ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 978/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 25 februarie 2022 pe rolul Tribunalului Iași, reclamanții A. și B. au solicitat obligarea pârâtului Municipiul Iași prin primar la plata către fiecare din reclamanți a sumei de 150.000 euro cu titlu de daune morale. Au invocat, în esență, că sunt persoane cu handicap locomotor și că nu li s-a asigurat acces corespunzător la data de 24 februarie 2019 la Muzeul Municipal Regina Maria din Iași.

Hotărârea pronunțată de prima instanță: Prin sentința civilă nr. 3277 din 30 decembrie 2022, Tribunalul Iași, secția I civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Iași prin primar. A obligat pe pârât la plata sumei de 2000 euro către fiecare reclamant (contravaloare în RON de la data plății), cu titlu de daune morale. A obligat pe pârât să plătească reclamantei A. suma de 4000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de apărător.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel: Prin decizia civilă nr. 267 din 23 mai 2023, Curtea de Apel Iași, secția civilă a respins apelurile declarate de reclamanții A. și B. și de pârâtul Municipiul Iași împotriva sentinței civile nr. 3277 din 30 decembrie 2022 a Tribunalului Iași, secția I civilă. A obligat pe pârâtul Municipiul Iași să plătească reclamanților A. și B. suma de 2000 RON - cheltuieli de judecată în apel.

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 267 din 23 mai 2023 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, pârâtul Municipiul Iași prin primar a declarat recurs, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de recurs subsumat prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că hotărârea atacată nu este motivată prin raportare la toate probatoriile administrate în cauză referitoare la împrejurările exacte ale desfășurării situației de fapt, probatorii pe care le consideră relevante în soluționarea cauzei și pe care instanțele de judecată au omis să le analizeze, fiind excluse din raționamentul logic și juridic expus. Prin preluarea identică a motivării primei instanțe, instanța de apel nu a analizat motivele de apel formulate de apelantă. Motivarea hotărârii judecătorești trebuie să fie pertinentă, completă, întemeiată, omogenă, concretă, convingătoare și accesibilă, reprezentând o garanție pentru părți că cererile lor au fost analizate cu atenție. O motivare excesiv de succintă sau necorespunzătoare în raport cu complexitatea cauzei sau preluarea întocmai a motivării primei instanțe echivalează cu inexistența motivării și, în consecință, cu lipsa cercetării obiectului învestirii. Recurentul-pârât menționează că anumite considerente, pe care le expune succint, sunt reținute greșit, iar aprecierile instanței de apel sunt de natură generală, întrucât instanța nu descrie în mod concret în ce a constat și care a fost cauza concretă care a condus la lipsa de funcționare a rampei fixe construite betonate ce face parte integrantă din construcția muzeu, în condițiile în care o astfel de rampă, prin destinația și natura ei, este accesibilă în orice moment publicului larg, iar aceasta nu impune activități de mentenanță permanente. Formulările instanței sunt generale și se rezumă la sintagma "nu funcționa", fără a descrie cu exactitate în ce constă această disfunctionalitate. Pe de altă parte, considerentele apar în același timp contradictorii întrucât, deși instanța validează faptul că Municipiul Iași a făcut dovada existenței rampei de acces fixe practicabile de la momentul edificării, cu toate acestea concluzionează, în termeni generali, că aceasta nu funcționa. În condițiile date, nu pot fi validate considerentele reținute de instanță, întrucât acestea nu descriu în mod concret, complet și corect, prin raportare la toate elementele specifice cauzei, în ce constă disfuncționalitatea mijloacelor de acces în clădirea vizată. Pe tot parcursul considerentelor, instanța se rezumă la formularea în termeni generali, abstracți a pretinsei lipse de funcționalitate, repetând că atât rampa de acces, cât și liftul "nu erau funcționale", dar nu prezintă și nu descrie în ce constă în mod exact, cu precizie această disfuncționalitate, prin raportare la mijloacele de probă concrete deduse judecății. În mod greșit reține instanța de apel faptul că pretinsa disfuncționalitate a rampei de acces, precum și a liftului a fost dovedită în cauză exclusiv cu înregistrări video, fără să se raporteze la înscrisuri concrete, cu conținut juridic cert, acestea fiind instrumente probatorii de natură să confirme sau să infirme susținerile reclamanților rămase neanalizate de către instanța de apel. Or, instanța de judecată a reținut în mod exclusiv și unilateral conținutul unor înregistrări video, ce pot constitui o simplă punere în scenă în scopul dovedirii unor presupuse afirmații. În toate situațiile conținutul unor astfel de înregistrări se impune în mod obligatoriu să fie raportat la înscrisuri cu valoare juridică certă, respectiv la conținutul tuturor probelor din dosar. Deși pârâta a depus la dosarul cauzei probe cu valoare juridică certă, constând în înscrisuri și planșe foto, din care rezultă cu evidență execuția rampelor de acces în cadrul proiectului finanțat cu fonduri europene, cu toate acestea instanța de judecată reține în mod greșit faptul că toate aceste probe nu pot prevala în raport cu înregistrările video depuse de reclamanți. În mod greșit instanța a reținut faptul că Municipiul Iași nu și-ar fi îndeplinit obligația asigurării căilor de acces, din moment ce, din înscrisurile depuse la dosar, precum și din planșele foto, rezultă că imobilul este dotat din construcție cu rampe fixe pentru accesul persoanelor cu handicap locomotor la parterul clădirii, iar pentru accesul la etaj există montate sisteme elevatoare funcționale, În ceea ce privește pretinsa neasigurare a accesului la etajul clădirii prin intermediul sistemului elevator, din planșele foto depuse, precum și din înscrisuri, rezultă că există amenajat un astfel de sistem, destinat pentru persoanele cu handicap locomotor, iar acest sistem era pe deplin funcțional la momentul de referință indicat de reclamanți. Or, instanța de judecată avea obligația de a soluționa cauza în limitele deduse judecății prin acțiunea introductivă, respectiv prin analizarea situației concrete expuse și anume faptul că reclamanții nu ar fi avut acces la vizionarea unei anumite expoziții, care s-ar fi desfășurat exclusiv la parterul Muzeului. Acțiunea introductivă de instanță este strict legată de un anumit eveniment, a unei expoziții prezentată doar la parterul clădirii și nu de o situație general valabilă, astfel încât instanța trebuia să soluționeze cauza în raport cu toate datele concrete reclamate. Instanța a procedat la valorificarea în mod exclusiv a înregistrărilor video depuse de reclamanți la dosar, în detrimentul unor dovezi certe depuse de Municipiul Iași în legătură cu toate aspectele deduse judecății, o serie de înscrisuri, pe care partea le enumeră, rămânând neanalizate. În lipsa analizării în mod concret a tuturor probelor administrate în cauză, instanța de apel a procedat la aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a condițiilor necesare instituirii răspunderii civile delictuale, situație ce atrage aplicabilitatea motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În mod greșit a reținut curtea de apel în considerentele deciziei atacate faptul că "toate condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale învederate prin cererea de chemare în judecată de către reclamanți au fost analizate în mod judicios de prima instanță". De asemenea, în mod eronat se reține faptul că "Tribunalul a constatat că organele de conducere sau administrare ale pârâtului au săvârșit o faptă ilicită în legătură cu atribuțiile sau scopul funcțiilor încredințate prin lege, respectiv aceea de a asigura accesul persoanelor cu handicap locomotor în clădirile de utilitate publică și de a îngrădi astfel dreptul acestora la cultură, deși aveau obligația prevăzută de lege de a facilita accesul persoanelor cu handicap la valorile culturii și a sprijini participarea persoanelor cu handicap și a familiilor acestora la manifestări culturale". Or, așa cum a menționat deja, nici prima instanță, nici instanța de apel nu au indicat în mod concret în ce ar consta lipsa de funcționalitate a unei rampe de acces fixe betonate, atașată corpului de clădire, rampă care era și este perfect accesibilă în orice moment persoanelor cu nevoi speciale, cu atât mai mult cu cât o astfel de rampă nu impune activități de mentenanță permanente. Prin edificarea acestei rampe de acces, ca și prin montarea sistemului elevator, pentru care s-a făcut dovada continuității contractului de mentenanță ce a fost depus la dosarul cauzei, Municipiul Iași și-a îndeplinit obligația legală de a asigura accesul acestor persoane la valorile culturale. În ceea ce privește condiția imputabilității faptei ilicite, Curtea de Apel Iași a validat raționamentul primei instanțe, în sensul că "fapta ilicită constă intr-o omisiune, aceea de a nu fi întreprins măsurile necesare pentru aducerea Ia îndeplinire a cerințelor legale, respectiv de a asigura montarea și funcționarea căilor de acces special concepute pentru persoanele cu handicap locomotor". Din nou ambele instanțe folosesc în argumentarea soluției termeni generali, abstracți, neindicând în mod concret în ce ar consta fapta omisivă a Municipiului Iași. Din actele și lucrările dosarului rezultă că Municipiul Iași a procedat la montarea rampei de acces și a sistemului elevator și că acestea erau funcționale la momentul de referință, astfel încât nu se justifică reținerea în sarcina pârâtei a faptei imputabile, cu atât mai mult cu cât aceasta nu este descrisă în mod concret. În ceea ce privește existența prejudiciului și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul produs, ambele instanțe au constatat că și aceste condiții sunt îndeplinite, reținând că "existența prejudiciului este circumscrisă condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei". Or, reclamanții nu au dovedit existența unei vătămări reale din moment ce rampa de acces de la parterul clădirii și sistemul elevator erau pe deplin funcționale. Mai mult, din adresa comunicată de instituția de cultură rezultă că în data de 24.02.2019 nu se desfășurau manifestări culturale destinate publicului larg. Recurentul-pârât apreciază ca fiind greșită înlăturarea de către istanta de apel a considerentelor decizorii pe care le conține decizia nr. 470/2022 a Curții de Apel Iași pronunțată în dosarul nr. x/2020, având ca obiect anulare act administrativ reprezentat de HCL nr. 65/2020 privind atribuirea în beneficiul acesteia a unei locuințe de necesitate. Prin această decizie s-a respins acțiunea reclamantei A., instanța reținând în considerentele hotărârii următoarele aspecte ce se bucură de autoritate de lucru judecat, în condițiile art. 430 C. proc. civ.: "In privința situației personale a reclamantei Curtea de Apel constată că la dosar s-a depus un certificat de încadrare în handicap grav, cu dizabilități, fără alte documente referitoare la constrângerile concrete de autonomie personală. Reclamanta se plânge de mobilitate redusă, însă nu există documente din care să reiasă că nu poate să se deplaseze, cu atât mai mult cu cât din adresa nr. x/19.06.2019 rezultă că reclamanta s-a deplasat la sediul Direcției de Asistență Socială din lași fără a fi însoțită de asistentul personal. Or,reclamanta este cea care trebuie să dovedească nevoile sale concrete, având în vedere principiul potrivit căruia cela care face o afirmație în justiție trebuie să o dovedească". Aceasta deoarece, la pronunțarea sentinței apelate, instanța de judecată pornește de la o premisă eronată, reținând în considerente faptul că "reclamanții sunt două persoane cu handicap locomotor "fără însă să facă trimitere la înscrisuri cu valoare juridică certă care să ateste aceste aspecte, fără a indica în concret care sunt certificatele medicale care ar atesta această situație și fără a analiza conținutul acestor certificate în mod complet, prin raportare la toate elementele concrete deduse judecății. Or, așa cum în mod corect a reținut Curtea de Apel Iași în considerentele deciziei nr. 470/2002, este adevărat că reclamanta A. a depus la dosar un certificat de încadrare în grad de handicap, dar acest certificat nu specifică în mod concret și expres faptul că ar exista și alte constrângeri de natură locomotorie. În ceea ce privește situația celui de-al doilea reclamant, B., în mod similar, prin hotărârea atacată, instanța nu face trimitere la niciun certificat de încadrare într-un anumit grad de handicap care să indice în mod cert, expres și indubitabil existența unor constrângeri locomotorii. Pe cale de consecință, în prezenta cauză, instanța de judecată nu a analizat în mod temeinic și complet una dintre condițiile obligatorii ale răspunderii civile delictuale, anume săvârșirea unei fapte ilicite raportată la situația personală a reclamanților și la împrejurările concrete ale speței, făcând o aplicare greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 86 - 89 din Legea nr. 448/2006. Reclamanții au depus la dosarul cauzei acte în sensul dovedirii doar a gradului de handicap, nu și a tipului de handicap, deși, în conformitate cu prevederile legale anterior menționate, certificatul de handicap atestă atât gradul, cât și tipul de handicap. Prin nedepunerea în formă completă a certificatelor, reclamanții nu au făcut dovada constrângerilor concrete de autonomie personală, din care să rezulte gradul de mobilitate redusă sau totală și faptul că se află în imposibilitate efectivă de a se deplasa. Reclamanții nu au argumentat niciuna dintre condițiile de admisibilitate impuse de lege pentru antrenarea răspunderii civile delictuale și niciuna dintre condițiile menționate în mod expres și cumulativ de lege nu rezultă din conținutul cererii de chemare în judecată și nici din înscrisurile atașate. Prin probele pe care le depus la dosarul cauzei, constând în înscrisuri cu valoare juridică certă, precum și fotografii elocvente de la fața locului, recurenta-pârâtă a înțeles să dovedească faptul că, la momentul anului 2019, precum și în prezent, existau și există montate astfel de rampe de acces pentru persoanele cu handicap, atât rampe exterioare imobilului, cât și platforme elevatoare interioare pentru accesul la etajul intâi. Față de toate aspectele expuse, recurenta-pârâtă apreciază că drepturile procesuale sunt exercitate de către reclamanții din cauză contrar bunei credințe, din moment ce, din întreg materialul probator depus la dosar, rezultă cu putere de evidență existența la fața locului atât a rampei de acces exterioare, cât și a platformei elevatoare interioare amenajate pentru persoanele cu dizabilităti. În privința criteriilor de stabilire a despăgubirilor reprezentând daune morale, Înalta Curte de Casație și Justiție a fost constantă în a decide că acestea se stabilesc prin apreciere, în raport cu consecințele negative suferite de victimă pe plan fizic, psihic și afectiv, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, perpetuarea în timp a acestor consecințe, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială. Or, niciunul dintre criteriile de apreciere anterior enumerate nu sunt dovedite prin prezenta acțiune, astfel încât, în fapt, acțiunea reclamanților apare ca o încercare de mărire a patrimoniului, prejudiciind astfel bugetul autorității publice locale.

Apărările formulate în cauză: Intimații-reclamanți au formulat întâmpinare, comunicată, solicitând respingerea recursului și acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.000 RON, în a căror dovedire au depus chitanță.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție: Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești (25 februarie 2022), în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018. Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 1 a alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 9 aprilie 2024, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a rămas în pronunțare asupra recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse: Rezumând aspectele legate de circumstanțele factuale ale litigiului, astfel cum au fost acestea stabilite de instanțele de fond, se reține că reclamanții din cauză sunt două persoane cu handicap locomotor care în data de 24 februarie 2019 s-au deplasat la Muzeului Municipal "Regina Maria" din Iași, instituție aflată în subordinea Municipiului Iași, pentru a participa la manifestări culturale. Deoarece clădirea nu este dotată cu căi de acces funcționale care să poată fi folosite de persoanele cu handicap locomotor, reclamanții nu au avut acces la parterul și la etajul clădirii, unde erau organizate expoziții de pictură și o piesă de teatru, fapt pentru care au solicitat obligarea pârâtului Municipiul Iași prin primar la plata sumei de 150.000 euro, către fiecare reclamant, cu titlu de daune morale. Prima instanță a admis în parte acțiunea, obligând pe pârât să plătească reclamanților câte 2000 euro, cu titlu de daune morale, soluție menținută de instanța de apel, care a respins apelurile formulate de reclamanți și de pârât. Printr-un prim motiv de recurs, subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că hotărârea recurată nu este motivată prin raportare la toate probatoriile administrate în cauză ce relevă împrejurările exacte ale desfășurării situației de fapt, probatorii pe care instanța de judecată a omis să le analizeze sau care au fost greșit reținute. A arătat, de asemenea, că anumite considerente apar ca fiind contradictorii - deși instanța de apel a validat faptul că pârâtul Municipiul Iași a făcut dovada existenței rampei de acces fixe, practicabile de la momentul edificării, cu toate acestea a concluzionat, în termeni generali, că aceasta nu funcționa, fără a descrie în mod concret, complet și corect, prin raportare la toate elementele specifice cauzei, în ce consta disfuncționalitatea mijloacelor de acces în clădirea vizată. În analiza acestei critici, Înalta Curte are în vedere, ca prim aspect, faptul că în etapa procesuală a recursului nu poate fi reapreciată situația de fapt prin prisma elementelor de probatoriu, întrucât o astfel de împrejurare excede limitelor analizei permise în calea extraordinară de atac. Prin urmare, nefiind o problemă de legalitate, ci doar de temeinicie, aspectele vizând stabilirea situației de fapt pe baza probatoriilor administrate în cauză nu poate constitui obiect al controlului judiciar în recurs, control care vizează exclusiv critici de nelegalitate. Dispozițiile art. 425 C. proc. civ. reglementează obligativitatea motivării hotărârii judecătorești, care trebuie realizată într-o manieră clară și coerentă, fiind indispensabilă pentru controlul exercitat de jurisdicția ierarhic superioară și constituind, printre altele, o garanție împotriva arbitrariului pentru părțile litigante, întrucât le furnizează dovada că cererile și mijloacele lor de apărare au fost analizate. Motivarea hotărârii judecătorești, în sensul prevăzut de lege, nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare problemă ridicată de părți în cadrul criticilor formulate, ci implică examinarea reală a problemelor esențiale ce au fost supuse analizei judiciare și redarea, în considerente, a argumentelor ce au condus la pronunțarea soluției respective. În speță, se constată că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de textul legal anterior menționat, întrucât instanța de apel a expus argumentele ce au determinat formarea convingerii sale și a arătat care sunt, în concret, considerentele pentru care a înțeles să respingă apelul, validând soluția pronunțată de prima instanță. Astfel, analizând motivele de apel invocate de pârât, instanța a concluzionat că, din probatoriul administrat în dosar, a reieșit că sunt îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale, respectiv existența faptei ilicite (constând în neasigurarea funcționalității accesului în instituția muzeală), a prejudiciului (lezarea valorilor morale ale reclamanților, persoane cu studii superioare în domeniu, prin neparticiparea la evenimentele culturale desfășurate în locație), existența vinovăției (omisiunea pârâtei de a nu fi întreprins măsurile necesare pentru aducerea la îndeplinire a cerințelor legale în vederea asigurării căilor de acces special concepute pentru persoanele cu handicap locomotor) și existența legăturii de cauzalitate (fapta omisivă a pârâtului a provocat un prejudiciu moral reclamanților). Instanța de apel a argumentat soluția pronunțată și a prezentat considerentele pentru care a apreciat că sunt îndeplinite condițiile atragerii răspunderii civile delictuale, făcând trimitere la probele relevante existente la dosar ce au format convingerea sa. În acest sens, sunt pe deplin lămuritoare considerentele instanței, în care se arată că: "Probatoriile cauzei, cu precădere certificatele de handicap, aflate la dosar fond, planșele foto, coroborate cu înregistrările video, unde pot fi auzite cu claritate susținerile reprezentanților pârâtului referitoare atât la lipsa de acces, cât și la situația celor doi vizitatori, confirmă împrejurarea că reclamanții au interesul de a pretinde folosirea unei rampe de acces în muzeul respectiv. (...) Aceste rampe de acces există in mod fizic la Muzeul Municipal "Regina Maria" Iași, așa cum rezultă din probatoriile prezentate de pârât și de altfel și din considerentele instanței de fond, însă pentru a fi îndeplinite condițiile Legii nr. 448/2006 ele trebuie să fie cu adevărat funcționale, pentru a servi scopului pentru care au fost montate, acela de a facilita accesul persoanelor cu handicap locomotor. Or, în cauză s-a făcut dovada faptului că accesul apelanților reclamanți în imobil nu a putut avea loc în ziua de 24.02.2019, rampele și liftul nefiind la acel moment funcționale, aspect care rezultă din înregistrările video depuse la dosar." Contrar susținerilor recurentului-pârât, motivarea nu este contradictorie, instanța reținând că rampele de acces există în mod fizic, însă ele nu erau funcționale în momentul în care reclamanții au dorit să viziteze muzeul, aspect ce rezultă din înregistrările video și planșele foto depuse la dosar. Raționamentul expus de instanța de apel nu cuprinde concluzii contradictorii și nici nu i se poate asocia acestuia vreun viciu. Față de circumstanțele factuale reținute, instanța de apel a expus concret, coerent și neechivoc, în urma unei riguroase analize și sinteze a probelor care au fost administrate în cauză, motivele pentru care a apreciat ca fiind nefondat apelul promovat de pârât. Pentru reținerea faptei ilicite nu are relevanță cauza pentru care rampa de acces nu putea fi folosită sau descrierea detaliată a disfuncționalității, fiind suficientă constatarea faptului că, din probele depuse la dosar (certificatele de handicap, planșele foto, înregistrări video), a reieșit că rampele și liftul nu erau funcționale în ziua evenimentului cultural, considerent pentru care a fost împiedicat accesul reclamanților în clădire. Cât privește vinovăția, potrivit dispozițiilor art. 1357 alin. (2) C. civ., răspunderea civilă delictuală poate fi angajată și pentru cea mai ușoară culpă (neglijență sau imprudență), astfel încât nici cu privire la această condiție ce se cere pentru antrenarea răspunderii civile delictuale nu are nicio importanță a se stabili în ce ar fi constat disfuncționalitatea rampei de acces. De asemenea, susținerea recurentului-pârât, în sensul că disfuncționalitatea rampei de acces și a liftului ar fi fost dovedită în cauză exclusiv cu înregistrări video, fără ca instanța să se raporteze la înscrisuri concrete, cu conținut juridic cert, nu reclamă vreun aspect de nelegalitate a hotărârii, dincolo de faptul că, fiind o chestiune de fapt, aceasta putea fi dovedită cu orice mijloc de probă. În condițiile art. 264 C. proc. civ., instanța are plenitudinea aprecierii probatoriului, ca regulă, în procesul civil neexistând o ierarhie a forței probante a probelor administrate. Instanța a soluționat cauza în limitele deduse judecății prin acțiunea introductivă și în raport cu toate datele reclamate, răspunzând în mod concret criticii pârâtului, formulate în apel și reiterate prin motivele de recurs, potrivit căreia evenimentul ar fi avut loc exclusiv la parter, iar nu la etaj, ceea ce nu ar fi necesitat folosirea liftului, în sensul că, de altfel, și pentru vizitarea parterului rampa nu era funcțională, neputându-se concluziona că nu a existat fapta ilicită. Nu se verifică susținerile recurentului-pârât, în sensul că instanța de apel a preluat motivarea primei instanțe, că nu a analizat motivele de apel sau că aprecierile instanței sunt de natură generală. Curtea de Apel Iași a explicat raționamentul pentru care sunt neîntemeiate criticile formulate de către pârât, fiind analizate motivele de apel, în mod detaliat, concret și pertinent, iar nu prin enunțarea unor considerente de ordin general, aplicabile ca atare în orice speță din această materie, astfel cum susține recurentul-pârât. Prin urmare, nu se poate susține că instanța nu a respectat exigențele de motivare impuse de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Împrejurarea că recurentul-pârât are o manieră poprie de interpretare a probatoriului administrat în cauză sau nu este de acord cu motivarea instanței de apel, sub aspectul soluției, nu echivalează cu o nemotivare și nu determină incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Cum în decizia recurată nu se identifică vicii de nelegalitate privind nemotivarea sau motivarea contradictorie, critica întemeiată pe aceste dispoziții legale urmează a fi respinsă ca nefondată. În ceea ce privește critica vizând aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare la condițiile necesare atragerii răspunderii civile delictuale, indicând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că instanța de apel a validat raționamentul primei instanțe folosind în argumentarea soluției termeni generali, abstracți, neindicând în mod concret în ce ar consta fapta omisivă a Municipiului Iași. Contrar acestor susțineri, din lecturarea deciziei recurate, se constată că instanța de apel a analizat, în mod distinct și concret, fiecare dintre cele patru condiții prevăzute de art. 1357 C. civ., ce se cer a fi cumulativ întrunite pentru angajarea răspunderii civile delictuale, arătând că: - fapta ilicită "constă în neasigurarea funcționalității accesului într-o instituție muzeală, ce a avut drept consecință încălcarea dreptului nepatrimonial de acces la cultură al reclamanților"; - delictul (vinovăția) "este reprezentat de omisiunea de a nu se fi întreprins măsurile necesare pentru a asigura montarea și funcționarea căilor de acces special concepute pentru persoanele cu handicap locomotor și, implicit producerea prin această faptă a unui prejudiciu moral reclamanților"; - prejudiciul "constă în lezarea valorilor morale ale celor doi reclamanți, care nu au putut participa la evenimentele culturale dorite, în condițiile în care acest aspect este un drept consacrat prin legea fundamentală și nu în ultimul rând, un aspect important pentru viața culturală și socială a acestora, fiind persoane cu studii superioare în domeniu"; - raportul de cauzalitate rezultă din faptul că "apelanții reclamanți nu au putut participa la evenimentul cultural din data de 24.02.2019 din incinta Muzeului Municipal Regina Maria". În ceea ce privește alegațiile recurentului-pârât referitoare la autoritatea de lucru judecat a considerentelor deciziei nr. 470/2022 pronunțate de Curtea de Apel Iași, se constată că, astfel cum a reținut instanța de apel în legala aplicare a dispozițiilor art. 430 C. proc. civ., singurul aspect statuat în litigiul anterior ce ar putea fi valorificat în cauza dedusă judecății din perspectiva stabilirii situației de fapt, ar fi acela că reclamanta A. suferă de un handicap care îi afectează mobilitatea, însă nu a justificat o imobilitate totală, putându-se deplasa, chiar dacă o face cu dificultate. Or, litigiul dedus judecății are un alt obiect și o altă cauză, reclamanta fiind ținută să probeze o altă împrejurare - aceea că suferea de o boală ce nu îi permitea o deplasare normală, având nevoie de condiții speciale de acces în clădirea muzeului. De altfel, așa cum a arătat instanța de apel, același certificat de încadrare în grad de handicap grav a fost depus și în prezenta cauză, fiind avut în vedere de instanță atunci când a reținut că reclamanții sunt două persoane cu handicap locomotor, care prezintă afecțiuni ale capacității locomotorii, având nevoie de rampă pentru accesul în instituție. În ceea ce privește situația celui de-al doilea reclamant, B., la dosar au fost depuse înscrisuri doveditoare ce atestă faptul că suferă de un handicap motor grav, fiind lipsit de orice autonomie locomotorie, aspect ce poate fi, de altfel, constatat și prin simpla interacționare cu acesta. Pe cale de consecință, nu se poate reține că instanța de judecată nu a analizat în mod temeinic și complet una dintre condițiile obligatorii ale răspunderii civile delictuale, anume săvârșirea faptei ilicite prin raportare la situația personală a reclamanților și la împrejurările concrete ale speței, făcând o aplicare greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 86 - 89 din Legea nr. 448/2006, astfel cum a susținut recurentul-pârât. În privința stabilirii despăgubirilor reprezentând daune morale, recurentul-pârât a arătat că nu au fost avute în vedere criteriile de cuantificare a acestora, în raport cu consecințele negative suferite de victimă pe plan fizic, psihic și afectiv, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, perpetuarea în timp a acestor consecințe, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială, astfel încât, în aprecierea sa, acțiunea reclamanților apare ca o încercare de mărire a patrimoniului, prejudiciind bugetul autorității publice locale. Cu referire la această ultimă critică, se reține că, dată fiind natura prejudiciului care le generează, în cazul daunelor morale nu există criterii precise pentru determinarea lor. Problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea ori suferința psihică încercată de cel ce le pretinde. Ea presupune o apreciere și evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, fiind supuse puterii de apreciere a instanțelor de judecată care nu se poate rezuma doar la o valoare medie stabilită jurisprudențial. Înalta Curte reține că daunele morale au fost corect individualizate pe baza evaluării instanței de judecată. Câtă vreme nu există o soluție legislativă, instanțele sunt abilitate a aprecia în echitate cu privire la aceste despăgubiri, pe baza unor criterii stabilite în jurisprudența internă și a Curții Europene, analizând împrejurările concrete și urmările faptei prejudiciabile, ținând cont, totodată, de necesitatea păstrării unui echilibru între scopul urmărit - acela de compensație echitabilă pentru gravitatea suferinței generate - și preocuparea ca, prin acordarea daunelor, să nu se producă o îmbogățire fără justă cauză. În materia daunelor morale, atât jurisprudența națională, cât și hotărârile Curții de la Strasbourg pot furniza judecătorului cauzei doar criterii de estimare a unor astfel de despăgubiri și pot evidenția limitele de apreciere a cuantumului acestora, instanța de apel apreciind că suma acordată de judecătorul fondului victimei cu titlu de daune morale respectă jurisprudența în materie. În consecință, în raport de cele reținute anterior, Înalta Curte constată că instanța de apel a efectuat o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale, iar hotărârea recurată nu este susceptibilă de casare sub motivul nesocotirii dispozițiilor art. 1357 C. civ. Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reținând că aspectele de nelegalitate deduse judecății pe calea prezentului recurs sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat. Având în vedere soluția pronunțată, în condițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe recurentul-pârât Municipiul Iași prin primar la plata sumei de 4000 RON către intimații-reclamanți B. și A., cu titlu de cheltuieli de judecată.