ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4361/2023

Ședința publică din data de 5 octombrie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2017, la data de 11.10.2017, astfel cum a fost modificată prin cererea formulată în data de 28.12.2017, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, anularea deciziei nr. 562/26.09.2017, astfel cum a fost modificată prin decizia nr. 632/07.11.2017, și exonerarea de la plata amenzii de 10.000 RON, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 4739 din 16 noiembrie 2018, Curtea de Apel București:

- a admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului;

- a anulat Decizia nr. 562 din 26.09.2017 emisă de pârâtul C.N.A.;

- conform art. 451-453 C. proc. civ., a obligat pârâtul către reclamantă la plata sumei de 50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru;

- a luat act că reclamanta, prin avocați, a arătat că se solicită pe cale separată cheltuieli de judecată reprezentând onorariile de avocat.

Împotriva sentinței de fond a declarat recurs pârâtul C.N.A., întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, recurentul-pârât apreciază că sentința recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, hotărârea pronunțată fiind lipsită de temei legal.

Astfel, în ceea ce privește argumentul instanței de fond că săvârșirea pretinsei fapte contravenționale nu poate fi imputată reclamantei, ci modului defectuos în care a fost emisă decizia de autorizare audiovizuală de către instituția pârâtă, arată că acesta excede petitului cererii de chemare în judecată și, mai mult, o astfel de afirmație nu are în vedere situația reală, încă de la momentul eliberării primei licențe audiovizuale și a primei decizii de autorizare pentru postul local de radio.

În ceea ce privește alegația instanței de fond, potrivit căreia "În acest context, Curtea observă că problematica orientării antenelor nici nu prezintă relevanță din perspectiva contravenției din prezenta cauză, întrucât depășirea zonei de difuzare are loc indiferent de direcția în care sunt orientate antenele", apreciază că aceasta nu are niciun suport factual și tehnic. Se referă în acest sens la declarațiile martorului B. (specialist în efectuarea de evaluări ale posturilor de radio pentru obținerea deciziilor de autorizare, potrivit documentelor depuse la dosar), și anume: "consider că dacă antenele ar fi fost orientate către nord, acestea nu ar fi acoperit și Municipiul Suceava, având în vedere că antenele aparținând A. sunt semi-direcționale", mențiune redată și de instanța de fond; "În cazul concret, îndreptând antenele către Municipiul Suveava, se emitea în acea direcție cu o putere de 1300 W, iar în direcția opusă, apreciez că puterea se reducea de aproximativ 10 ori ..."; "consider că A., începând cu anul 2015, și-a îndeplinit toate obligațiile din licența de emisie, mai puțin cea privind acoperirea zonei de serviciu".

Din declarația martorului B. rezultă fără putință de tăgadă că, în speța de față, cauza depășirii zonei de difuzare este datorată modalității de orientare de către intimata-reclamantă a antenelor raportat la tipul acestora, astfel încât problematica orientării antenelor prezintă relevanță în cauză și ar fi trebuit analizată de instanța de fond și stabilită existența sau nu a unei vinovății cu privire la orientarea antenelor.

Totodată, potrivit specialiștilor în domeniu, "antenele semi-direcționale sunt proiectate pentru a direcționa semnalul într-o direcție specifică pentru comunicarea punct la punct. Antenele semi-direcționale sunt folosite pentru comunicații la distanțe scurte și medii în interior sau exterior. O modalitate bună de a vă gândi la modul în care antena semi-direcțională radiază RF este să vă gândiți la ea ca la o lampă stradală care strălucește pe stradă."

În ceea ce privește motivarea instanței de fond cu privire la neîndeplinirea în cauză a cerinței existenței vinovăției în încălcarea prevederilor art. 90 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 504/2002, susține că aceasta este netemeinică.

Potrivit definiției legale, art. 1 din O.G. nr. 2/2001, una din trăsăturile contravenței este aceea ca fapta să fie săvârșită cu vinovăție.

Fapta prevăzută ca fiind contravenție se sancționează atât în cazul intenției, cât și a culpei, afară de cazul în care prin reglementare se dispune altfel, fiind vizată doar o formă a vinovăției. Spre deosebire de infracțiune, excepția de nesancționare a faptelor săvârșite din culpă trebuind să fie prevăzută expres în actul normativ care stabilește și sancționează fapta respectivă. Or, Legea audiovizualului, în speță art. 90, care a constituit temeiul juridic al sancționării, nu prevede că faptele săvârșite din culpă nu se sancționează. În consecință, chiar dacă reclamanta a săvârșit fapta, astfel cum recunoaște, dar doar din culpă, totuși, este sancționabilă pentru acest fapt.

Din analiza făcută de instanța de fond cu privire la condiția existenței vinovăției nu rezultă sub aspectul căreia dintre cele două forme ale vinovăției s-a pronunțat Curtea de Apel București, având în vedere că:

- fapta este săvârșită cu intenție atunci când autorul prevede rezultatul faptei sale și fie urmărește producerea lui prin intermediul faptei, fie, deși nu îl urmărește, acceptă posibilitatea producerii acestui rezultat;

- fapta este săvârșită din culpă atunci când autorul fie prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că nu se va produce, fie nu prevede rezultatul faptei, deși trebuia să îl prevadă. Culpa este gravă atunci când autorul a acționat cu o neglijență sau imprudență pe care nici persoana cea mai lipsită de dibăcie nu ar fi manifestat-o față de propriile interese.

Or, poziționarea antenelor și orientarea acestora într-o anumită direcție, știut fiind că acestea sunt semi-direcționale, este acțiunea intimatei-reclamante și dovedește vinovăția acesteia.

O astfel de analiză era imperios necesară ținând cont de afirmațiile făcute de ANCOM și avute în vedere de instanța de fond (adresa nr. x/29.05.2017), precum și de împrejurarea că, în perioada 2006-2015, stația a funcționat într-un amplasament din orașul Câmpulung Moldovenesc, respectiv pe str. x, C., iar mutarea a avut loc în anul 2015, la solicitarea intimatei-reclamante.

Mai mult, în momentul acordării licenței audiovizuale cu zona de acoperire locală orașul Câmpulung Moldovenesc și în toată perioada în care stația a funcționat într-un amplasament din orașul Câmpulung Modovenesc, având o putere aparent radiată de 1,29 kw, ANCOM a autorizat și a girat funcționarea respectivei stații în parametrii tehnici existenți la acel moment, fără a fi făcute eventuale obiecții sau aprecieri precum cele din adresa nr. x/29.05.2017, ci au precizat în toate documentele eliberate că zona de difuzare este cea conform licenței audiovizuale, adică una locală.

Potrivit art. 44 alin. (2) din Legea audiovizualului, în sensul prezentei legi, licența audiovizuală locală este licența a cărei zonă de acoperire este mai mică decât cea prevăzută pentru o licență audiovizuală regională, servind o singură comunitate locală.

Practic, față de aceste aspecte reliefate și prin adresele emise de ANCOM, apreciază că instanța ar fi trebuit să analizeze mai atent în ce măsură este îndeplinită condiția existenței vinovăției sub una dintre cele două forme ale acesteia, iar nu să se limiteze la a analiza îndeplinirea condiției existenței vinovăției numai sub aspectul funcționării stației în conformitate cu licența de emisie și cu autorizația tehnică, întrucât pe lângă datele tehnice o importanță o are și tipul antenelor folosite și orientarea acestora, precum și amplasamentul stației de emisie, cele aflate pe "cote dominate" au o putere de propagare mai mare decât cele din alte localități.

Nici afirmația instanței de fond că, la emiterea deciziei de autorizare nr. 1040.3/08.02.2017 și a deciziei de sancționare, CNA ar fi trebuit să aibă în vedere faptul că frecvența pe care este difuzat serviciul de programe face parte din Planul de la Geneva din anul 1984, nu este întemeiată, întrucât emiterea unei decizii de autorizare audiovizuală sau sancționarea unui radiodifuzor, în temeiul art. 90 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 504/2002, se face ținându-se cont de zona de difuzare menționată în licența audiovizuală. Or, licența deținută de intimata-reclamantă a fost una locală (n.red. aceasta a fost transformată într-una regională), doar pentru orașul Câmpulung Moldovenesc, stabilirea parametrilor tehnici și amplasamentul stației de emisie fiind de competența exclusivă a ANCOM care trebuie să respecte tipul de licență, adică una locală.

În concluzie, față de argumentele prezentate, se impune reformarea sentinței de fond în sensul solicitat prin prezenta cale de atac.

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind temeinică și legală, pentru apărările dezvoltate la filele x/verso dosar.

În principal, a invocat în temeiul art. 430 alin. (1) și (2) C. proc. civ., excepția autorității de lucru judecat a considerentelor deciziei civile nr. 1166/26.02.2020 pronunțată de ÎCCJ în dosarul nr. x/2017 având ca obiect anularea somației de intrare în legalitate aplicată prin decizia CNA nr. 115/07.03.2017, sancțiune impusă de CNA în conformitate cu art. 90 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 554/2002, anterior aplicării amenzii contravenționale prin decizia nr. 562/26.09.2017; în subsidiar, a apreciat că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a normelor de drept material incidente în cauză, astfel că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este incident.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Astfel cum rezultă din expunerea rezumativă prezentată la pct. I.1 al prezentei decizii, intimata-reclamantă A. S.R.L. a învestit instanța de contencios administrativ competentă cu solicitarea de anulare a deciziei nr. 562/26.09.2017, astfel cum a fost modificată prin decizia nr. 632/07.11.2017, prin care reclamanta a fost sancționată în temeiul prevederilor art. 90 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 504/2002, cu amendă în cuantum de 10.000 RON, pentru săvârșirea faptei de difuzare a unui serviciu de programe în afara zonei specificate în licența audiovizuală acordată de Consiliul Național al Audiovizualului.

Din cuprinsul cererii de recurs formulate de recurentul-pârât, rezultă că acesta critică sentința pe motiv că, în opinia sa, instanța de fond a apreciat în mod greșit inexistența faptei contravenționale săvărșite de reclamantă, respectiv cea prevăzută de art. 90 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 504/2002, potrivit căruia, "(1) Constituie contravenții următoarele fapte: [...] e) difuzarea unui serviciu de programe în afara zonei specificate în licența audiovizuală; [...]"

Prin întâmpinarea formulată în dosarul de recurs, intimata-reclamantă A. S.R.L. a invocat, în temeiul art. 430 alin. (1) și (2) C. proc. civ., excepția autorității de lucru judecat a considerentelor deciziei civile nr. 1166/26.02.2020 pronunțată de ÎCCJ-SCAF în dosarul nr. x/2017 având ca obiect anularea somației de intrare în legalitate aplicată prin decizia CNA nr. 115/07.03.2017, sancțiune impusă de CNA în conformitate cu art. 90 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 554/2002, anterior aplicării amenzii contravenționale prin decizia nr. 562/26.09.2017.

Prealabil, se impune precizarea că, deși s-a invocat excepția autorității de lucru judecat a hotărârii judecătorești antereferite, în realitate, ceea ce a invocat intimata-reclamantă este excepția puterii de lucru judecat, fiind vorba de o altă decizie de sancționare a reclamantei tot în anul 2017, pentru aceeași faptă.

Cu această precizare, Înalta Curte constată că sunt întemeiate susținerile intimatei-reclamante care, făcând referire la hotărârea definitivă, pronunțată în dosarul nr. x/2017, a solicitat să se facă aplicarea dispozițiilor art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.

Prevederile legale enunțate reglementează prezumția legală de lucru judecat, care reprezintă manifestarea pozitivă a autorității de lucru judecat, caz în care, nu este necesar să existe tripla identitate de părți, obiect și cauză, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuție o chestiune litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluționat anterior prin hotărâre judecătorească, astfel încât aceasta să nu poată fi contrazisă, indiferent dacă rezolvarea a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente, date fiind dispozițiile exprese ale art. 430 alin. (2) din C. proc. civ.

În optica legiuitorului, există deopotrivă încălcare a autorității de lucru judecat nu doar atunci când vin în contradicție dispozitivele hotărârilor judecătorești, ci și atunci când contradicția operează între considerentele acestora, în sensul de a se nega ceea ce s-a stabilit anterior asupra unei chestiuni litigioase care a făcut obiect al dezbaterilor și al verificării jurisdicționale, lucrul judecat având și o funcție pozitivă care impune judecății ulterioare respectarea unei chestiuni litigioase tranșate deja printr-o altă hotărâre, înzestrată cu autoritate de lucru judecat.

Drept urmare, cea de-a doua instanță nu mai poate face evaluări proprii asupra acelei chestiuni, ci ea constituie premisa demonstrată de la care trebuie să pornească și pe care nu o poate ignora.

Or, în cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2017, prin sentința civilă nr. 3800/18.10.2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, rămasă definitivă prin decizia nr. 1166/26.02.2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă cererea reclamantei A. S.R.L. de anulare a deciziei nr. 115/7.03.2017 emisă de pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, prin care a fost sancționată cu somație publică de intrare în legalitate, pentru săvârșirea aceleiași fapte prevăzute de art. 90 alin. (1) lit. e) din Legea audiovizualului nr. 504/2002.

Prin aceste hotărâri, s-a statuat în mod definitiv că toate criticile de nelegalitate invocate de recurentul-pârât și prin cererea de recurs de față sunt neîntemeiate, respectiv cele vizând inexistența în sarcina intimatei-reclamante a contravenției prevăzute de art. 90 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 504/2002.

În atare situație, în speță, devin aplicabile prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cu care: "Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă."

Această statuare prin hotărâri judecătorești anterioare asupra chestiunii de drept în litigiu, privind tranșarea cu titlu definitiv a inexistenței contravenției prevăzute de art. 90 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 604/2002 (difuzarea unui serviciu de programe în afara zonei specificate prin licența audiovizuală), ce a stat la baza emiterii actului administrativ atacat și în cauza de față, nu mai poate face obiectul unei evaluări proprii a prezentei instanțe de control judiciar, neputându-se primi vreo dovadă contrară, față de caracterul absolut al prezumției de lucru judecat, care a intervenit în cauză.

Chestiunea examinării și respectării prezumției legale a puterii de lucru judecat reprezintă o garanție a respectării principiului securității raporturilor juridice, fiind obligatoriu a se ține seama de problemele de drept soluționate anterior în cadrul litigiului în care se pune în discuție aceeași chestiune juridică. Procedând altfel, s-ar genera incertitudine jurisprudențială și s-ar reduce încrederea justițiabililor în sistemul judiciar.

Pentru motivele arătate, reținând incidența în speță a dispozițiilor art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., nu se mai impune examinarea criticilor formulate de recurent în susținerea motivului de casare invocat în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Consiliul Național al Audiovizualului împotriva sentinței nr. 4739 din 19 noiembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 5 octombrie 2023.