ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2600/2021

Judecata în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 1626 din 8 noiembrie 2017, Tribunalul Alba, secția I civilă a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de reclamantul A. și, în consecință, a obligat pe pârâții Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Regională a Finanțelor Publice Brașov, Administrația Națională a Penitenciarelor și Penitenciarul Deva la plata către reclamant a sumei de 500 euro, reprezentând daune morale; a respins, ca prescrisă, acțiunea formulată de reclamant, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Administrației și Internelor, prin Penitenciarul Aiud; a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamant, în contradictoriu cu Penitenciarul Gherla.

Judecata în apel. Prin decizia civilă nr. 121 din 13 februarie 2019, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Alba împotriva sentinței nr. 1626 din 8 noiembrie 2017 și a încheierii din 13 septembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2017 de Tribunalul Alba, secția I - a civilă pe care le-a schimbat în sensul că a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Alba, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate, a respins apelurile declarate de reclamantul A. și pârâții Administrația Națională a Penitenciarelor și Penitenciarul Deva împotriva aceleiași sentințe.

Judecata în recurs. Prin decizia civilă nr. 350 din 11 februarie 2020, înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor împotriva deciziei nr. 121 din 13 februarie 2019 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a casat decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași curte de apel.

Decizia curții de apel, în rejudecare. În rejudecare, la data de 13 iulie 2020, pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor a formulat cerere prin care a solicitat întoarcerea executării încuviințate în temeiul titlului executoriu reprezentat de decizia civilă nr. 121 din 13 februarie 2019 a Curții de Apel Alba Iulia, desființată prin decizia civilă nr. 350 din 11 februarie 2020, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin restabilirea situației anterioare executării, în sensul obligării pârâtului A. la restituirea sumei de 1.189,30 RON. Prin decizia civilă nr. 814 din 16 iulie 2020, Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă a respins cererea de întoarcere a executării silite, formulată de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor; a respins apelurile declarate de reclamantul A. și de pârâții Administrația Națională a Penitenciarelor, Penitenciarul Deva - Bârcea Mare și Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Alba împotriva sentinței nr. 1626 din 8 noiembrie 2017 și a încheierii din 13 septembrie 2017, pronunțate în dosarul nr. x/2017 de Tribunalul Alba, secția I civilă.

Judecata în recurs. Împotriva deciziei civile Curții de Apel Alba Iulia 814 din 16 iulie 2020 au formulat recurs pârâții Administrația Națională a Penitenciarelor și Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, înregistrate pe rolul înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la 05 martie 2021, cauza fiind repartizată aleatoriu, spre soluționare, Completului filtru nr. 10. 6.1. Recursul formulat de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor a solicitat admiterea recursului, casarea, în tot, a deciziei recurate, și trimiterea cauzei, spre rejudecare. În argumentarea criticii privind aplicarea și interpretarea greșită de către instanța de apel a prevederilor legale care reglementează antrenarea răspunderii civile delictuale, art. 1357 din C. civ., pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor a arătat următoarele: Instanța de apel nu a dezlegat raportul juridic dedus judecății din perspectiva stabilirii, în funcție de fapta ilicită pretinsă a persoanelor juridice care pot fi antrenate în raportul juridic obligațional invocat. În acest sens, pentru a opera răspunderea civilă delictuală a pârâtei Administrația Națională a Penitenciarelor se impunea să se facă dovada că organele sale de conducere, cu ocazia exercitării atribuțiilor specifice funcției ce le revine, au săvârșit o faptă cauzatoare de prejudicii. Or, în prezenta cauză nu a fost reținută o faptă ilicită care să fi produs vreun prejudiciu reclamantului. De asemenea, prin decizia de casare, nr. 350/2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în mod corect, a statuat că se impune casarea deciziei curții de apel și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată pentru stabilirea, pe deplin a situației de fapt și a normelor legale incidente. În atare context, ca urmare a casării deciziei civile nr. 121 din 13 februarie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia prin care pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor a fost obligată la plata către reclamant a sumei de 500 euro reprezentând daune morale, în mod corect, aceasta a formulat cerere de întoarcere a executării silite, pentru acoperirea prejudiciului datorat ca urmare a achitării sumei de 1/2 din suma de 500 euro către reclamant, având în vedere că, potrivit deciziei nr. 814 din 16 iulie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, aceasta a fost obligată la plata a unei treimi din suma de 500 euro. Prin urmare, în raport de prevederile art. 723 din C. proc. civ., și de dispozițiile art. 1382 și art. 1383 din C. civ., se impune admiterea cererii formulate de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor privind întoarcerea executării și restabilirii situației anterioare punerii în executare a hotărârii casate. În argumentarea aceluiași motiv de recurs, reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor a învederat că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 756/2016 pentru organizarea, funcționarea și atribuțiile Aministrației Naționale a Penitenciarelor. În acest sens, a apreciat că pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor nu are legitimitate procesuală pasivă în cauză. Ca atare, în mod eronat instanța de apel a reținut că recurenta-pârâtă justifică calitate procesuală pasivă prin raportare la conduita omisivă a autorităților naționale în organizarea unui sistem compatibil cu respectarea garanțiilor prevăzute de art. 3 din Convenția CEDO. Or, organizarea și coordonarea activităților penitenciarelor, deși revine pârâtei Administrația Națională a Penitenciarelor, se realizează potrivit destinației și în limitele fondurilor bugetare alocate de către Guvern, Statul Român având responsabilitatea asigurării condițiilor de detenție, eventualele inacțiuni în acest sens nefiind consecința unei atitudini de rea-credință, ci se subscriu dificultăților întâmpinate de întregul sector bugetar privitoare la lipsa fondurilor necesare achiziționării și dotării conform standardelor minime a locurilor de detenție. Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, în cazul problemelor cu caracter structural care vizează condițiile de igienă din penitenciare sau calitatea scăzută a hranei, s-a statuat în sensul că deținuții nu dispun de o cale de atac efectivă în dreptul român pentru a ridica această problemă în fața instanțelor naționale (Fane Ciobanu împotriva României, nr. 27240/03, pct. 59, din 11 octombrie 2011). Pe cale de consecință, se impune analiza pretențiilor deduse judecății de către reclamant și din perspectiva dispozițiilor art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului conform căruia îi revine fiecărui stat membru obligația de a asigura ca privarea de libertate a oricărei persoane se realizează cu respectarea demnității umane, iar modalitățile de executare ale pedepselor nu supun persoana în cauză unei suferințe sau încercări de o intensitate care să depășească nivelul inevitabil de suferință datorat stării de detenție, astfel încât sănătatea și confortul persoanei deținute să fie asigurate în mod corespunzător. În acest sens, este relevantă hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Rezmiveș și alții contra României prin care Statului român i-a fost recomandat să ia măsuri pentru remedierea problemei structurale referitoare la condițiile de executare a pedepselor privative de libertate. De asemenea, potrivit jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție (decizia civilă nr. 460 din 19 februarie 2020), Statului Român i-a fost recunoscută calitatea procesuală pasivă în acțiunile promovate pentru acordarea de despăgubiri pentru condițiile de detenție precare vizând supraaglomerarea penitenciarelor. De altfel, aceeași soluție a fost îmbrățișată si de instanțele naționale în spete similare, cum ar fi sentința civilă nr. 445/2017, pronunțată de Tribunalul Cluj, sentința civilă nr. 2714 din 28 iunie 2016, pronunțată de Judecătoria Cornetu, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 3074 din 11 septembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Ilfov, sentința civilă nr. 735/2018 a Judecătoriei Găești, prin care s-a reținut că statul român prin Ministerul Finanțelor Publice este răspunzător patrimonial de eventuallele prejudicii suferite de deținuți. Prin urmare, cu aplicarea greșită a prevederilor legale menționate, instanța de apel a reținut calitatea procesual pasivă a pârâtei Administrația Națională a Penitenciarelor și a dispus obligarea acesteia la plata de despăgubiri către reclamant. Pe de altă parte, din modalitatea în care este prezentată de către reclamant situația de fapt, reiese că pretinsul prejudiciu a fost creat de pârâtele Penitenciarele Aiud, Gherla și Deva unde acesta a fost încarcerat, introducerea în cauză a pârâtei Administrația Națională a Penitenciarului fiind determinată de faptul că aceasta are în subordine penitenciarele în care reclamantul a fost încarcerat, împrejurare care însă nu poate justifica și antrenarea răspunderii civile delictuale, cu nesocotirea prevederilor art. 222 din C. proc. civ. Având personalitate juridică, Penitenciarele Aiud, Gherla și Deva pot sta în judecată, în nume propriu. Totodată, în respectarea principiului disponibilității, se impune a se reține că reclamantul nu a înțeles să invoce o deficiență în organizarea sistemului execuțional penal, care ar atrage răspunderea pârâtei Administrația Naționale a Penitenciarelor, ci săvârșirea de către pârâtele Penitenciarul Gherla, Aiud și Deva a unor delicte care i-au creat reclamantului un prejudiciu. În același sens, sunt și prevederile art. 1 alin. (1) și alin. (2) din Regulamantul de organizare și funcționare a unităților penitenciare, aprobat prin Decizia directorului general al Administrației Naționale a Penitenciarelor nr. 507/2012, din interpretarea cărora rezultă că pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor nu dispune asupra modului în care execută pedepsele persoanele private de libertate, aflate în custodia unităților penitenciarelor. Prin urmare, nu se poate reține în sarcina pârâtei Administrația Națională a Penitenciarelor un eventual prejudiciu cauzat de unitățile aflate în subordinea sa pentru nerespectarea unor atribuții instituite prin Decizia directorului general al Administrației Naționale a Penitenciarelor nr. 507/2012, aplicabil cauzei. Cum potrivit prevederilor art. 11 alin. (2), a art. 6 alin. (1), a art. 11 alin. (1) și alin. (7) și a art. 12 alin. (1) și alin. (2) din H.G.. Nr. 756/2016, penitenciarele au personalitate juridică, organizare proprie și sunt ordonatori terțiari de credite, responsabilitatea organizării activităților referitoare la modalitatea de executare a pedepselor privative de libertate revine acestora, ca structuri funcționale din cadrul Administrației Naționale a Penitenciarelor, și numai în subsidiar acesteia din urmă. În realitate, cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor, nu a fost justificată de reclamant pe tărâm delictual, ci prin raportare la o răspundere generică, pe care a atribuit-o acestei entități prin prisma faptului că Administrația Națională a Penitenciarelor răspunde pentru instituțiile din subordine. Referitor la existența prejudiciului, în cauză, reclamantul nu a făcut dovada acestuia în sensul că nu a probat susținerile sale privind condițiile inumane sau degradante din penitenciar sau modalitatea în care acestea l-au afectat, pentru a fi incidente prevederile art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului invocate. În ceea ce privește situația medicală a reclamantului, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, rezultă că acesta a primit asistență medicală corespunzătoare afecțiunilor cu care a fost diagnosticat, condițiile igienico- sanitare neafectându-i starea de sănătate, aspect reținut, în mod corect, și de către prima instanță. Prin urmare, susținerile reclamantului conform cărora acesta a fost supus la tratamente inumane, nu pot fi reținute ca întemeiate și, ca atare, nu pot fi constatate încălcări ale dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului referitoare la interzicerea aplicării unor tratamente sau pedepse degradante. Pe cale de consecință, pârâta a solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, casarea deciziei recurate, în sensul admiterii cererii de întoarcere a executării silite dispuse în temeiul titlului executoriu reprezentat de decizia civilă nr. 121 din 13 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia și admiterii excepției lipsei calității procesual pasive a pârâtei Administrația Națională a Penitenciarelor. 6.2. Recursul exercitat de pârâtul Statul român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov În temeiul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât Statul român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov a solicitat admitere recursului, casarea hotărârii instanței de apel cu reținerea cauzei spre rejudecare și respingerea acțiunii formulate de către reclamant. În argumentarea motivului de recurs invocat, pârâtul Statul român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov a arătat că instanța de apel a făcut o greștă aplicare și interpretare a prevederilor art. 1357 din C. civ., din perspectiva în care a fost reținută culpa Statului român prin autoritățile aflate în subordinea sa, respectiv Administrația Națională a Penitenciarelor și Penitenciarul Deva, pentru neluarea măsurilor adecvate în vederea asigurării unor condiții optime pentru detenție și s-a dispus angajarea răspunderii sale civile delictuale, deși, în cauză, în opinia sa, nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile stipulate de lege, și anume: existența unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat. În continuare, a precizat că, în ceea ce privește fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, cu toate că este de natură a aduce prejudicii unui drept subiectiv, conduita imputată recurentului nu a avut un caracter ilicit întrucât a fost săvârșită în îndeplinirea unei prevederi legale ori cu permisiunea legii. De asemenea, fapta ilicită se obiectivează în anumite activități ale autorului său, ce reprezintă manifestarea exterioară a conștiinței și voinței autorului, astfel încât, răspunderea nu poate fi angajată dacă sub aspectul laturii subiective, fapta a fost săvârșită fără vinovăție, sub toate aspectele sale, reținute în art. 1357-1358 C. civ. Prin urmare, este necesar ca această faptă să fie imputabilă autorului ei, adică autorul să fi avut o vină atunci când a săvârșit-o, acționând deci cu vinovăție. Or, în speță, executarea unei pedepse privative de libertate, în temeiul unei hotărâri judecătorești de condamnare, nu poate constitui, în sine, o faptă ilicită, nereprezentând o situație de abatere de la normele procedurale penale săvârșită cu vinovăție în formele prevăzute de lege.

ApărăriIe formulate în cauză. La data de 13 aprilie 2021, intimatul Ministerul Afacerilor Interne a depus punct de vedere prin care a solicitat instanței menținerea soluției de respingere, ca prescrisă, a acțiunii promovate de reclamant, în contradictoriu cu acesta. La data de 15 aprilie 2021, pârâtul Penitenciarul Gherla a depus întâmpinare prin care a învederat că soluția cu privire la solicitările reclamantului adresate împotriva sa au rămas definitive ca urmare a neexercitării căii de atac și, ca atare, se impune menținerea soluției de respingere a acțiunii formulate de reclamant împotriva Penitenciarului Gherla, ca neîntemeiate. Cu privire la recursul exercitat de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor, pârâtul Penitenciarul Gherla a precizat că lasă la aprecierea instanței soluționarea acestuia. In ceea ce privește recursul formulat de pârâtul Statul român, reprezentat de Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat. La data de 21 aprilie 2021, pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor a formulat întâmpinare prin care a solicitat admiterea atât a recursului promovat de aceasta, cât și a celui exercitat de pârâtul Statul român, reprezentat de Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov. La data de 26 aprilie 2021, pârâtul Penitenciarul Aiud a depus întâmpinare, prin care a precizat că lasă la aprecierea instanței modalitatea de soluționare a recursului exercitat de Statul român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov cu mențiunea însă ca soluția să fie în acord cu jurisprudența națională în materie. Întâmpinările formulate în cauză au fost comunicate celorlalte părți. La data de 07 mai 2021, respectiv la data de 13 mai 2021, pârâtul Penitenciarul Gherla a depus răspuns la întâmpinarea formulată de Administrația Națională a Penitenciarelor, prin care a învederat că susține apărările invocate de pârâtul Penitenciarul Gherla, formulate cu privire la recursul exercitat de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor. La data de 04 mai 2021, pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor a depus răspuns la întâmpinarea formulată de pârâtul Penitenciarul Gherla, prin care a învederat că se impune admiterea excepției lipsei calității sale procesuale pasive și admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, având în vedere că aceasta nu răspunde de modalitatea în care penitenciarele organizează executarea pedepselor privative de libertate. La data de 14 mai 2021, pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor a depus răspuns la întâmpinarea formulată de pârâtul Penitenciarul Aiud, prin care a învederat că se impune admiterea excepției lipsei calității sale procesuale pasive și admiterea recursului astfel cum a fost formulat, având în vedere că aceasta nu răspunde de modalitatea în care penitenciarele organizează executarea pedepselor privative de libertate.

Procedura de filtru. Raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor a fost comunicat părților la data de 09 august 2021, respectiv 11 august 2021, conform dovezilor aflate la filele x. Prin încheierea din 29 septembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis în principiu recursurile declarate de pârâții Administrația Națională a Penitenciarelor și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Alba împotriva deciziei civile nr. 814/2020 din 16 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă și a stabilit termen de judecată în ședință publică, la data de 24 noiembrie 2021, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele înaltei Curți Examinând decizia prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursurile declarate de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, și Administrația Națională a Penitenciarelor sunt nefondate, urmând a fi respinse, pentru considerentele ce succed: În ceea ce privește recursul exercitat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, Înalta Curte constată că, în esență, criticile au vizat nelegalitatea deciziei curții de apel din perspectiva reținerii întrunirii condițiilor privind angajarea răspunderii civile delictuale a acestuia pentru fapta proprie, în temeiul dispozițiilor art. 1357-1371 din C. civ. Prioritar, Înalta Curte reține că prin decizia de casare, nr. 350 din 11 februarie 2020, pronunțată de secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie sub aspectul dezlegărilor date problemelor de drept, conform art. 501 din C. proc. civ., s-a statuat că pentru pretențiile deduse judecății prin cererea de chemare în judecată pendinte, Statul Român justifică calitate procesuală pasivă atât din perspectiva normelor de drept comun din dreptul intern care reglementează instituția răspunderii civile delictuale, art. 1357 din C. civ., dar și din perspectivă convențională, respectiv în virtutea constatărilor Curții Europene a Drepturilor Omului potrivit cărora statele membre semnatare ale Convenției sunt datoare să doteze cu un regim penitenciar de executare a pedepselor privative de libertate sau a arestului preventiv apte a asigura celor arestați și celor condamnați respectarea garanțiilor art. 3 din Convenție. În acest context, în legătură cu criticile prin care s-a susținut de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice că, în mod greșit, s-a reținut incidența prevederilor art. 1357 din C. civ., din perspectiva existenței unei culpe a acestuia, pentru neluarea măsurilor adecvate în vederea asigurării unor condiții conforme de detenție, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, în esență, pârâtul contestând existența vreunei obligații pozitive a Statului în asigurarea condițiilor necesare pentru executarea pedepselor privative de libertate. Cu privire la această critică, instanța de recurs constată, sub un prim aspect, că dezlegarea acesteia este în strânsă legătură cu recunoașterea calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice în pricinile având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru condiții improprii de detenție. În acest sens, așa cum s-a reținut și prin decizia de casare, nr. 350 din 11 februarie 2020, pronunțată de secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, obligația pozitivă de asigurare a condițiilor necesare pentru executarea pedepselor privative de libertate revine Statului, acesta fiind cel care conduce, îndrumă și verifică activitatea privind executarea pedepselor privative de libertate aplicate condamnaților, pune la dispoziția locurilor de detenție fondurile necesare în vederea desfășurării activității lor; fundamentează și elaborează proiectul bugetului de stat pentru activitatea unităților subordonate, coordonează și îndrumă activitatea economică, de investiții și administrativă, a unităților subordonate ministerului. De asemenea, în concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, existența unor condiții inadecvate de executare a măsurilor privative de libertate este cauzată de o problemă structurală și sistemică, ce nu poate fi rezolvată decât de Statul Român. În ceea de privește pretinsa aplicare și interpretare greșită de către instanța de apel a normelor care reglementează angajarea răspunderii civile delictuale din perspectiva în care, în opinia recurentului pârât, în cauză, nu sunt îndeplinite în mod cumulativ, condițiile stipulate de lege referitoare la existența unei fapte ilicite, a prejudiciului, a vinovăției și a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora pentru următoarele considerente: Instanțele de fond au făcut o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 1357 și următoarele din C. civ., demonstrând, în mod judicios, întrunirea cumulativă a condițiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale obiective a Statului român, anume: fapta ilicită, prejudiciile cauzate demnității umane, vinovăția și legătura de cauzalitate dintre faptele omisive ale autorităților și prejudiciul cauzat reclamantului, în acest caz fundamentul răspunderii fiind reprezentatată de ideea de garanție obiectivă care are ca suport riscul de activitate. Privitor la fapta ilicită, cum s-a reținut în cauză, aceasta este reprezentată de neasigurarea condițiilor minime de detenție, de natura a asigura celor încarcerați respectarea garanțiilor art. 3 din Convenție. Astfel, s-a constatat caracterul degradant al condițiilor de detenție, constând în supraaglomerarea carcerală severă- condițiile de detenție din Penitenciarul Deva în perioada 22 aprilie 2014-29 aprilie 2015 și 14 mai 2015-25 mai 2015 oferind reclamantului un spațiu personal, pe tot parcursul perioadei de detenție, sub 3 m2 (2,74 mp2), ce confirmă caracterul degradant al tratamentului suportat de reclamant în acest penitenciar, unde a fost deținut, din perspectiva art. 3 din Convenție. În susținerea acestei concluzii, s-a făcut trimitere la elementele de referință avute în vedere, între care se regăsesc acte ale Curții Europene a Drepturilor Omului, jurisprudența relevantă a acestei Curți, privind condițiile de cazare a persoanelor private de libertate, respectiv cauzele Fane Ciobanu împotriva României, Rezmiveș și alții contra României. Validând situația de fapt relevată de probele administrate în cauză de tribunal privitoare la supraaglomerarea severă a penitenciarului în care reclamantul a executat, în perioada 22 aprilie 2014-29 aprilie 2015 și 14 mai 2015-25 mai 2015, pedeapsa privativă de libertate, constatând existența unui prejudiciu moral decurgând din efectul cumulat al condițiilor improprii de detenție, datorat caracterului precar al condițiilor de igienă (prezența paraziților și calitatea scăzută a hranei), precum și existența unei legături de cauzalitate prezumate între fapta ilicită și prejudiciu, conform practicii constante a instanței europene, și s-a reținut omisiunea pârâților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor și Administrația Națională a Penitenciarelor de a lua măsurile de asigurare a unor condiții corespunzătoare de detenție, sub aspectele descrise mai sus. În privința criticii vizând pretinsa inexistență a unei fapte ilicite în sarcina recurentului-pârât Statul român în contextul săvârșirii acesteia în exercitarea atribuțiilor legale ce îi revin, și deci, fără o formă a vinovăției care să permită tragerea sa la răspundere delictuală, Înalta Curte reține că și această chestiune este în strânsă legătură cu recunoașterea calității procesuale pasive a statului în cauzele având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru condițiile necorespunzătoare de detenție, aspecte deja reliefate în cuprinsul deciziei de casare, și reluate, pe scurt, în debutul considerentelor prezentei hotărâri. În legătură cu același aspect, Înalta Curte reține că în pricinile având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru condiții neconforme de detenție, răspunderea statului este una obiectivă, întemeiată pe obligațiile sale pozitive, așa cum acestea au fost relevate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care nu impun săvârșirea faptei ilicite cu intenție, din neglijență sau imprudență, ca forme ale vinovăției, așa cum în mod nefondat, se susține, instanța de contencios european fiind constantă în a aprecia că "statul este obligat, în pofida problemelor sale logistice și financiare, să organizeze sistemul penitenciar astfel încât să asigure deținuților respectul pentru demnitatea lor umană" (cauzele Shishanov contra Republica Moldova, Păvălache contra României), prin art. 3 din Convenție fiind instituită, în sarcina autorităților, obligația pozitivă de a se asigura că orice persoană privată de libertate execută pedeapsa în condiții care nu o supun unei suferințe sau încercări de o intensitate care depășește nivelul inevitabil de suferință inerent detenției (cauzele Kudla contra Poloniei și Enășoaie contra României). Or, motivele acțiunii deduse judecății, relevă fără putință de tăgadă că ceea ce s-a pretins în cadrul demersului judiciar a fost angajarea răspunderii statului, în calitatea sa de garant al respectării unor condiții de detenție adecvate, care să asigure respectarea dreptului la sănătate, demnitate umană persoanelor aflate în executarea unor pedepse privative de libertate. Or, aceasta este o răspundere directă și obiectivă, independentă de vreo formă de vinovăție, derivată din calitatea acestuia de semnatar al Convenției europene, care se fundamentează pe ideea de garanție, în condițiile în care statul și-a asumat monopolul administrării justiției, garantând astfel, pentru serviciul public pe care îl organizează, repararea prejudiciului care ar putea fi cauzat beneficiarilor acestuia. Prin urmare, pentru considerentele anterior expuse, Înalta Curte nu poate valida raționamentul recurentului-pârât potrivit căruia pretinsa faptă cauzatoare de prejudicii nu este una ilicită față de împrejurarea că a fost săvârșită în exercitarea prerogativelor ce îi revin în temeiul legii, respectiv cu ocazia punerii în executare a unei pedepse privative de libertate, dispuse în temeiul unei hotârâri judecătorești de condamnare, și deci, fără vinovăție. În ceea ce privește recursul exercitat de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor, Înalta Curte constată că subsumat motivului de recurs, reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a criticat decizia curții de apel din perspectiva respingerii cererii de întoarcere a executării și excepției lipsei calității sale procesuale pasive, precum și din perspectiva soluției de obligare a recurentei la plata de daune morale, în contextul în care intimatul nu a făcut dovada încălcării unui drept și nici dovada existenței prejudiciului moral. Cu referire la pretinsa nelegalitate a deciziei curții de apel din perspectiva respingerii cererii de întoarcere a executării silite, Înalta Curte reține că, în drept, conform art. 723 alin. (1) din C. proc. civ., în toate cazurile în care se desființează titlul executoriu sau însăși executarea silită, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării, prin restabilirea situației anterioare acesteia. Cheltuielile de executare pentru actele efectuate rămân în sarcina creditorului", iar conform art. 724 alin. (1) din același act normativ "In cazul în care instanța judecătorească a desființat titlul executoriu sau însăși executarea silită, la cererea celui interesat, va dispune, prin aceeași hotărâre, și asupra restabilirii situației anterioare executării. In cazul în care bunul supus executării silite este un bun imobil, instanța va dispune asupra efectuării operațiunilor de carte funciară necesare, fără însă a se aduce atingere drepturilor definitiv dobândite de terții de bună-credință, potrivit regulilor de carte funciară." De asemenea, instanța de recurs constată că, analizând cererea de întoarcere a executării formulate de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor, instanța de apel a reținut că întrucât titlul executoriu pus în executare a fost menținut prin decizia nr. 814 din 16 iulie 2020, cererea formulată în condițiile art. 723 din C. proc. civ. de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor este nefondată. Fără a combate în vreun fel considerentele curții de apel care au fundamentat soluția de respingere a cererii de întoarcere a executării, în argumentarea acestei critici, pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor s-a limitat în a prezenta parcursul procesual al pricinii, respectiv, împrejurarea că, prin decizia civilă nr. 121 din 13 februarie 2019, pronunțată în primul ciclu procesual de Curtea de Apel Alba Iulia, a fost obligată, în solidar cu intimatul Penitenciarul Deva, la plata de despăgubiri în favoarea reclamantului A. în cuantum de 500 euro, din care a achitat suma ce îi revenea, de 1189 RON, echivalentul a 250 euro, conform ordinului de plată nr. x din 30 octombrie 2019, existent la dosarul cauzei, și că, în temeiul prevederilor art. 723 din C. proc. civ., se impune întoarcerea executării și repunerea părților în situația anterioară. Or, în absența unor argumente care să contrazică statuările curții de apel referitoare la motivele pentru care soluția curții de apel ar fi nelegală și fără să prezinte motivele pentru care consideră că dezlegările soluției pronunțate de prima instanță referitoare la obligarea sa la plata de despăgubiri a fost menținută în apel, se impune întoarcerea executării, aceste afirmații rămân simple alegații, fără a avea aptitudinea de a declanșa un control de legalitate, în condițiile art. 483 alin. (2) din C. proc. civ. În ceea ce privește critica privind reținerea calității procesuale pasive a Administrației Naționale a Penitenciarelor în prezenta cauză, în condițiile în care unitățile penitenciare au personalitate juridică, iar Administrația Națională a Penitenciarelor nu ar putea dispune cu privire la modul în care execută pedeapsa persoanele private de libertate, Înalta Curte apreciază că acest motiv nu poate fi primit, având în vedere că această chestiune a fost, în mod definitiv, dezlegată de către instanța de recurs, în ciclul procesual anterior, prin decizia de casare nr. 350 din 11 februarie 2020, pronunțată de secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie sub aspectul dezlegărilor date problemelor de drept, conform art. 501 din C. proc. civ. Astfel, prin decizia anterior menționată, Înalta Curte, confirmând soluția curții de apel din această perspectivă, a constatat că, în mod corect, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Administrația Națională a Penitenciarelor, reținând că potrivit art. 2 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 756/2016 pentru organizarea, funcționarea și atribuțiile Administrației Naționale a Penitenciarelor (care reia dispoziții similare din Hotărârea Guvernului nr. 1849/2004), activitatea Administrației Naționale a Penitenciarelor se desfășoară în conformitate cu prevederile Constituției României, republicată, Declarației Universale a Drepturilor Omului, Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale, etc. Totodată, a reținut că art. 2 alin. (2) din aceeași hotărâre de Guvern stabilește că "Administrația Națională a Penitenciarelor aplică strategia Guvernului României în ceea ce privește executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate pronunțate de instanțele judecătorești", astfel încât, reținându-se în cauză conduita omisivă a autorităților naționale în organizarea unui sistem penitenciar compatibil cu respectarea garanțiilor art. 3 din Convenție, se confirmă calitatea procesuală pasivă si a Administrației Naționale a Penitenciarelor. Ca atare, s-a constatat că din interpretarea sistematică a acestor prevederi legale și pornind de la atribuția esențială a instituției recurentei-pârâte, care, în calitate de autoritate publică are sarcina de a asigura supravegherea activității unităților din subordine, în categoria cărora se afla și penitenciarele, corelată cu prerogativele acesteia de a coordona și de a verifica modul în care unitățile din subordine își exercită atribuțiile legale, reiese că legitimitatea procesuală pasivă aparține Administrației Naționale a Penitenciarelor, aceasta fiind ținută să răspundă de modul în care reclamantului, în perioada detenției, i s-au recunoscut și respectat drepturile conferite de lege, în raport de calitatea sa de persoană aflată în executarea unei pedepse privative de libertate. Prin urmare, sunt nefondate criticile prin care se afirmă că responsabilitatea organizării activităților referitoare la modul de executare al pedepselor privative de libertate revine, în primul rând penitenciarului, ca structură funcțională din cadrul Administrației Naționale a Penitenciarelor, și numai cu titlu subsidiar acesteia din urmă. Pentru considerentele anterior expuse, este nefondată și afirmația potrivit căreia recurenta pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor nu este responsabilă de modalitatea de executare a pedepselor. Se constată, în acest sens, că Administrației Naționale a Penitenciarelor îi revine rolul de a aplica dispozițiile cu caracter normativ și de a gestiona resursele financiare care îi sunt puse la dispoziție în cadrul politicii financiare a Statului Român, sens în care s-a pronunțat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului care a făcut trimitere la dispozițiile art. 46 din Convenție ce impun statului obligația de a adopta și aplica măsurile generale și/sau individuale corespunzătoare pentru a garanta drepturile fundamentale ale persoanelor aflate în detenție. Pe de altă parte, invocarea de către recurenta pârâtă a considerentelor unor hotărâri judecătorești, cu titlu de practică judiciară, nu este suficientă pentru a susține lipsa calității sale procesuale pasive, chiar și în ipoteza în care această chestiune nu ar fi fost dezlegată anterior, în primul ciclu procesual. În plus, invocarea respectivelor hotărâri judecătorești de către recurenta-pârâtă ar putea avea doar valență de practică judiciară, în spețe similare, instanței revenindu-i însă, sarcina de a face distincție între circumstanțele specifice fiecărei pricini. În acest context, trebuie subliniat și că există decizii ale instanței supreme, (decizia civilă nr. 582 din 27 februarie 2020 sau decizia civilă nr. 705 din 11 martie 2020, pronunțate în cadrul aceluiași gen de litigii), în care, față de circumstanțele particulare ale cauzei deduse judecății, a fost reținută calitatea procesuală pasivă a Administrației Naționale a Penitenciarelor, alături de cea a Statului Român. În ceea ce privește susținerea recurentei-pârâte Administrația Națională a Penitenciarelor, potrivit căreia Statului român revine responsabilitatea asigurării condițiilor de detenție, eventualele inacțiuni ale acestuia nefiind consecința unei atitudini de rea-credință, ci se subscriu dificultăților întâmpinate în sistemul bugetar privitoare la lipsa fondurilor necesare achiziționării și dotării, conform standardelor minime, a locurilor de detenție, Statul Român neasigurând finanțarea necesară luării măsurilor necesare pentru evitarea supraaglomerării din penitenciare, acesta nu reprezintă un motiv pentru a se reține lipsa calității procesuale a pârâtei în prezenta cauză, față de considerentul că aceasta avea la dispoziție posibilitatea formulării unei cereri de chemare în garanție împotriva Statului Român, conform art. 72 C. proc. civ., ceea ce nu s-a întâmplat în speță. Critica potrivit căreia nu s-ar fi făcut dovada unui prejudiciu, respectiv nu s-a probat în ce fel ar fi fost lezate și ce anume drepturi au fost lezate, ignoră în realitate și nu combate în niciun fel statuările instanței de apel, conform cărora existența prejudiciului este prezumată în ipoteza încălcării unor drepturi fundamentale ale persoanei de către autorități ale statului, ceea ce este de natură să declanșeze răspunderea civilă delictuală a acestora. În același context, este necesar să se sublinieze că sentimentele de umilință, afectarea demnității umane a reclamantului au fost reclamate și constatate ca o consecință a condițiilor de detenție. De altfel, o atare constatare este în concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a reținut că, chiar în absența scopului de umilire sau de înjosire a reclamantului, se poate constata încălcarea art. 3 din Convenție, contrar susținerilor recurentei pârâte. În aprecierea existenței legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, instanța de apel, validând silogismul judiciar expus de tribunal, a reținut că acesta rezultă din chiar existența faptelor ilicite denunțare în cauză, întrucât nerespectarea de către recurenta-pârâtă a obligației de a asigura condiții decente de detenție, garantate de lege, în respectarea demnității umane, produce, în mod indiscutabil, un prejudiciu moral intimatului reclamant. Referitor la invocarea de către recurenta-pârâtă a altor hotărâri judecătorești, în care s-a stabilit că pentru acordarea de despăgubiri nu este suficientă stabilirea culpei autorității, ci trebuie dovedite daunele suferite, se reține că aceste argumente nu evidențiază un viciu de legalitate a hotărârii recurate, cu atât mai mult cu cât jurisprudența nu reprezintă izvor de drept, potrivit art. 1 din C. civ. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, reținând caracterul nefondat al criticilor celor doi recurenți, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, și Administrația Națională a Penitenciarelor împotriva deciziei civile nr. 814/2020 din 16 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă. Cu privire la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de intimatul Penitenciarul Gherla, Înalta Curte reține următoarele: În drept, conform art. 452 alin. (1) din C. proc. civ.: "Partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei." Sintagma "în condițiile legii" trebuie interpretată în raport de dispozițiile C. proc. civ. cu privire la administrarea probei cu înscrisuri, instanța învestită cu cererea principală, urmând a analiza cererea referitoare la obligarea la plata cheltuielilor de judecată întocmai ca pe un capăt de cerere obișnuit, adică prin raportare la probele existente și prin raportare la prevederile legale aplicabile interpretării probelor. Cât timp pentru cheltuielile de judecată legiuitorul nu a prevăzut norme speciale sub aspectul probațiunii, părțile sunt supuse regulilor generale în materie. Acestea sunt cele stabilite de art. 150 alin. (1) și (2) C. proc. civ., care prevede că la cererile depuse în instanța se atașează copii certificate de pe înscrisurile de care partea înțelege să se folosească în proces. În același sens sunt și dispozițiile art. 292 alin. (1) din același act normativ. În speță, Înalta Curte reține că prin întâmpinarea depusă la data de 15 aprilie 2021, intimatul Penitenciarul Gherla a formulat cerere de acordare a cheltuielilor de judecată, fără a preciza însă cuantumul acestora și fără a depune înscrisuri care să facă dovada cheltuielilor de judecată, în absența cărora instanța nu poate aprecia asupra realității acestora. Prin urmare, constatând că intimatul Penitenciarul Gherla nu a depus la dosarul cauzei înscrisuri care să facă dovada cheltuielilor de judecată, în temeiul prevederilor art. 452 coroborate cu cele ale art. 292 din același act normativ, Înalta Curte urmează a respinge cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată, formulată de intimatul Penitenciarul Gherla.