Decizia nr. 350/2020 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 1626/2017 a Tribunalului Alba

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrata pe rolul Tribunalului Alba, secția penală, la data de 21 aprilie 2017, sub nr. x/2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Administrația Națională a Penitenciarelor, Penitenciarul Aiud, Penitenciarul Gherla, Penitenciarul Bârcea Mare (Deva) și Ministerul Administrației și Internelor, a solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 400.000 RON, reprezentând prejudiciul moral suferit de reclamant pe perioada detenției, din cauza condițiilor precare din penitenciarele unde a fost încarcerat; cu cheltuieli de judecată. Constatându-se că dosarul a fost înregistrat din eroare pe rolul secției penale, s-a procedat la transpunerea acestuia la secția I civilă, a Tribunalului Alba, unde a fost înregistrat sub nr. x/2017*.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de tribunal. Prin Sentința civilă nr. 1626/2017, pronunțată de Tribunalul Alba s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - prin Direcția Regională a Finanțelor Publice Brașov, Administrația Națională a Penitenciarelor și Penitenciarul Deva și, în consecință, au fost obligați pârâții la plata în favoarea reclamantului a sumei reprezentând contravaloarea a 500 euro la data plății, cu titlu de daune morale. S-a respins acțiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâții Ministerul Administrației și Internelor și Penitenciarul Aiud, ca prescrisă. S-a respins acțiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu Penitenciarul Gherla, ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată în apel de Curtea de apel. Prin Decizia civilă nr. 121 din data de 13 februarie 2019, pronunțată în Dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a admis ca fondat apelul declarat de pârâtul Statul Român prin MFP prin AJFP Alba împotriva Sentinței nr. 1626/2017 și a încheierii din 13 septembrie 2017 pronunțate de Tribunalul Alba, secția I civilă, în Dosarul nr. x/2017, pe care le-a schimbat și, în consecință: A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român. A respins acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin MFP prin AJFP Alba. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate. A respins apelurile declarate de reclamantul A. și pârâții Administrația Națională a Penitenciarelor și Penitenciarul Deva împotriva aceleiași sentințe.

Calea de atac formulată în cauză. Prin cererea de recurs formulată, recurenta-pârâtă a susținut incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. În dezvoltarea criticilor formulate, în esență, recurenta-pârâtă a arătat că: - în mod greșit a fost reținută calitatea sa procesuală pasivă, în condițiile în care unitățile penitenciare au personalitate juridică, iar Administrația Națională a Penitenciarelor nu dispune cu privire la modul în care execută pedeapsa persoanele private de libertate; - nu se poate reține în sarcina sa obligația de a repara un eventual prejudiciu cauzat de către unitățile penitenciare subordonate prin nerespectarea uneia dintre atribuțiile instituite de decizia directorului general al Administrației Naționale a Penitenciarelor nr. 507/2012; - în temeiul art. 11 alin. (2) din H.G. nr. 756/2016 pentru organizarea, funcționarea și atribuțiile Administrației Naționale a Penitenciarelor și pentru modificarea H.G. nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, unitățile penitenciare au personalitate juridică; - nu are calitate procesuală pasivă raportat și la dispozițiile art. 6 alin. (1) lit. a), art. 11 alin. (1), (2) și (7) și art. 12 alin. (1) și (2) din H.G. nr. 756/2016 și art. 222 C. civ. - penitenciarele au personalitate juridică proprie, organizare proprie, patrimoniu propriu și sunt ordonatori terțiari de credite, iar responsabilitatea organizării activităților referitoare la modul de executare a pedepselor privative de libertate revine în primul rând penitenciarelor ca structuri funcționale ale Administrației Naționale a Penitenciarelor și numai cu titlu subsidiar acesteia din urmă; - potrivit art. 11 alin. (2) din Legea nr. 254/2003 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, penitenciarele se înființează prin hotărâre a Guvernului, au personalitate juridică și sunt în subordinea Administrației Naționale a Penitenciarelor; în același sens sunt și dispozițiile art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice; - în mod greșit instanța de apel a admis excepția lipsei calității procesual pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Alba; - organizarea și coordonarea activităților prevăzute la art. 2 alin. (2) din H.G. nr. 756/2016 revine Administrației Naționale a Penitenciarelor, însă se realizează potrivit destinației și în limitele fondurilor bugetare alocate de către Guvern; - potrivit art. 3 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, statul membru are obligația de a asigura ca privarea de libertate a oricărei persoane să se realizeze în condiții compatibile cu respectarea demnității umane, iar modalitățile de executare să nu supună persoana în cauză unei suferințe sau încercări de o intensitate care să depășească nivelul inevitabil de suferință inerent detenției. Prin notele scrise depuse la data de 3 mai 2019, recurenta-pârâtă a susținut că prezenta cale de atac este admisibilă în raport de motivele reținute de Curtea Constituțională a României în Decizia nr. 454 din data de 4 iulie 2018 și și-a exprimat acordul ca recursul, în situația în care este admisibil în principiu, să fie soluționat de către completul de filtru prevăzut de art. 493 C. proc. civ. Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 14 ianuarie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționare la data de 11 februarie 2020.

Apărările formulate în cauză În termen legal, intimatul-pârât Penitenciarul Gherla a depus întâmpinare prin care a combătut susținerile formulate prin cererea de recurs, a solicitat respingerea ca nefondat a recursului și obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată. Totodată, a precizat că își exprimă acordul ca recursul, în situația în care este admisibil în principiu, să fie soluționat de completul de filtru prevăzut de art. 493 C. proc. civ. În termen legal, intimatul-pârât Penitenciarul Aiud a formulat întâmpinare prin care a arătat că lasă la aprecierea instanței condițiile de admisibilitate ale recursului, sub aspectul incidenței în cauză a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și la excepția calității procesuale pasive, astfel cum a fost invocată de către Administrația Națională a Penitenciarelor, precum și raportat la obligarea acestei instituții la plata daunelor morale. Totodată, a susținut că, prin hotărârea din data de 8 noiembrie 2017, s-a tranșat procesul în ceea ce îl privește, instanța făcând aplicarea dispozițiilor art. 2500 alin. (1) și următoarele C. civ., respectiv a prevederilor art. 248 C. proc. civ. și soluționând excepția pe care a invocat-o, și anume excepția prescripției extinctive. A precizat că, prin Decizia nr. 121 din data de 13 februarie 2019, Curtea de Apel Alba Iulia a menținut, din această perspectivă, dispozițiile sentinței atacate. De asemenea, a arătat că își exprimă acordul ca recursul, în situația în care este admisibil în principiu, să fie soluționat de completul de filtru prevăzut de art. 493 C. proc. civ. În termen legal, intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov a depus întâmpinare, prin care a formulat concluzii de respingere a recursului ca nefondat. În termen legal, recurenta-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor a depus răspuns la întâmpinarea formulată de către intimatul-pârât Penitenciarul Gherla, apreciind eronate susținerile acestuia din cuprinsul întâmpinării. Intimatul-pârât Penitenciarul Gherla a depus la 31 mai 2019 și, respectiv, la 7 iunie 2019, răspunsuri la întâmpinările formulate de către intimații-pârâți Penitenciarul Aiud și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin care a solicitat respingerea recursului declarat în cauză ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor împotriva Deciziei nr. 121 din data de 13 februarie 2019 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă, este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. este incident atunci când hotărârea instanței a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Acest motiv se privește a fi fondat în ceea ce privește justificarea calității procesuale pasive a Statului Român în litigiul de față, prin prisma aplicării prevederilor art. 221 - 224 C. civ.. Calitatea procesuală pasivă constă în identitatea între persoana pârâtului și cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic supus judecății. În mod greșit s-a reținut de către instanța de apel că Statul Român nu are calitatea procesuală pasivă în litigiul dedus judecății, față de natura faptei pretins ilicite, nefiind considerat, prin omisiunea de a acționa pentru eradicarea deficiențelor constatate răspunzător de producerea prejudiciului. Din perspectiva calității procesuale pasive a Statului Român în cauza dedusă judecății, în absența unor norme cu caracter special prin care să se reglementeze o cale de atac internă reală și efectivă prin intermediul căreia o instanță independentă și imparțială să poată analiza pretinse încălcări ale art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului de natura celor reclamate în cauza de față, astfel cum prevede art. 13 din Convenție, Înalta Curte constată că instituția răspunderii civile delictuale prin care se tinde la angajarea răspunderii Satului Român pentru încălcările afirmate reprezintă temeiul juridic incident și adecvat al cauzei, răspunderea civilă delictuală fiind, potrivit dreptului intern, răspunderea de drept comun. Totodată, calitatea procesuală pasivă a Statului Român pentru pretențiile deduse judecății derivă din constatările Curții Europene a Drepturilor Omului, întrucât statele semnatare ale Convenției sunt datoare să se doteze cu un regim penitenciar de executare a pedepselor privative de libertate sau a arestului preventiv apte de a asigura celor arestați și condamnați, respectarea garanțiilor art. 3 din Convenție. În plus, într-o consistentă jurisprudență, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauzele soluționate împotriva României, a constatat în mod repetat încălcări ale garanțiilor oferite de art. 3 din Convenție - interzicerea torturii și a tratamentelor greve, inumane ori degradante -, ceea ce a condus la concluzia existenței unei probleme structurale în România în privința sistemului penitenciar și a centrelor de detenție ori de arest preventiv, împrejurări ce au condus la activarea procedurii pronunțării hotărârii-pilot în cauza Rezmiveș și alții împotriva României din 25 aprilie 2017. În sensul celor anterior arătate, sunt relevante paragrafele 71, 72 din Hotărârea-pilot Rezmiveș: "71. Curtea a declarat în numeroase rânduri că art. 3 din Convenție consacră una dintre valorile fundamentale ale societății democratice [a se vedea, în special, Mocanu și alții împotriva României (MC), nr. 10865/09 ș.a., pct. 315; CEDO 2014 (extrase); El-Masri împotriva fostei Republici Iugoslave a Macedoniei (MC), nr. 39630/09, pct. 195, CEDO, 2012; Gafgen împotriva Germaniei(MC), nr. 22978/05, pct. 87, CEDO 2010; Labita împotriva Italiei (MC), nr. 26772/95, pct. 119, CEDO 2000-IV; și Selmouni împotriva Franței (MC), nr. 25803/94, pct. 95, CEDO 1999-V]. Într-adevăr, interzicerea torturii și a pedepselor și a tratamentelor sau degradante este o valoare ce ține de civilizație și este strâns legată de respectarea demnității umane. Art. 3 nu prevede restricții, fiind astfel în contrast cu majoritatea clauzelor normative ale Convenției, și nu admite nicio derogare, potrivit art. 15 par. 2, nici măcar în caz de pericol public care amenință viața națiunii. 72. Curtea reamintește că, deși măsurile privative de libertate implică de obicei pentru persoana deținută unele inconveniente, suferința și umilința survenite în cursul executării pedepsei închisorii nu trebuie totuși să le depășească în niciun caz pe cele pe care le presupune în mod inevitabil o anumită formă de tratament sau de pedeapsă legitimă. De asemenea, Curtea reamintește că pedeapsa închisorii nu determină pierderea, de către deținut, a drepturilor garantate prin Convenție. Dimpotrivă, în anumite cazuri, persoana privată de libertate poate avea nevoie de protecția sporită din cauza vulnerabilității situației sale și pentru că se află în întregime în grija statului. Curtea reamintește în acest context că art. 3 impune autorităților o obligație pozitivă care constă în a se asigura că orice persoană privată de libertate este deținută în condiții care sunt compatibile cu respectarea demnității umane, că modalitățile de executare a pedepsei nu supun persoana în cauză unei suferințe sau unei încercări de o intensitate care depășește nivelul inevitabil de suferință inerent detenției și că, ținând seama de cerințele practice ale detenției, sănătatea și confortul persoanei sunt asigurate în mod corespunzător (Norbert Sikorski împotriva Poloniei, nr. 17599/05, pct. 130 și 131, 22 octombrie 2009)." Or, față de această situație, în cauza dedusă judecății, răspunderea statului nu poate fi exclusă pe considerentul că acesta răspunde patrimonial, obiectiv sau subiectiv, exclusiv după reguli derogatorii de la regimul ce guvernează răspunderea particularilor, nefiindu-i aplicabile, în acest caz, dispozițiile C. civ. Argumentele invocate de pârâtul Statul Român nu sunt în măsură să justifice incapacitatea de drept civil a acestuia de a răspunde într-un raport juridic întemeiat pe principiile răspunderii civile delictuale. Prin dispozițiile legale incidente, respectiv art. 221 - 224 C. civ., este reglementată răspunderea civilă atât a persoanelor juridice de drept public, dar și a statului, fie în raporturile juridice în care este titular de drepturi și obligații, fie în subsidiar pentru obligațiile autorităților publice. În aceste condiții, în speță, instanța de apel trebuia să rețină în sarcina Statului Român o răspundere directă pentru deficiențele sistemice de natură a afecta demnitatea umană, similare celor care fost constatate, de altfel, și de instanța europeană. Pârâtul Statul Român nu se poate prevala în susținerea lipsei calității procesuale pasive de dispozițiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 218/2002 și ale art. 107 din Legea nr. 254/2003, deoarece textele de lege menționate nu sunt de natură a institui o răspundere exclusivă a administratorului centrului de detenție, înlăturând răspunderea statului, în condițiile în care, potrivit legii civile, aceasta se constată în orice situație în care în sarcina sa a fost reținută, în mod direct, prin fapta proprie, încălcarea unor obligații legale ce au cauzat altei persoane un prejudiciu. Nu se poate considera că, în situația în care ar fi îndeplinite condițiile legale pentru a opera răspunderea civilă delictuală, Statul Român nu poate răspunde delictual întrucât și-ar fi îndeplinit obligațiile ce îi reveneau în urma pronunțării hotărârii pilot, realizând un mecanism de reparare a prejudiciului de acest tip prin adoptarea Legii nr. 169/2017 de modificare și completare a Legii nr. 254/2013, care prin art. 551 a reglementat compensarea în cazul cazării în condiții necorespunzătoare. În ceea ce privește motivul de recurs invocat de Administrația Națională a Penitenciarelor privind reținerea în mod greșit a calității sale procesuale pasive, în condițiile în care unitățile penitenciare au personalitate juridică, iar Administrația Națională a Penitenciarelor nu ar putea dispune cu privire la modul în care execută pedeapsa persoanele private de libertate, acest motiv nu poate fi primit. Înalta Curte apreciază că și respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a ANP a fost în mod legal confirmată de instanța de apel. Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 756/2016 pentru organizarea, funcționarea și atribuțiile Administrației Naționale a Penitenciarelor (care reia dispoziții similare din H.G. nr. 1849/2004, aplicabilă în perioada faptelor imputate prin cererea de chemare în judecată), activitatea Administrației Naționale a Penitenciarelor se desfășoară în conformitate cu prevederile Constituției României, republicată, Declarației Universale a Drepturilor Omului, Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale etc. Pe de altă parte, art. 2 alin. (2) din aceeași hotărâre de Guvern stabilește: "(2) Administrația Națională a Penitenciarelor aplică strategia Guvernului României în ceea ce privește executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate pronunțate de instanțele judecătorești", astfel încât, reținându-se în cauză conduita omisivă a autorităților naționale în organizarea unui sistem penitenciar compatibil cu respectarea garanțiilor art. 3 din Convenție, se confirmă calitatea procesuală pasivă și a ANP pentru valorificarea pretențiilor deduse judecății, în solidar cu Statul Român. Pe de altă parte, Înalta Curte va reține caracterul fondat al apărării pârâtului Penitenciarul Aiud în ceea ce privește soluționarea excepției prescripției dreptului la acțiune, deoarece prin Sentința civilă nr. 1626 din data de 8 noiembrie 2017 a Tribunalului Alba, s-a respins acțiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâții Ministerul Administrației și Internelor și Penitenciarul Aiud, ca fiind prescrisă, în aplicarea dispozițiilor art. 2500 alin. (1) și următoarele C. civ., respectiv a prevederilor art. 248 C. proc. civ.. De asemenea, prin Decizia nr. 121 din data de 13 februarie 2019, Curtea de Apel Alba Iulia a menținut, din această perspectivă, dispozițiile sentinței atacate. Se va reține și faptul că prin sentința instanței de fond a fost respinsă acțiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu Penitenciarul Gherla, ca neîntemeiată, dispoziția fiind menținută prin decizia Curții de Apel Alba Iulia. Drept urmare, se va reține caracterul fondat al recursului declarat de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor în ceea ce privește soluționarea de către instanța de apel a legitimării procesuale pasive a Statului Român. Deoarece prevederile art. 497 C. proc. civ. stabilesc că Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată, se impune casarea cu trimitere a cauzei pentru ca instanța de apel să stabilească situația de fapt și să aplice în mod corect prevederile legii incidente, în scopul pronunțării unei hotărâri legale, raportat și la justificarea calității procesuale pasive a Statului Român și a calității procesuale pasive și a ANP pentru valorificarea pretențiilor deduse judecății, în solidar cu Statul Român. Pentru aceste considerente, se va admite recursul declarat de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor împotriva Deciziei nr. 121 din data de 13 februarie 2019 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă, se va casa decizia recurată și se va trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.