ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 877/2020

HOTĂRÂRE

27.05.2020

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2020
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 877/2020 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2020)

Ședința publică din data de 27 mai 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași sub nr. x/2015 reclamanții A., B. și C. au chemat în judecată pe pârâta S.C. D. S.A. și intervenientul E. și au solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de: 200.000 RON daune materiale, pentru A., reprezentând cheltuielile efectuate în perioada spitalizării, deplasările la instituțiile de specialitate, tratament medicamentos recuperator, alimentație specială, diferența de venituri realizate anterior accidentului și cele obținute ulterior producerii acestui eveniment și daune morale în cuantum de 2.000.000 RON pentru A.; daune morale în cuantum de 500.000 RON pentru B. și 500.000 RON și prestații periodice în cuantum de 500 RON lunar de la data producerii accidentului, 10.04.2011 și până la data finalizării studiilor dar nu mai târziu de 26 de ani pentru minorul C..

Reclamanții au solicitat actualizarea sumelor la dobânda de referință B.N.R. și indexarea la rata indicelui de inflație din momentul producerii riscului asigurat, 10.04.2011, care corespunde cu momentul nașterii dreptului de creanță și până în momentul plății efective și integrale a indemnizației de către asigurător și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 436 din 13 aprilie 2016, Tribunalul Iași, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal a admis excepția inadmisibilității acțiunii și a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de către reclamantul A..

Prin decizia nr. 967 din 20 decembrie 2016, Curtea de Apel Iași, secția Civilă a admis apelul, a respins excepția inadmisibilității acțiunii și a trimis cauza aceleiași instanțe spre rejudecare.

Prin sentința nr. 650 din 28 iunie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Iași, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.A. și intervenientul forțat E.. A obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 300.000 RON daune morale și dobânda legală calculată de la data comunicării hotărârii judecătorești definitive și până la data plății efective; a respins capătul de cerere privind actualizarea sumei cu rata inflației; a respins capătul de cerere privind plata daunelor materiale. A respins acțiunea formulată de către reclamanții B. și C., în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.A. și intervenientul forțat E.. A obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 400 RON cheltuieli de judecată, prin reducerea onorariului de avocat.

Prin decizia nr. 43 din 07 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă, a fost admis apelul declarat de apelanta-pârâtă D. S.A. împotriva sentinței civile nr. 650 din 28 iunie 2017, pronunțate de Tribunalul Iași, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, care a fost schimbată în parte, în sensul că a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de către reclamantul A.. A fost păstrat restul dispozițiilor sentinței apelate.

Reclamantul A. a declarat recurs împotriva acestei decizii, motivele fiind, în esență, următoarele:

Un prim argument expus de către recurentul-reclamant vizează faptul că în speță își găsesc aplicabilitatea dispozițiile art. 59 alin. (2) din H.G. nr. 1391/2006 (care de altfel au constituit și temeiul de drept al acțiunii), dispoziții pe care instanța de apel în mod greșit nu le-a reținut.

Recurentul-reclamant susține că instanța de apel, în motivarea soluției pronunțate, a interpretat în mod greșit textele de lege aplicabile în cauză, respectiv normele legale încălcate de intervenientul forțat din legislația privind circulația pe drumurile publice și totodată în mod greșit a înlăturat declarația dată în data de 19.03.2013 de intervenientul forțat în fața organelor de cercetare penală, dar și proba științifică constând în expertiza judiciară, prin care s-a stabilit că pietonul s-a angajat în traversare pe culoarea verde a semaforului și a fost surprins de schimbarea semnalului în culoarea roșie.

Astfel, potrivit recurentului-reclamant, instanța de apel, făcând o aplicare greșită a normelor de drept material, nu a reținut faptul că șoferul a încălcat o serie de dispoziții legale: art. 59 alin. (2) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002; art. 135 lit. h) din același Regulament; art. 100 alin. (3) lit. b), art. 35, art. 48 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002.

Recurentul-reclamant arată că, în dispozițiile Legii nr. 136/1995 și Ordinului C.S.A. nr. 5/2010, se prevede în mod expres că nu se acordă despăgubiri dacă accidentul a fost produs din culpa exclusivă a persoanei prejudiciate, or în cauza dedusă judecății trebuie observat că victima a fost surprinsă pe trecerea de pietoni de apariția culorii roșii a semaforului - situația reglementată expres de dispozițiile art. 59 alin. (2) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002, victima nefiind răspunzătoare de producerea accidentului în integralitate; deși instanța de apel a făcut referire la alcoolemia victimei, aceasta nu a încălcat nicio dispoziție legală din O.U.G. nr. 195/2002. neexistând niciun text de lege care să incrimineze consumul de alcool de către pietoni.

Recurentul-reclamant consideră că în speță sunt aplicabile dispozițiile legale speciale referitoare Ia răspunderea contractuală a asigurătorului, iar potrivit art. 51 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, despăgubirea se plătește de către asigurător, necesară fiind implicarea în accident a autovehiculului asigurat, iar în cauza dedusă judecății, vătămarea victimei A. a survenit ca urmare a accidentului din 10.04.2011.

Față de cele expuse anterior, recurentul-reclamant solicită instanței să constatate că pietonul A. a fost surprins pe trecerea de pietoni de apariția culorii roșii a semaforului - ipoteză reglementată expres de dispozițiile art. 59 alin. (2) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002 și că autoturismul implicat în accident avea încheiată poliță de asigurare la societatea pârâtă.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata D. S.A., prin întâmpinare, a invocat excepția nulității recursului, întrucât motivele invocate de recurentul-reclamant nu se încadrează în motivele de casare reglementate de dispozițiile art. 488 C. proc. civ., reprezentând aspecte de fond, ce au fost invocate pe tot parcursul soluționării dosarului, atât în fața primei instanțe, cât și în fața instanței de apel.

Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost efectuat și comunicat părților, care au fost invitate să depună puncte de vedere.

Părțile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Înalta Curte de Casație și Justiție, raportat la dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., va analiza excepția nulității recursului, invocată de intimată prin întâmpinare, excepție care va fi admisă pentru următoarele considerente:

Analizând recursul declarat de recurentul-reclamant sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere și dispozițiile art. 499 din același cod, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, potrivit dispozițiilor imperative ale textului legal mai sus arătat, cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligații nefiind îndeplinite de către recurent.

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ. "Mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", art. 489 alin. (2) din același Cod prevăzând că sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Așa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerință care consacră legislativ o practică îndelungată și stabilă a instanțelor judecătorești, în condițiile în care și sub imperiul vechii legi de procedură sancțiunea nulității exista și era reglementată atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Simpla nemulțumire a părții cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului în apel.

Casarea unei hotărâri, conform dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Acest motiv de casare vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt, încălcarea unor principii generale de drept.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recurentul, deși în susținerea motivului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8, arată că normele de drept material care au fost încălcate sau greșit aplicate de către instanța de apel sunt reprezentate de dispozițiile O.U.G. nr. 195/2002 și ale Regulamentului de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002, toate argumentele acestuia vizează situația de fapt. Astfel, în susținerea motivului de recurs invocat, recurentul susține că instanța de apel, în mod greșit a înlăturat declarația dată în data de 19.03.2013 de intervenientul forțat în fața organelor de cercetare penală, dar și proba științifică constând în expertiza judiciară. Totodată, recurentul-reclamant nu expune argumente din care să reiasă interpretarea greșită de către instanța de apel a normei corespunzătoare situației de fapt.

De asemenea, considerațiile teoretice expuse de către recurent, cu privire la contractul de asigurare, nu reprezintă critici de nelegalitate ale hotărârii pronunțate de curtea de apel.

Se tinde, așadar, la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o nouă judecată a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Recurentul tinde să obțină, astfel, o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac.

Prin urmare, pentru considerentele ce preced și având în vedere că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 489 alin. (2), coroborat cu art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va admite excepția nulității recursului, invocată de intimata S.C. D. S.A. și va anula recursul declarat de recurentul A..