ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 907/2020

Ședința publică din data de 29 mai 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A. și pe intervenientul C., solicitând instanței obligarea pârâtei la plata sumei de 107.000 RON despăgubiri materiale (ulterior majorând cuantumul despăgubirilor materiale), reprezentând cheltuieli cu expertize medico legale; investigații medicale; medicație; intervenții chirurgicale, proteze, cheltuieli de transport și diurnă, contravaloarea scaunului cu rotile, hrană suplimentară, efortul suplimentar; plata ajutorului în gospodărie, la muncile în grădină, la întreținerea casei; diferența între salariul avut înainte de accident și indemnizația de boală/accident; diferența între salariul avut înainte de accident și pensia de handicap stabilită în cuantum de 800 RON; venitul lunar realizat anterior accidentării și pierderii capacității de muncă; onorariul de avocat; actualizarea sumelor reprezentând despăgubirile civile cu dobânda legală din momentul producerii accidentului rutier și până la momentul plății acestora; indexarea despăgubirilor civile la rata indicelui de inflație de la data producerii accidentului rutier din data de 20.11.2013 și până la momentul plății; o rentă/pensie viageră în cuantum de 575 euro lunar; 950.000 euro daune morale, indexarea acestor despăgubiri la rata indicelui de inflație de la data producerii accidentului rutier din data de 20.11.2013 și până la momentul plății.

Prin încheierea din 30 ianuarie 2018 a Tribunalului Iași, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost amânată pronunțarea hotărârii pentru 14 februarie 2018 și, ulterior, pentru 1 martie 2018.

Prin sentința civilă nr. 254/2018 din 1 martie 2018 pronunțată de Tribunalul Iași, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. București și B. S.A. - Sucursala Iași, și intervenientul C.. A fost obligată pârâta B. S.A. să plătească reclamantei daune materiale în cuantum de 197.737 RON, dobânda legală, precum și actualizarea sumei cu indicele de inflație, calculate de la data producerii accidentului, 20.11.2013, și până la data plății efective. A fost obligată pârâta B. S.A. să plătească reclamantei daune morale în cuantum de 800.000 euro, dobânda legală, precum și actualizarea sumei cu indicele de inflație, calculate de la data producerii accidentului, 20.11.2013 și până la data plății efective. A fost obligată pârâta B. S.A. să plătească reclamantei o rentă viageră lunară de 2.727 RON de la data rămânerii definitive a hotărârii. A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 8.200 RON cheltuieli de judecată.

Pârâta B. S.A. a declarat apel împotriva încheierii din 30 ianuarie 2018 și a sentinței civile nr. 254 din 1 martie 2018, pronunțate de Tribunalului Iași.

Prin decizia civilă nr. 634 din 20 septembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă, s-a respins apelul declarat de apelanta B. S.A. împotriva încheierii din 30 ianuarie 2018 a Tribunalului Iași, încheiere pe care a păstrat-o.

S-a admis apelul declarat de apelanta B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 254 din 1 martie 2018 a Tribunalului Iași, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că s-a redus cuantumul daunelor materiale de la suma de 197.737 RON la 53.734,57 RON; s-a redus cuantumul daunelor morale de la 800.000 EUR la 400.000 EUR, actualizate cu dobânda legală și indicele de inflație, calculate de la data pronunțării prezentei și până la plata efectivă; s-a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata unei rente viagere lunare.

S-au păstrat celelalte dispoziții ale sentinței apelate care nu contravin deciziei.

S-a respins cererea intimatei de acordare a cheltuielilor de judecată în apel.

În termen legal, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 8 C. proc. civ., reclamanta A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 634 din 20 septembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și pe fond, acoperirea integrală a prejudiciului cauzat și menținerea sentinței primei instanțe.

În argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că, în ceea ce privește capătul de cerere referitor la renta/pensie viageră lunară, instanța de fond l-a găsit întemeiat și justificat în cuantumul demonstrat și dovedit cu acte fiscale (veniturile realizate anterior accidentului), fiind raportat la veniturile realizate anterior și la nevoile actuale.

Instanța de apel a găsit neîntemeiat acest capăt de cerere fără însă a invoca un temei legal, preluând apărările intimatei și protejând-o pe aceasta, ceea ce reprezintă, în opinia recurentei, depășirea atribuțiilor puterii judecătorești.

În ceea ce privește incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a arătat că dezbaterile asupra cauzei au avut loc pe data de 6 septembrie 2018, nu a fost comunicată încheierea de ședință, or dacă nu se întocmește încheierea de ședință, ceea ce atrage nulitatea hotărârii judecătorești finale, de dezlegare a pricinii, întrucât instanța de control judiciar este în imposibilitate de a urmări activ modul de desfășurare a judecății în primă instanță.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că hotărârea cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii. Astfel, se susține că instanța a motivat reducerea daunelor cu 400.000 euro printr-o propoziție.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanța de apel a aplicat greșit legea atunci când a diminuat daunele materiale și morale.

A mai arătat recurenta că instanța a reținut că reperul la care face trimitere art. 49 alin. (2) lit. d) din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011 este cel al jurisprudenței constante, iar nu al celei care consacră soluții ce rămân la cazuri izolate, cum este jurisprudența indicată de reclamantă.

Prin decizia recurată, instanța nu face aplicarea dispozițiilor legale din C. civ. referitoare la repararea prejudiciului, deși apreciază că este incident art. 1381 C. civ.

Referitor la dobânda legală, momentul de la care se acordă, indexarea despăgubirilor civile cu rata indicelui de inflație, de la data producerii accidentului rutier, 20.11.2013, și până la momentul plății, instanța nu a aplicat dispozițiile legale, respectiv art. 9 din Legea nr. 136/1995 și prevederile O.U.G. nr. 13/2011.

Intimata-pârâtă B. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat să se constate nulitatea recursului, iar dacă se va trece peste această excepție, să fie respins recursul, ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., soluția preconizată fiind aceea de admisibilitate în principiu a recursului.

Prin încheierea din 17 mai 2019 a fost încuviințat în unanimitate raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia părților, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 22 noiembrie 2019 a fost respinsă excepția de nulității recursului, a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă și a fost acordat termen pentru judecarea acestuia.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., casarea se poate cere când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești.

În lumina textului legal enunțat acest motiv de recurs vizează "un exces de putere" care constă în încălcarea de către instanță a principiilor separației puterilor în stat și imixtiunea acesteia în atribuțiile puterii legislative sau executive.

Atât în doctrină, cât și în jurisprudență, au fost considerate forme de manifestare a excesului de putere situația în care instanța săvârșește un act care intră în atribuțiile puterii legislative sau celei executive; când instanța consfințește, cu valoare legală, texte abrogate; contestă puterea legală a unor texte, aplică o lege adoptată, înaintea intrării ei în vigoare etc.

Însă, contrar susținerilor recurentei-reclamante, nu se poate asimila depășirii limitelor puterii judecătorești faptul că instanța de apel, fără a invoca un temei legal, a găsit neîntemeiat capătul de cerere referitor la renta/pensie viageră lunară, în condițiile în care prima instanță l-a apreciat ca fiind justificat în cuantumul demonstrat și dovedit cu acte fiscale, așa cum s-a arătat în conținutul recursului.

În speță, instanța de control judiciar a analizat hotărârea primei instanțe, prin raportare la criticile formulate, dând eficiență caracterului devolutiv al apelului.

Este nefondată și critica subsumată motivului de recurs reglementat de pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., referitoare la greșeala instanței de apel constând în pretinsa necomunicare către recurentă a încheierii de amânare a pronunțării din 6 septembrie 2018.

În mod eronat, recurenta-reclamantă apreciază că necomunicarea unei asemenea încheieri ar duce la admiterea recursului, deoarece doar lipsa încheierii ar atrage nulitatea hotărârii pronunțate și, prin urmare, casarea hotărârii atacate, întrucât, într-o astfel de situație, vătămarea decurge din imposibilitatea exercitării controlului judiciar, împrejurare ce nu se confirmă în speță.

Dispozițiile procedurale nu prevăd comunicarea încheierii de amânare a pronunțării asupra cauzei, care are regimul specific încheierilor, regula fiind aceea că aceste acte procedurale ale instanței nu se comunică, părțile având obligația să ia cunoștință de cele consemnate în cuprinsul încheierii de amânare a pronunțării din dosar, ca în cazul tuturor celorlalte încheieri.

În altă ordine de idei, art. 233 C. proc. civ. reglementează cuprinsul încheierii de ședință, respectiv elementele pe care aceasta trebuie să le cuprindă, însă nici acest text legal nu sancționează cu nulitatea hotărârea judecătorească în situația necomunicării încheierii de amânare a pronunțării.

Prin urmare, omisiunea comunicării încheierii de amânare a pronunțării nu atrage nulitatea hotărârii pronunțate, de vreme ce respectiva încheiere se află la dosar, critica recurentei referitoare la faptul că, prin hotărârea dată, instanța ar fi încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, neputând fi primită.

Conform art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

În speță, hotărârea atacată este pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, decizia recurată fiind clară și concisă, argumentele acesteia constituindu-se într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția.

Nici ipoteza reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a III-a C. proc. civ. nu este incidentă, deși a fost invocată de recurentă, atât timp cât textul de lege vizează o hotărâre care cuprinde numai motive străine de natura cauzei, situație care nu se regăsește în speță.

Argumentat și legal motivat, instanța de prim control judiciar a pronunțat o hotărâre în ceea ce privește cuantumul daunelor morale acordate reclamantei A. evidențiind - așa cum rezultă din considerentele deciziei atacate - elementele care definesc prejudiciul și încadrarea acestora într-un barem de gravitate, raportat la vârsta victimei, traumele fizice și psihice suferite de aceasta, invaliditatea gravă și permanentă, reclamanta rămânând marcată pe toată perioada vieții.

Din perspectivă jurisprudențială, trebuie reținut că atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când au avut de soluționat cauze similare celei de față, s-au raportat nu numai la criteriile de evaluare prestabilite de legislația națională, ci au avut în vedere și o judecată în echitate, prin raportare și la consecințele negative suferite de cel care pretinde daunele morale.

Rolul jurisprudenței în cuantificarea în bani a unei stări subiective este acela de furniza criterii generale de apreciere fundamentate în practica judiciară.

Este de subliniat că, în sistemul juridic român, jurisprudența națională, de care se prevalează recurenta, nu reprezintă izvor de drept, în accepțiunea sa de act juridic cu valoare normativă, hotărârile judecătorești producând efecte obligatorii doar între părți, întemeiate pe principiul relativității, iar evaluarea prejudiciului moral se face în funcție de circumstanțele concrete și particularitățile fiecărei cauze.

În lipsa unor criterii legale de stabilire a cuantumului daunelor morale, este de menționat că fixarea acestuia rămâne la aprecierea instanței, în raport de consecințele negative suferite de victimă pe plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care aceste valori au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială, or, în speță, aceste circumstanțe au fost expuse în raționamentul logico - juridic al soluției pronunțate în privința determinării despăgubirilor.

Susținerile recurentei vizând aprecierea instanței de apel cu privire la valoarea efectivă a daunelor morale stabilite în favoarea sa nu pot fi analizate, având în vedere că acest aspect ține de netemeinicia hotărârii, iar nu de nelegalitatea acesteia, controlul judiciar al instanței de recurs putând fi exercitat doar sub aspectul nelegalității hotărârii.

Criticile recurentei nu susțin motivul prevăzut de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ. nici sub aspectul reducerii cuantumului daunelor materiale, ci vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată în raport de stabilirea situației de fapt reținută în cauză.

Apelul, prin efectul său devolutiv, în acord cu prevederile art. 49 alin. (1) din Ordinul CSA nr. 14/2011, conform cărora eventualele cheltuieli prilejuite de accident - cheltuieli cu transportul persoanei accidentate, cu tratamentul, cu spitalizarea, pentru recuperare, pentru proteze, pentru alimentație suplimentară, conform prescripțiilor medicale se impun a fi probate cu documente justificative, reglementarea plății diferenței dintre veniturile nete ale persoanei vătămate, probate cu documente fiscale, și indemnizația primită din fondurile persoanei juridice sau fizice la care salariatul își desfășoară activitatea și/sau, după caz, din fondurile bugetului asigurărilor sociale de stat, pe perioada spitalizării și a concediului medical, au permis instanței de control judiciar să reducă cuantumului daunelor materiale.

Este de subliniat faptul că instanța de apel, ca instanță devolutivă are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, instanța de recurs neputând proceda la reevaluarea materialului probator.

Recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului (bonuri, chitanțe, fișe fiscale, contracte de muncă, adeverințe salariat, martori etc.).

Cu privire la sumele acordate cu titlu de rentă viageră și diferență dintre venitul net pe care îl realiza anterior și pensia de invaliditate, s-a reținut că reclamanta a primit cu acest titlu suma de 23.887 RON, sumă necontestată de pârâtă.

În ceea ce privește suma de 11.020 RON, reprezentând cheltuieli cu îngrijitorii, Înalta Curte constată că această valoare a fost menținută de instanța apel, așa încât, în condițiile în care reclamanta nu a înțeles să o conteste printr-o cerere proprie de apel, sunt inadmisibile susținerile formulate omisso medio sub acest aspect.

Înalta Curte observă că trimiterile recurentei - reclamante la dispozițiile art. 6 CEDO, respectiv la încălcarea principiului privind dreptul la un proces echitabil au fost făcute în scopul de a repune în discuție situația de fapt reținută de instanța de fond și reanalizată de instanța de apel, ceea ce nu mai este permis în această etapă procesuală, astfel cum s-a reținut anterior.

În ceea ce privește actualizarea despăgubirilor civile cu dobânda legală și indexarea cu rata indicelui de inflație, precum și data de la care aceste accesorii urmează a fi aplicate, criticile recurentei sunt nefondate, Înalta Curte urmând a menține dispozițiile deciziei atacate, dând eficiență principiului neînrăutățirii situației în propria cale de atac (non reformațio în pejus).

Astfel, se constată că decizia recurată a dispus, diferențiat, obligarea pârâtei la plata accesoriilor, stabilind, în privința datei de la care se va calcula dobânda legală pentru daunele materiale, că, potrivit art. 1381 alin. (2) și (3) coroborat cu art. 1535 alin. (1) C. civ., în cazul răspunderii civile delictuale, dobânda curge de drept, de la data comiterii faptei ilicite, întrucât, în privința reparării prejudiciului produs persoanei păgubite prin accidente de circulație trebuie avut în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului, or, acest prejudiciu s-a produs în patrimoniul persoanei păgubite chiar de la data producerii accidentului și trebuia reparat chiar cu începere de la această dată.

Cu privire la daunele morale, s-a constatat că acestea au fost cuantificate (devenind certe, lichide și exigibile) la momentul pronunțării hotărârii instanței de apel, hotărâre care este executorie, astfel că acestea vor fi actualizate cu indicele de inflație și se datorează dobânda legală, ambele calculate de la data pronunțării hotărârii recurate și până la plata efectivă.

Contrar acestor considerente, dar și susținerilor recurentei-reclamante, în sensul că aceste accesorii ar fi trebuit acordate de la data producerii accidentului rutier, 20.11.2013, și până la momentul plății, se reține că pretențiile reclamantei nu au în vedere penalitățile reglementate, cu caracter de normă specială, de Ordinul CSA nr. 14/2011, ci se referă la acordarea dobânzii legale, respectiv la actualizarea daunelor materiale și morale în raport cu rata inflației, potrivit dispozițiilor dreptului comun, ceea ce semnifică fixarea de către reclamantă, în limitele principiului disponibilității, a obiectului sancțiunii pentru neplata despăgubirilor, precum și a temeiului de drept pentru o atare obligație.

În aceste condiții, regimul juridic este cel conferit de dispozițiile art. 1535 C. civ., conform cărora, în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, debitorul are dreptul la daune moratorii de la scadență până la momentul plății, dobânzile și obligația de actualizare urmând a curge de la data la care instanța de judecată a stabilit, prin hotărâre definitivă, prejudiciul și întinderea acestuia.

Totodată, instanța de apel a reținut că răspunderea civilă a asigurătorului are natură contractuală, decurgând din contractul de asigurare încheiat de pârâtă cu proprietarul autovehiculului implicat în accident, răspundere ale cărei condiții sunt reglementate prin Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, lege în vigoare la data producerii accidentului (20.11.2013).

Este de necontestat că obligația de plată a asigurătorului RCA față de victima accidentului rutier izvorăște din contractul de asigurare RCA și singura condiție pentru nașterea acestei obligații, dacă asiguratul RCA a plătit prima de asigurare, este producerea evenimentului asigurat.

Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, prin decizia nr. 1 din 28 martie 2005 și decizia nr. 29 din 16 noiembrie 2009, a statuat:

În cazul producerii unui accident de circulație, având ca urmare cauzarea unui prejudiciu, pentru care s-a încheiat contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă, coexistă răspunderea civilă delictuală a celui care, prin fapta sa, a cauzat efectele păgubitoare, cu răspunderea contractuală a asigurătorului, întemeiată pe contractul de asigurare încheiat în condițiile reglementate prin Legea nr. 136/1995.

Răspunderea asigurătorului față de persoana prejudiciată este o răspundere contractuală, asumată prin contractul de asigurare. Este, deci, o răspundere directă, decurgând din achiesarea asigurătorului la riscurile conduitei asiguratului.

Prin despăgubirea prejudiciului suferit de terț, victimă a accidentului de circulație, asigurătorul nu face o plată pentru făptuitor și nici alături de acesta, ci își îndeplinește obligația proprie, asumată prin contractul de asigurare, el suportând în mod efectiv și definitiv întregul prejudiciu cauzat din culpa asiguratului său.

Asigurarea de răspundere civilă auto este un contract forțat, prin care asigurătorul se obligă ca, în schimbul primelor de asigurare ce le încasează, să acorde despăgubiri pentru prejudiciile de care asigurații ar trebui să răspundă față de terțe persoane păgubite prin accidente produse de vehicule, asupra bunurilor, integrității corporale sau vieții unor terțe persoane.

Așa fiind, răspunderea civilă delictuală aparține numai conducătorului auto responsabil pentru evenimentul rutier, iar asigurătorul de răspundere civilă preia, în baza contractului de asigurare obligația, care, în situația în care nu ar fi încheiat un asemenea contract, ar fi căzut în sarcina conducătorului auto.

Se constată, așadar, că nu se confirmă nici motivul de nelegalitate instituit de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de apel dând în mod corect eficiență normelor de drept material incidente speței, principiilor și regulilor de drept aplicabile.

Pentru toate rațiunile înfățișate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 8 C. proc. civ. și invocate de recurentă, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând și prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 634/2018 din 20 septembrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția Civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta A. împotriva deciziei nr. 634/2018 din 20 septembrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 mai 2020.