ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 529/2023

Ședința publică din data de 04 aprilie 2023

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul Iași prin Primar și Consiliul Local al Municipiului Iași solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea acestora la plata sumei de 300.000 RON despăgubiri nepatrimoniale pentru suferințele fizice și psihice suferite și a sumei de 615 RON despăgubiri patrimoniale reprezentând ansamblul despăgubirilor pentru îngrijirea sănătății, cu cheltuieli de judecată.

În drept cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1349, art. 1381 urm. C. civ., Ordonanța 43/1997 privind regimul drumurilor, O.U.G. nr. 195/2002.

I.2 Sentința pronunțată de Tribunalul Iași

Prin sentința civilă nr. 888 din 14 aprilie 2022, Tribunalul Iași, secția I civilă a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Municipiul Iași prin Primar și Consiliul Local al Municipiului Iași.

I.3 Decizia pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă

Prin decizia civilă nr. 391 din data de 21 septembrie 2022, Curtea de Apel Iași, secția civilă a respins apelul formulat de A. împotriva sentinței civile nr. 888/14.04.2022 a Tribunalului Iași, secția I civilă, sentință pe care a păstrat-o.

I.4 Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 391 din data de 21 septembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția civilă a declarat recurs reclamantul A..

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 16 noiembrie 2021, sub nr. x/2021.

Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel; de asemenea, a solicitat obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea recursului.

În susținerea cererii de recurs, recurentul-reclamant a invocat drept motiv de casare motivul prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material.

Astfel, recurentul-reclamant a învederat că norma de drept material încălcată în prezenta cauză o reprezintă dispoziția cuprinsă în art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 și în art. 40 alin. (1) teza I din O.G. nr. 43/1997.

Recurentul-reclamant a susținut că dispozițiile de drept material indicate sunt clare și neechivoce și instituie în sarcina administratorului drumului obligația de a instala indicatoare și de a le menține în stare corespunzătoare în vederea desfășurării traficului în condiții de siguranță.

De asemenea, a susținut că legiuitorul nu a ierarhizat indicatoarele și nu a stabilit o ordine de prioritate în amplasarea acestora, toate indicatoarele având rolul de a asigura deplasarea în siguranță a tuturor participanților la trafic.

Ca atare, în condițiile în care prin lege nu există o ierarhizare a indicatoarelor, nu este stabilit care indicator este mai important și care este mai puțin important, toate indicatoarele au aceeași funcție, siguranța traficului.

S-a mai susținut că singura clasificare a indicatoarelor este cea prevăzută în art. 64 din Regulamentul de punere în aplicare a O.U.G. nr. 195/2002, în care se prevede că indicatoarele instalate pe drumurile publice sunt: de avertizare, de reglementare (de prioritate, de interzicere sau restricție, de obligare), de orientare și informare ori mijloace de semnalizare a lucrărilor.

Aceeași clasificare se regăsește și în Standardul Român SR 1848 - 1 din decembrie 2011, însă în niciuna dintre aceste reglementări nu se prevede vreo ordine de prioritate a acestora, clasificarea indicatoarelor având unicul scop de a identifica cu ușurință semnificația acestora.

Indiferent dacă indicatorul este din categoria de avertizare (precum cele pentru care instanța de apel a reținut că există obligația de a fi instalate) ori de reglementare (așa cum este indicatorul "Oprire"), atâta timp cât scopul este siguranța traficului, administratorul drumului are obligația de a le monta și de a le menține în stare corespunzătoare.

Totodată, recurentul-reclamant a susținut referitor la intersecția în discuție că, anterior momentului proceducerii accidentului rutier, s-a constatat nevoia reglementării priorității de trecere în acea intersecție pentru că, astfel cum rezultă din răspunsul dat de Primăria Municipiului Iași, acolo exista amplasat indicatorul "STOP", însă din motive de fapt, precum furt sau distrugere, nu se afla fizic la momentul producerii accidentului rutier. Aceasta a fost și rațiunea administratorului drumului (anume lipsa indicatorului) în momentul în care a montat respectivul indicator la trei zile de la producerea accidentului rutier pentru că acesta lipsea și nu pentru că s-ar fi constatat necesitatea dirijării prin indicatoare a intersecției respective după producerea accidentului rutier, așa cum, în mod greșit, a reținut instanța de apel.

Însă, lipsa fizică a indicatorului la acel moment nu echivalează cu faptul că acea intersecție era una nedirijată, ci, dimpotrivă, starea de drept rezultată din răspunsul oferit de administratorul drumului era existența indicatorului de acordare prioritate.

În condițiile în care în respectiva intersecție era amplasat indicatorul STOP anterior producerii accidentului rutier, administratorul drumului avea obligația de a menține în stare tehnică corespunzătoare acel indicator, avea obligația de a verifica și constata lipsa înainte de producerea accidentului rutier întocmai pentru a asigura siguranța traficului și preîntâmpina producerea de evenimente rutiere grave.

Prin urmare, între fapta ilicită și prejudiciul suferit există legătură directă de cauzalitate, întrucât neîndeplinirea obligației legale de a menține în stare tehnică corespunzătoare semnalizarea efectuată anterior a condus la producerea accidentului rutier în care a fost vătămat reclamantul.

S-a mai susținut de către recurentul-reclamant că realitatea faptică a drumului (strada pe care circula reclamantul este una principală, iar cea de pe care a pătruns autoturismul x este una secundară, nu era deloc vizibilitate în intersecția respectivă, fiind o intersecție în unghi de 90°) este un argument în plus în ceea ce privește obligația administratorului drumului de a monta și menține semnalizarea corespunzătoare.

De asemenea, a solicitat să se constate că administratorul drumului nu și-a îndeplinit obligația legală de a asigura siguranța traficului, iar din cauza acestei omisiuni s-a produs accidentul rutier grav, în urma căruia recurentul-reclamant a suferit fractură1/3 medie femur drept deschisă, tip II, fractură galeazzi dreapta, fractură fără deplasare arc posterior vertebră C6 și a necesitat 95-100 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare, astfel cum reiese din certificatul medico-legal nr. x din 30.09.2019 emis de Institutul de Medicină Legală Iași.

În concluzie, recurentul-reclamant a apreciat că sunt îndeplinite condițiile tragerii la răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie, fapta ilicită constând în încălcarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 și art. 40 alin. (1) teza I din O.G. nr. 43/1997 privind obligația de a monta indicatoare și de a le menține în stare tehnică corespunzătoare în vederea realizării siguranței traficului, fapta ilicită fiind imputabilă administratorului drumului, între fapta ilicită și prejudiciul suferit de recurent existând legătură de cauzalitate.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 513 alin. (5) C. proc. civ. și art. 483 și urm. C. proc. civ.

În probațiune s-a solicitat proba cu înscrisuri.

I.2.3. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, intimații-pârâți Municipiul Iași prin Primarul Municipiului Iași și Consiliul Local al Municipiului Iași au invocat excepția nulității cererii de recurs, motivat de faptul că aceasta nu se încadrează în niciunul din motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Astfel, au susținut că recurentul-reclamant a realizat o trecere în revistă a stării de fapt, a parcursului procesual de la sesizarea instanței, a criticat maniera de valorificare a probațiunii de către instanțele anterioare pentru a stabili că, odată formulată cererea de chemare în judecată, pârâtul este obligat să plătească, susținând apoi că prin hotărârea criticată au fost încălcate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În speță, susținerile recurentului-reclamant prezentate de acesta drept motive de recurs nu conțin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât expunerea litigiului dedus judecății și reluarea apărărilor formulate de acesta în fața instanțelor anterioare, deja cenzurate de acestea și care a primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prin urmare, nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului, de exemplu atunci când nu se arată și dezvoltarea motivelor de nelegalitate. O astfel de situație intervine și în cauza de față din moment ce susținerile recurentului nu vizează sentința atacată.

Analiza motivelor expuse în cererea de recurs relevă în mod neechivoc faptul că acestea vizează în realitate netemeinicia soluției adoptate de instanța de apel, modalitatea în care a fost valorificat ansamblul probator în stabilirea stării de fapt relevante.

Pretinsa aplicare greșită a prevederilor legale, astfel cum a fost motivată în memoriul de recurs, nu poate fi încadrată în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile recurentului vizând în realitate starea de fapt astfel cum a fost reținută de instanța de apel din probațiunea administrată, iar nu reale critici de aplicare a normelor de drept substanțial la starea de fapt.

Prin urmare, motivele expuse de recurentul-reclamant nu pot fi calificate motive de nelegalitate printre cele expres și limitativ prevăzute de lege.

În cea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a intimaților-pârâți, aceștia au învederat că își mențin punctul de vedere cu privire la această excepție, întrucât recurentul-reclamant nu a făcut dovada culpei intimaților în producerea evenimentului rutier.

De asemenea, recurentul-reclamant trebuie să justifice calitatea procesuală pasivă. Or, în speță, nu a făcut dovada dreptului de proprietate sau de administrare al Municipiului lași prin Primar asupra imobilului indicat. Simplul fapt că cele două străzi se află situate pe raza unității administrativ-teritoriale nu este un motiv suficient pentru a demonstra culpa intimaților-pârâți.

Totodată, s-a arătat faptul că recurentul-reclamant s-a mulțumit să cheme în judecată pe toate persoanele juridice care ar putea avea o răspundere față de paguba suferită de acesta, fără a discerne între ele în ceea ce privește temeiurile de fapt și de drept.

Față de cele anterior indicate, intimații-pârâți au solicitat admiterea excepției invocate și respingerea cererii de recurs, ca fiind formulată în contradictoriu cu persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

În ceea ce privește fondul cauzei, intimații-pârâți au susținut că cererea de recurs este neîntemeiată, în fapt, culpa pentru producerea evenimentului rutier aparținând chiar recurentului-reclamant, și nu intimaților-pârâți Municipiul Iași prin Primar și/sau Consiliului Local lași.

Acest fapt este susținut chiar de către procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Iași, în dosarul nr. x/2019, în care, prin Ordonanța de clasare din 18.02.2020, a reținut că în cazul infracțiunii de vătămare corporală din culpă, titularul valorii sociale ocrotite este persoana a cărei viață, sănătate sau integritate corporală a fost pusă în pericol, iar în speță titularul acesteia este chiar autorul producerii accidentului.

Intimații-pârâți au indicat și decizia nr. 8/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul competent pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a statuat că autolezarea nu este susceptibilă să pună în discuție aspecte legate de înfăptuirea justiției, în condițiile în care rezultatul săvârșirii infracțiunii de vătămare corporală din culpă, constând în autolezare, nu prezintă relevanță juridică din perspectiva înfăptuirii justiției.

Înfăptuirea justiției nu poate fi înțeleasă decât prin tragerea Ia răspundere penală a persoanelor vinovate de rănire, ceea ce înseamnă că persoana rănită în accident este distinctă de persoana vinovată de producerea accidentului.

De asemenea, s-a mai învederat că organul de cercetare penală a constatat că recurentul-reclamant nu a acordat prioritate de dreapta, astfel că a intrat în coliziune cu autoturismul marca x. A mai reținut organul de cercetare penală în referatul cu propunere de clasare întocmit în dosarul penal nr. x/2019 că recurentul-reclamant din prezenta cauză avea obligația să respecte prevederile art. 57 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice.

Intimații-pârâți au învederat că partea adversă nu a argumentat prin cererea de chemare în judecată existența unei legături de cauzalitate între fapta ilicită și producerea prejudiciului, iar acest aspect nu rezultă nici din probele administrate.

Totodată, intimații-pârâți au apreciat neîntemeiate și susținerile recurentului-reclamant cu privire la existența vinovăției în sarcina lor.

Recurentul-reclamant avea posibilitatea de a preîntâmpina producerea accidentului în situația în care avea viteza de deplasare adaptată condițiilor de drum existente, precum și dacă respecta prevederile art. 57 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice.

Prin urmare, intimații-pârâți au apreciat că partea adversă încearcă să eludeze prevederile legale cu privire la răspunderea civilă delictuală.

S-a mai învederat că instanța de apel a reținut în mod corect că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale în persoana intimaților și că instanța de fond a respins în mod corect cererea de chemare în judecată.

În ceea ce privește solicitarea recurentului-reclamant de obligare a intimaților-pârâți la plata sumei de 300.000 RON cu titlu de daune morale, intimații-pârâți au solicitat respingerea acesteia ca fiind neîntemeiată.

Au susținut că daunele morale constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existenta fizică a omului, la viață, la sănătate și integritate corporală, la cinste, la demnitate, onoare, prestigiu profesional și alte valori similare, iar scopul acordării acestora constă în realizarea, în primul rând, a unei satisfacții morale pentru suferințe de același ordin, iar nu a unei satisfacții patrimoniale.

În privința criteriilor de stabilire a despăgubirilor reprezentând daune morale, Înalta Curte de Casație și Justiție a fost constantă în a decide că acestea se stabilesc prin apreciere, în raport cu consecințele negative suferite de victimă pe plan fizic, psihic și afectiv, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, perpetuarea în timp a acestor consecințe, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.

De asemenea, intimații-pârâți au solicitat să se ia act și de faptul că nu este culpa instituției ce o reprezintă pentru producerea evenimentului rutier, câtă vreme din probele depuse la dosarul cauzei, rezultă în mod clar faptul că evenimentul rutier și implicit prejudiciul s-au produs ca urmare a nerespectării priorității de dreapta de către recurentul-reclamant, practic din culpa acestuia.

Față de toate motivele de fapt și de drept invocate, intimații-pârâți au solicitat respingerea recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu prioritate, în temeiul art. 248 C. proc. civ., Înalta Curte se va pronunța asupra excepției nulității recursului invocate prin întâmpinare de intimații-pârâți Consiliul Local al Municipiului Iași și Municipiul Iași prin Primar pentru neîncadrarea criticilor în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., excepție pe care o va respinge pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Tot cu nulitatea sancționează și art. 489 alin. (2) C. proc. civ. cazul în care motivele invocate nu se încadrează în cele opt motive de casare prevăzute limitativ de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

În aplicarea acestei norme de drept procesual, sancțiunea nulității căii de atac intervine numai în situația în care niciuna dintre criticile aduse prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege.

Prin urmare, sancțiunea privește calea de atac în ansamblul său, astfel încât aceasta nu va opera în măsura în care cel puțin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate, susceptibilă de a fi analizată în contextul art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ. - și chiar dacă partea a procedat la o încadrare juridică eronată -, urmând a nu fi primite criticile de netemeinicie, prin care se urmărește schimbarea situației de fapt reținute de instanța de apel, pe baza probelor administrate, ori cele formulate direct în recurs, așadar omisso medio.

În speță, se reține că motivele de recurs vizează încălcarea de către instanța de apel a normelor de drept material reprezentate de dispozițiile art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 și art. 40 alin. (1) teza I din O.G. nr. 43/1997.

În acest context, respectivele critici pot fi circumscrise cazului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., după cum se va arăta în cele ce succed, motiv care vizează ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Textul are în vedere situațiile în care instanța recurge la dispozițiile legale ce sunt de natură să ducă la soluționarea cauzei, dar fie le încalcă în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului invocată de intimații-pârâți prin întâmpinare.

În al doilea rând, referitor la apărările din întâmpinare cu privire la excepția absolută a lipsei calității procesuale pasive a Municipiului Iași prin Primar și a Consiliului Local al Municipiului Iași, Înalta Curte reține că prin încheierea de ședință din 23 noiembrie 2021, Tribunalul Iași, secția I civilă (prima instanță) s-a pronunțat asupra acestei excepții, respingând-o, apreciind că pârâții au calitate procesuală în cauza de față. Pentru a ajunge la această soluție, instanța de fond, raportându-se la dispozițiile art. 36 C. proc. civ., la înscrisurile atașate cererii de chemare în judecată, precum și la dispozițiile art. 5 din Codul rutier și ale art. 22 din O.G. nr. 43/1997, a reținut că locul invocat ca fiind cel al producerii accidentului este drum public și local aflat în administrarea ambilor pârâți.

De asemenea, Înalta Curte reține că pârâții nu au înțeles să critice această soluție pe calea apelului, astfel că încheierea de ședință din 23 noiembrie 2021, nefăcând obiect al apelului, a rămas definitivă. Prin urmare, aceste apărări nu pot fi analizate în calea de atac a recursului.

În ceea ce privește motivele de recurs formulate, se constată următoarele:

Recurentul-reclamant a dedus judecății o acțiune în angajarea răspunderii civile delictuale a intimaților-pârâți, în scopul obținerii reparării prejudiciului de ordin moral și material, consecința accidentului investigat din punct de vedere penal și asupra căruia s-a concluzionat în dosarul penal nr. x/2019 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Iași, prin ordonața de clasare din data de 18 februarie 2020, că persoana responsabilă de producerea accidentului este chiar persoana vătămată (A.).

Înțelegând să-și valorifice dreptul la despăgubiri, recurentul-reclamant s-a adresat instanței civile, pretinzând că aparține administratorului drumului culpa în producerea accidentului rutier, fapta ilicită constând în omisiunea pârâților, în calitate de administratori ai sectorului de drum pe care s-a produs accidentul rutier, de a-l menține în stare tehnică corespunzătoare desfășurării traficului, de a-l semnaliza în mod corespunzător, respectiv de a semnaliza intersecția unde s-a produs accidentul prin indicator rutier STOP.

Instanțele de fond au apreciat că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1357 C. civ., reținând culpa reclamantului însuși în producerea prejudiciului.

Pe calea recursului, recurentul-reclamant aduce critici de nelegalitate hotărârii atacate cu apel, susținând că aceasta a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, respectiv cu încălcarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice și ale art. 40 alin. (1) teza I din O.G. nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, având în vedere că intimații-pârâți, în calitate de administratori ai drumului, aveau obligația de a monta și menține în stare corespunzătoare semnalizarea în intersecția în care a avut loc evenimentul rutier; din pricina acestei omisiuni a avut loc accidentul rutier, recurentul suferind vătămări care au necesitat pentru vindecare 95-100 de zile de îngrijiri medicale.

Printr-o primă critică, recurentul-reclamant arată că starea de drept a intersecției în care a avut loc accidentul era una dirijată, așa cum rezultă din răspunsul oferit de Primăria Municipiului Iași. Prin urmare, intimații-pârâți aveau obligația de a menține în stare tehnică corespunzătoare semnalizarea intersecției (indicatorul STOP lipsea din intersecție la momentul producerii accidentului), tocmai pentru a asigura siguranța traficului și a preîntâmpina producerea de evenimente rutiere grave. Or, neîndeplinirea acestei obligații a condus la producerea accidentului rutier.

Față de aceste susțineri, Înalta Curte reține că apărarea siguranței circulației pe drumurile publice impune anumite obligații în sarcina tuturor participanților la trafic, fie ei pietoni, fie ei conducători de vehicule și autovehicule.

Totodată, constată că, din starea de fapt reținută de instanțele de fond în baza probatoriului administrat în cauză și care excede controlului de legalitate permis instanței de recurs, la momentul la care a avut loc evenimentul rutier intersecția în discuție era una cu circulație nedirijată conform dispozițiilor art. 55 lit. a) din O.U.G. nr. 195/2002.

Or, potrivit dispozițiilor art. 57 alin. (1) din același act normativ, la intersecțiile cu circulație nedirijată, conducătorul de vehicul este obligat să cedeze trecerea vehiculelor care vin din partea dreaptă, în condițiile stabilite prin regulament. Aceste dispoziții reglementează așa-numita prioritate de dreapta.

Mai reține Înalta Curte că prioritatea de trecere înseamnă întâietatea la trecerea printr-o intersecție nedirijată a unui vehicul, în raport cu celelalte care sosesc în același timp din direcții diferite. La apropierea de o intersecție conducătorul unui vehicul are obligația să circule cu o viteză care să îi permită oprirea, pentru a acorda prioritate de trecere participanților la trafic care au acest drept, astfel cum se menționează expres în dispozițiile art. 56 din O.U.G. nr. 195/2002.

Astfel, chiar dacă starea de drept a intersecției era una dirijată anterior producerii accidentului, cum susține recurentul-reclamant că rezultă din răspunsul oferit de administratorului drumului, în cauză intereseaza realitatea faptică a acesteia la momentul producerii accidentului, respectiv aceea de intersecție cu circulație nedirijată.

Prin urmare, independent de împrejurarea că indicatorul STOP nu se afla fizic în intersecție, precum și independent de obligația pe care o aveau intimații-pârâți, în calitate de administratori ai drumului, de a instala respectivul indicator și de a-l menține în stare tehnică corespunzătoare, astfel cum prevăd dispozițiile art. 5 din O.U.G. nr. 195/2002 și art. 40 din O.G. nr. 43/1997, recurentului-reclamant îi revenea obligația de a avea un comportament care să nu afecteze siguranța circulației, să nu pună în pericol viața sau integritatea corporală a persoanelor și să nu aducă prejudicii proprietății publice ori private, astfel cum prevăd dispozițiile art. 35 din O.U.G. nr. 195/2002. Astfel, acesta era obligat să se asigure și să acorde prioritate de trecere autoturismului ce venea din partea dreaptă, în conformitate cu dispozițiile imperative ale art. 57 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002.

În condițiile în care s-a reținut pe baza probatoriului analizat de instanțele de fond că, în speță, urmările accidentului provocat de reclamant - privite în dimensiunea lor finală - au fost cauzate doar de fapta sa, pentru că nu a acordat prioritate de dreapta, încălcând astfel obligația stipulată în art. 57 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, o atare împrejurare de fapt reliefează cu evidență că fapta exclusivă a recurentului-reclamant a contribuit la cauzarea prejudiciului pe care aceasta nu l-a evitat în tot sau în parte, deși putea să o facă.

Ca atare, nu poate fi privită ca justă critica prin care recurentul-reclamant susține că neîndeplinirea obligației legale de a menține în stare tehnică corespunzătoare semnalizarea intersecției a condus la producerea accidentului rutier în care acesta a fost vătămat.

Printr-o a doua critică, recurentul-reclamant susține că în intersecție nu era deloc vizibilitate, fiind o intersecție în unghi de 90°, astfel că din pricina faptului că intimații-pârâți nu și-au îndeplinit obligația legală de a asigura siguranța traficului s-a produs accidentul rutier.

Față de aceste susțineri, Înalta Curte reține dispozițiile art. 48 din O.U.G. nr. 195/2002, potrivit cărora conducătorul de vehicul trebuie să respecte regimul legal de viteză și să o adapteze în funcție de condițiile de drum, astfel încât să poată efectua orice manevră în condiții de siguranță.

Astfel, în cazul unei intersecții fără vizibilitate, participanții la trafic trebuie să reducă viteza și să pătrundă încet în intersecție cu atenție mărită. Având în vedere starea de fapt a intersecției, aceea de intersecție fără vizibilitate, în unghi de 90°, astfel cum a susținut recurentul-reclamant, acesta putea în mod rezonabil să prevadă că există un risc crescut de producere a unui accident de circulație în condițiile date.

Împrejurarea că în acea intersecție nu era deloc vizibilitate nu are relevanță sub aspectul obligației ce îi incumba recurentului-reclamant de a se asigura și de a acorda prioritate de trecere autoturismului ce se deplasa din partea dreaptă, în conformitate cu prevederile legale privind circulația pe drumurile publice .

Ca atare, nu poate fi primită nici această critică. Faptul că în intersecție nu era vizibilitate nu poate înlătura conduita nediligentă a recurentului-reclamant.

În ceea ce privește îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale în prezenta cauză, pe motiv că între fapta ilicită (încălcarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 și ale art. 40 alin. (1) teza I din O.G. nr. 43/1997 privind obligația de a monta indicatoare și de a le menține în stare tehnică corespunzătoare în vederea realizării siguranței traficului) și prejudiciul suferit de recurent există legătură de cauzalitate, astfel cum susține recurentul-reclamant, Înalta Curte apreciază că instanțele de fond au reținut în mod adecvat atitudinea vinovată a recurentului-reclamant și rolul său cauzal, îndestulător de caracterizat, în complexul de împrejurări care au contribuit la producerea prejudiciului, reținând, în mod just, că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale.

Astfel, Înalta Curte reține că angajarea răspunderii civile delictuale presupune, potrivit art. 1357 C. civ., existența cumulată a patru condiții sau elemente constitutive: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția autorului faptei prejudiciabile.

Pentru admiterea acțiunii sale, victima prejudiciată care îl cheamă în judecată pe autorul faptei prejudiciabile sau, după caz, pe persoana răspunzătoare, fiind reclamant în proces, conform principiului actori incumbit probatio (reclamantului îi revine sarcina probei) este ținută să facă dovada celor patru condiții mai sus enumerate.

Or, în cauza pendinte, lanțul cauzal propus de recurent este următorul: fapta ilicită - intimații-pârâți nu și-au îndeplinit obligația legală de a asigura siguranța traficului (prin montarea și menținerea în stare corespunzătoare a indicatorului STOP); prejudiciul - vătămările aduse integrității corporale, suferințele psihice încercate ca urmare a vătămării corporale și cheltuielile efectuate pentru restabilirea stării de sănătate; legătura de cauzalitate - vătămarea integrității corporale și suferințele de ordin moral sunt rezultatul direct al nesemnalăzării corespunzătoare a intersecției în care s-a produs accidentul rutier; vinovăția - intimații-pârâți sunt vinovați pentru fapta de a nu semnaliza intersecția.

Or, așa cum s-a reținut supra, prejudiciul suferit de recurentul-reclamant (vătămarea corporală) este consecința directă a faptului că nu a dat dovadă de o conduită diligentă în trafic în raport cu realitatea faptică a drumului, nerespectând obligațiile legale ce îi reveneau în cazul unei intersecții nedirijate, astfel cum prevăd dispozițiile art. 57 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002. Fapta recurentului-reclamant - de a nu se asigura și de a nu da prioritate de dreapta - constituie, fără îndoială, factorul contributiv la producea prejudiciului, având, deci, rol cauzal; ca atare, prejudiciul îi este exclusiv imputabil.

Ca atare, neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 1357 C. civ., împiedică atragerea răspunderii pe tărâm delictual a persoanei indicate de reclamant ca fiind autorul faptei păgubitoare.

Pentru toate considerentele expuse, criticile au fost găsite nefondate, astfel încât, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 391 din 21 septembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 04 aprilie 2023.