ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1660/2019

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de suspendare a executării

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 22.12.2017, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul National al Audiovizualului, a solicitat instanței de contencios administrativ suspendarea Deciziei 568/28.09.2017 emise de Consiliul Național al Audiovizualului până la soluționarea definitivă a cauzei și obligarea acestuia din urmă la plata cheltuielilor de judecată determinate de formularea prezentei cereri.

2.1. Hotărârea pronunțată în cauză

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentina civilă nr. 1810 din 17 aprilie 2017, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului și, pe cale de consecință, a dispus suspendarea Deciziei nr. 568/28.09.2017, emisă de pârât, până la soluționarea definitivă a cauzei ce face obiectul dosarului nr. x/2017

Totodată, a obligat pârâtul la plata sumei de 12.335,74 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către reclamant.

3.3. Cererea de recurs și motivele înfățișate

Împotriva sentinței civile nr. 1810 din 17 aprilie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a promovat recurs pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, în condițiile art. 483 C. proc. civ.

Invocând ca temei de drept al demersului său procesual prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat, admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, rejudecând cauza, respingerea cererii de suspendare ca neîntemeiată.

În esență, prin motivele de recurs dezvoltate, în contextul reiterării succinte a situației de fapt generatoare a prezentului litigiu, în susținerea motivelor de nelegalitate, recurentul a făcut trimitere la normele de drept prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a Contenciosului Administrativ, care stipulează îndeplinirea cumulativă a condițiilor privind suspendarea unui act administrativ, aspecte care se circumscriu cazului bine justificat și iminenței producerii pagubei.

În acest sens, a susținut că suspendarea executării actelor administrative constituie, prin urmare, o situație de excepție care intervine când legea o prevede în limitele și în condițiile anume reglementate.

Referitor la cea de a doua condiție, prevenirea unei pagube iminente, a susținut că instanța de fond a plecat de la o premisă greșită și anume, că intrarea în legalitate presupune ca reclamanta nu mai difuzeze spoturile publicitare la care s- ar fi obligat prin contract.

Așa cum a mai arărat recurenta a susținut că indiferent de obiectul deciziilor de intare în legalitate, Consiliul nu a interzis niciodată difuzarea unor spoturi publicitare, acest fapt nefiind luat în considerare de către instanța de fond.

Referitor la cheltuielile de judecată, arată că instanța de fond, după reținerea cauzei în pronunțare, în timpul ședinței, reclamanta a depus la dosar dovada cheltuielilor de judecată.

Apreciază că, în temeiul art. 425 raportat la art. 394 din C. proc. civ., aceste cheltuieli nu puteau fi admise, întrucât după încheierea dezbaterilor și reținerea cauzei în pronunțare nu mai pot fi depuse alte înscrisuri și solicitate alte capete accesorii cererii de chemare în judecată.

Intimata- reclamantă A. S.A., a formulat întâmpinare, în termen de 30 de zile de la data comunicării cererii de recurs, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat cu consecința menținerii ca temeinică și legală a sentinței atacate.

După prezentarea detaliată a contextului raportului juridic fiscal litigios, intimata a punctat îndeosebi aspectele care vizează anularea deciziei a cărei suspendare se solicită.

Intimata-reclamanta a depus note scrise cu privire la motivul de recurs care vizează acordarea cheltuielilor de judecată.

Prin rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului din data de 18 octombrie 2018, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 27 martie 2019, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare.

În prealabil, Înalta Curte constată că prin criticile de recurs formulate, recurenta procedează la reiterarea aspectelor invocate în fața instanței de fond, cărora li s-a răspuns în mod corect în considerentele hotărârii recurate, condiții în care nu va relua argumentele expuse de judecătorul fondului, ci se va limita, doar, la analiza criticilor care se circumscriu unor veritabile motive de recurs.

Prin Decizia nr. 568/28.09.2017, ce face obiectul prezentei cauze, Consiliul Național al Audiovizualului a decis ca radiodifuzorii care dețin licențe audiovizuale pentru posturi de radio cu acoperire națională au obligația de a respecta legislația audiovizuală în materia publicității difuzate pe aceste posturi.

Astfel, în ședință publică în ziua de 28 septembrie 2017, Consiliul a analizat Tabelul sinteză întocmit de Serviciul Inspecție cu privire la difuzarea publicității într-un interval de 24 de ore, în perioadele monitorizate 19-30.12.2016 și 02-07.01.2017, pe posturile de radio B., C., D. (fost E.), F. și G., stații de radiodifuziune care fac parte din rețele naționale.

În baza sintezei prezentate, cuprinsă în raportul de monitorizare membrii Consiliului au constatat că, pe posturile de radio B., C. și D., a fost difuzată o publicitate neunitară, în sensul că, deși acestea sunt stații de radiodifuziune cu acoperire națională, calupul publicitar transmis la nivelul unei anumite localități nu avea conținut identic cu cel din altă localitate.

În paragraful ultim al deciziei s-a dispus intrarea în legalitate până la data de 01.01.2018, în sensul că toți radiodifuzorii care dețin licență audiovizuală națională au obligația de a difuza același program, incluzându-se și publicitatea, în toată zona geografică în care emit.

Decizia a fost fundamentată în drept pe dispozițiile art. 1 pct. 4 și art. 44 alin. (12) lit. a) din Legea nr. 504/2002.

Curtea de apel a apreciat că, cel puțin la nivel de aparență conduita reclamantei, de a nu difuza aceleași reclame pe toate stațiile locale, nu constituie o încălcare a condițiilor prevăzute în licență, deoarece reclamele nu constituie programe în înțelesul legii, iar obligația asumată de reclamantă se referă exclusiv la programe, iar nu la spoturi publicitare.

Instanța de fond a apreciat că există suficiente elemente care să contureze aparența de nelegaltatate a deciziei a cărei suspendare se solicită, fiind îndeplinite condițiile cazului bine justificat.

Mai mult, a subliniat Curtea că intrarea în legalitate, în sensul deciziei nr. 568/2017, presupune ca reclamanta să nu mai difuzeze spoturile publicitare la care s-a obligat prin contracte comerciale. În atare situație, pierderea financiară provocată de punerea în executare a deciziei este pe cât de evidentă pe atât de iminentă, în condițiile în care postul de radio B. este un post eminamente comercial, cu venituri care provin din reclame comerciale, în toate formele prevăzute de Legea Audiovizualului.

Analizând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că în mod corect prima instanță a reținut ca fiind dovedite în cauză, atât condiția cazului bine justificat, cât și condiția iminenței pagubei, astfel încât hotărârea sa este legală, fiind pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 14 și art. 2 lit. ș) și t) din Legea nr. 554/2004, criticile formulate de recurenta-pârâtă fiind nefondate.

În acest sens, instanța de recurs are în vedere împrejurarea că acțiunea privind suspendarea executării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor reclamantei (până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului), atunci când acestea sunt supuse unui risc iminent de vătămare, pentru a se evita exercitarea abuzivă a prerogativelor de care dispun autoritățile publice.

Îndeplinirea celor două condiții, respectiv cazul bine justificat și iminența producerii unei pagube, este lăsată la aprecierea judecătorului, fiind verificată, în funcție de circumstanțele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza argumentelor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube greu, sau imposibil de înlăturat, în ipoteza în care actul contestat ar fi anulat de instanța de judecată.

Contrar susținerilor recurentului-pârât, Înalta Curte apreciază că în cauză există elemente care conturează îndeplinirea condiției cazului bine justificat, prima instanță reținând în mod corect că argumentele reclamantei așa cum au fost mai sus prezentate succint constituie împrejurări legate de starea de fapt și de drept aparent veridice, de natură să creeze o îndoială serioasă în privința actului administrativ contestat.

Înalta Curte reține că prima instanță a analizat doar acele aspecte care nu prejudecă fondul și ridică îndoieli rezonabile cu privire la actul atacat, suficiente pentru a înlătura prezumția de legalitate a actului administrativ.

În concluzie, instanța de recurs apreciază că, în cauză este îndeplinită condiția cazului bine justificat, pentru a opera suspendarea executării actului administrativ atacat, criticile recurentului-pârât fiind nefondate.

Referitor la cea de-a doua condiție prevăzută de art. 14 din Legea nr. 554/2004, din dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 rezultă că noțiunea de pagubă iminentă are în vedere prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Contestând hotărârea instanței de fond, recurentul-pârât a apreciat că simpla afirmație privitoare la afectarea activității reclamantei nu justifică existența unei pagube iminente, în lipsa dovezilor depuse la dosarul cauzei, iar prejudiciul nu are un caracter previzibil.

Înalta Curte constată că instanța de fond a apreciat corect asupra îndeplinirii cerinței prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, cu atât mai mult cu cât executarea actului administrativ atacat, anterior exercitării controlului de legalitate de către instanța de judecată, ar perturba grav activitatea reclamantei, generând prejudicii de ordin material.

Înalta Curte reține și faptul că prezumarea de către instanța de judecată a unor consecințe viitoare produse de actul administrativ contestat asupra activității reclamantei, nu echivalează cu o motivare ipotetică, lipsită de suport probator, ci se înscrie în activitatea de analizare a caracterului previzibil al prejudiciului, astfel cum dispun dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 și în condițiile în care postul de radio B. este un post eminamente comercial, cu venituri care provin din reclame comerciale, în toate formele prevăzute de Legea Audiovizualului.

În ceea ce privește critica de nelegalitate cu privire la obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată de către instanța de fond având în vedere că aceste dovezi au fost depuse la dosar după reținerea cauzei în pronunțare, în timpul ședinței de judecată, nu pot fi primite.

Reglementarea de principiu, prevăzută prin art. 453 din C. proc. civ. spune că partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Potrivit art. 452 C. proc. civ., partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu până la închiderea dezbaterilor în dosarul în legătură cu care se solicită cheltuieli de judecată.

Este adevărat că, potrivit art. 394 alin. (3) C. proc. civ., după închiderea dezbaterilor, părțile nu mai pot depune niciun înscris la dosarul cauzei, sub sancțiunea de a nu fi luat în seamă, pentru respectarea principiului contradictorialității și al dreptului la apărare.

Însă, tocmai pentru a da expresie acestor principii, care trebuie aplicate în mod egal față de toate părțile din litigiu, prima instanță, a apreciat ca justificat de a primi dovada achitării onorariului de avocat, depusă în timpul ședinței de judecată având în vedere că acestea au fost solicitate prin cererea de suspendare formulată.

Procedând în această manieră, prima instanță nu a dat dovadă de un formalism excesiv, acceptând practic reclamantei accesul la justiție și fără a încălca astfel art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală.

III. Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de instituția pârâtă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului împotriva sentinței civile nr. 1810 din 17 aprilie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 martie 2019.