este influențată de o multitudine de factori, proba fiind, deci, în mod justificat, considerată ca lipsită de relevanță în circumstanțele cauzei. În considerarea tuturor acestor motive, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat. Cât privește cererile intimaților-pârâți de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în apel, Înalta Curtea constată că asupra acestora s-a pronunțat deja curtea de apel, recunoscându-le dreptul de a primi cu acest titlu câte 51.523,42 RON (reprezentând taxă judiciară de timbru în apel). În temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurenta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte SC B. SA cheltuieli de judecată în recurs, în sumă de 420 RON, constând în cheltuieli cu cazarea (280 RON) și cu transportul (140 RON) reprezentantului său în instanță, conform dovezilor atașate la dosarul de recurs, filele x și 158. Solicitarea similară formulată de Municipiul Iași și Primarul Municipiului Iași va fi respinsă deoarece reprezentantul în instanță al acestora nu atașat și o dovadă a cheltuielilor de transport efectuate, ci doar un tichet de transport cu avionul din cuprinsul căruia nu rezultă costul unei astfel de călătorii. De bună seamă că, fiind partea căzută în pretenții în urma prezentei judecăți de recurs, cererea recurentei de acordare a cheltuielilor de judecată constând în onorariu de expert nu poate fi avută în vedere la soluționarea cauzei.