ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 437/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin acțiunea civilă înregistrată la 28 ianuarie 2015 pe rolul Tribunalului Iași, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâta B. și pe intervenienta C., solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 224.497,76 RON, reprezentând contravaloarea, estimată provizoriu, a prejudiciului suferit de reclamantă în urma accidentului rutier produs la 21 februarie 2014, precum și la plata penalizărilor în cuantum de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data de 9 mai 2014 și până la data plății efective a debitului datorat.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de tribunal: Prin Sentința nr. 1026 din 30 septembrie 2016 pronunțată de Tribunalul Iași, secția a II-a civilă-contencios administrativ și fiscal, s-a admis în parte acțiunea civilă promovată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta B. și intervenientul forțat C.. A fost obligată pârâta B. să plătească reclamantei suma de 43967,5 RON - contravaloare diferență despăgubire, precum și penalități de 0,2% pe zi de întârziere, calculate din a 11-zi după data rămânerii definitive a hotărârii și până la data plății efective.

Hotărârea pronunțată în apel de curtea de apel: Prin Decizia civilă nr. 92 din data de 12 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, a fost respins apelul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva Sentinței nr. 1023 din 30 septembrie 2016 pronunțată de Tribunalul Iași. A fost obligată apelanta să plătească intimatei suma de 6.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva acestei hotărâri, reclamanta SC A. SRL a formulat recurs. Recursul declarat de reclamantă este motivat, fiind menționat motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Principala critică de nelegalitate vizează interpretarea și aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 45 alin. (1) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011, recurenta-reclamantă arătând că maniera în care instanțele de fond au interpretat aceste dispoziții este nefondată, din cuprinsul acestora rezultând că asigurătorul RCA răspunde pentru toate tipurile de pagube cauzate de lipsa de folosință a vehiculului avariat și nu doar pentru veniturile pe care proprietarul vehiculului le obținea din exploatarea cu caracter profesional a vehiculului. Recurenta-reclamantă a arătat că art. 45 alin. (1) din Norma CSA nr. 14/2011 nu instituie nicio limitare a răspunderii asigurătorului RCA pentru pagubele cauzate din lipsa de folosință a vehiculului avariat, ci, dimpotrivă, recunosc că asigurătorul RCA acordă despăgubiri pentru toate pagubele cauzate de lipsa de folosință a vehiculului avariat/distrus, cu mențiunea că acesta categorie de despăgubiri se stabilește doar prin hotărâre judecătorească, cu excepția despăgubirilor cauzate de lipsa de folosință a mijloacelor de transport cu care persoana prejudiciată își realizează obiectul de activitate și pentru care deține licență și autorizare în acest sens, despăgubiri care pot fi stabilite de asigurătorul RCA, nefiind necesară o hotărâre judecătorească în acest sens. Este evident că asigurătorul RCA datorează despăgubiri pentru toate prejudiciile cauzate de lipsa de folosință a vehiculului avariat. Mai mult, despăgubirile nu se limitează la acoperirea veniturilor pe care persoana prejudiciată le obținea din exploatarea cu caracter profesional a vehiculului, ci, acestea trebuie să acopere întreg prejudiciul cauzat, conform dispozițiilor art. 1385 alin. (3) C. civ. Recurenta-reclamantă a precizat că art. 45 alin. (1) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011 reprezintă o normă de procedură menită să reglementeze modalitatea de acordare a despăgubirilor, iar nu o normă de drept substanțial prin care să se stabilească sfera tipurilor de prejudicii în privința cărora asigurătorul RCA are sau nu are obligația de a despăgubi persoana prejudiciată, astfel cum a reținut instanța de apel. Pentru argumentele dezvoltate în cuprinsul cererii de recurs, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei Curții de Apel Iași în vederea soluționării apelului conform dezlegării pe care instanța de recurs o va da asupra modului de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 45 alin. (1) din Normele aprobate prin Ordinul CSA 14/2011.

Procedura de filtru: Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și alin. (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 3 octombrie 2019 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționare la data de 30 ianuarie 2020.

Apărările formulate în cauză: Prin rezoluția din 17 septembrie 2018 s-a dispus comunicarea cererii de recurs intimatei-pârâte B., cu mențiunea că are obligația de a depune întâmpinare, în termen de 30 de zile de la data comunicării. La 5 noiembrie 2018 intimata-pârâtă B. a depus întâmpinare, comunicată, invocând excepția inadmisibilității recursului, având în vedere valoarea litigiului, față de prevederile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013. La 1 aprilie 2019 și, ulterior, în ședința din 30 ianuarie 2020, intimata-pârâtă a depus note scrise, solicitând respingerea recursului ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Criticile aduse hotărârii pronunțate de curtea de apel vizează soluția pronunțată de instanță referitoare la capătul de cerere având ca obiect repararea prejudiciului produs reclamantei rezultat din lipsa de folosință a vehiculului avariat în urma producerii accidentului rutier. Astfel, principala critică formulată de recurenta-reclamantă vizează modalitatea în care instanța de apel a interpretat și aplicat dispozițiile art. 45 alin. (1) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011 și normele de drept comun din C. civ., atunci când a reținut că prin aceste Norme se introduc limitări ale răspunderii asigurătorului RCA, în sensul că despăgubirile pentru lipsa de folosință vizează doar veniturile pe care operatorul de transport nu le-a realizat. Instanța de apel a arătat că se impune a se face distincție între răspunderea contractuală a asigurătorului ce a încheiat polița RCA și care intervine doar în limitele agreate contractual și răspunderea civilă delictuală care intervine doar cu privire la autorul faptei ilicite, concluzionând că doar în acest ultim caz sunt aplicabile regulile instituite de art. 1385 alin. (1) C. civ., în conformitate cu care prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel. De asemenea, a reținut că atât C. civ., cât și Legea specială nr. 136/1995 privind asigurările în România fac trimitere la Normele CSA, atunci când se pune problema evaluării pagubei, respectiv stabilirea și plata despăgubirilor datorate de societatea de asigurare. Înalta Curte constată că nu poate fi primită o asemenea interpretare conform căreia pentru recunoașterea dreptului la despăgubiri ar trebui avute în vedere condițiile restrictive instituite de art. 45 alin. (1) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011, adică prejudiciul produs reclamantei, în ipoteza analizată, nu poate fi decât cel ce rezultă din lipsa veniturilor obținute din serviciul de transport, raportat la propriile tarife, la numărul de locuri din autocar și la numărul de curse pentru o perioadă determinată de timp. În felul acesta, s-ar afecta dreptul la reparație reglementat de dispozițiile C. civ. Norma ASF menționată nu poate avea caracter de normă legală specială, cu prevalență în aplicarea ei față de normele C. civ., întrucât ea are doar caracterul unei norme explicative, date în aplicarea unei legi, fără a putea limita sau modifica aplicarea regulilor impuse de C. civ., ca act normativ superior. Raționamentul instanței de apel nu dă eficiență ierarhiei actelor normative și forței juridice a acestora, ținând seama de faptul că Norma ASF este una emisă în executarea legii, fără a putea să instituie sau să modifice reguli ori principii în legătură cu repararea prejudiciului cauzat prin fapta delictuală a persoanei asigurate, pe care actul normativ însuși (Legea nr. 136/1995) nu le prevede. Potrivit art. 49 din Legea nr. 136/1995 "asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de autovehicule", iar potrivit art. 50 alin. (1) din același act normativ "despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare". Or, în ce privește "dezdăunarea", adică stabilirea întinderii prejudiciului, trebuie să se aibă în vedere principiile și reglementarea specifică răspunderii civile delictuale. Întrucât actele normative speciale (Legea nr. 136/1995 și Norma CSA nr. 14/2011) nu conțin o reglementare detaliată asupra acestui aspect, trebuie considerat că ele se completează cu dispozițiile C. civ., care conform art. 2 alin. (2) constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispozițiilor sale (parag. 66 din Decizia nr. 86/2017 pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 46/17.01.2018). Instanța de apel ar fi trebuit să aplice în completarea legii speciale, pe aspecte nereglementate de aceasta, normele din C. civ., iar nu Norma emisă de un organ administrativ, a cărei aplicare ca atare (tale quale) ar fi însemnat nesocotirea unor principii fundamentale în materia răspunderii civile delictuale. Astfel cum s-a menționat, raționamentul instanței de apel trebuie să dea eficiență ierarhiei actelor normative și, totodată, dispozițiilor art. 2 alin. (2) din C. civ. Pentru considerentele expuse, reținând incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 și 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva Deciziei civile nr. 92 din 12 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, și va trimite cauza instanței de apel, pentru rejudecarea apelului, urmând ca la stabilirea întinderii despăgubirii pentru lipsa de folosință a autovehiculului avariat, în situația specifică din speță - când cel păgubit este un operator autorizat de transport, să aibă în vedere principiile și reglementarea specifică răspunderii civile delictuale.