ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5833/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 24 octombrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A. a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 571, emise de către Consiliul Național al Audiovizualului, prin care a solicitat în principal, anularea Deciziei nr. 571/28.09.2017 și, pe cale de consecință, exonerarea de la plata amenzii în cuantum de 85.000 RON, amendă stabilită prin decizia anterior menționată și, în subsidiar, diminuarea amenzii contravenționale care a fost aplicată și obligarea reclamantei la plata minimului legal prevăzut de dispozițiile legale incidente, respectiv 10.000 RON, ca o consecință a reindividualizării cuantumului amenzii stabilite inițial.

Prin sentința civilă nr. 1435 din 27 martie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului și a dispus anularea Deciziei C.N.A. nr. 571/28.09.2017.

Împotriva sentinței civile nr. 1435 din 27 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., republicat, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecarea cauzei, respingerea acțiunii, cu consecința menținerii Deciziei C.N.A. nr. 571/28.09.2017, ca fiind legală și temeinică.

Recurentul-pârât susține că sentința recurată cuprinde considerente contradictorii, care nu asigură o motivare concretă, efectivă și legală a soluției pronunțate, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente în cauză.

Astfel, învederează că individualizarea sancțiunilor pentru faptele contravenționale prevăzute de Legea audiovizualului se face cu respectarea prevederilor art. 90 alin. (4) din Legea audiovizualului, iar în dezbaterile în fond a arătat instanței că dispozițiile O.G. nr. 2/2001 nu sunt aplicabile actelor de sancționare emise de Consiliul Național al Audiovizualului.

Susține că instanța de fond a invocat în mod eronat prevederile art. 94 din Legea audiovizualului în susținerea aplicabilității O.G. nr. 2/2001, iar raportarea instanței de fond la prevederile art. 10 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, ca motiv de nulitate pentru "lipsa individualizării în concret a celor două amenzi contravenționale", constituie o greșită aplicare a normelor de drept material aplicabile speței.

4.1. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 02 iulie 2018, intimata-reclamantă A. S.A. a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței recurate, ca legală și temeinică.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului este fondat, în următoarele limite și pentru următoarele considerente:

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., invocat de către recurenta-reclamantă, se referă la faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Deși aparent am fi în prezența unor motive distincte, în realitate este vorba de ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare - nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificată și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori motive care sunt străine pricinii.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii, judecătorul trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au respins cererile părților. Motivarea este de esența hotărârilor și este necesară pentru a o face înțeleasă și acceptată de părți, dar și pentru a permite instanței de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situației de fapt și a aplicării legii sau numai aplicarea legii.

Este însă important de reținut că, judecătorul este obligat să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părților care sprijină fiecare capăt de cerere, astfel încât, dacă soluția este motivată, nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns la fiecare argument.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., republicat, revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a a ajuns la soluția din sentința recurată; Înalta Curte apreciază că sentința recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță.

Înalta Curte reține că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei și constată că prin argumentele aduse de recurentă pe această cale se invocă, în esență, o eventuală greșită interpretare și aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, invocat în cuprinsul recursului, dar motivarea contradictorie nu poate fi reținută raportat la sentința atacată.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, Înalta Curte apreciază că soluția instanței de fond este greșită, deoarece a fost încălcat principiul de drept potrivit căruia legea specială primează în raport cu legea generală (specialia generalibus derogant), în cauză legea specială fiind Legea audiovizualului nr. 504/2002.

Astfel, obiectul acțiunii deduse judecății îl constituie anularea Deciziei nr. 571/28.09.2017 emisă de Consiliul Național al Audiovizualului, prin care s-a dispus sancționarea reclamantei cu amendă în cuantum de 85.000 RON, pentru încălcarea prevederilor art. 3 alin. (2) din Legea audiovizualului nr. 504/2004, precum și ale art. 40 alin. (1) - (5), art. 47 alin. (3), art. 64 alin. (1) lit. b) și art. 66 din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual.

Instanța de fond și-a motivat hotărârea de anulare a acestui act administrativ pe un argument de nelegalitate, motivând în esență că, din moment ce în sarcina reclamantei s-au reținut două fapte contravenționale, autoritatea pârâtă ar fi trebuit să aplice câte o sancțiune distinctă pentru fiecare contravenție, iar nu o singură sancțiune, astfel cum a procedat și, în consecință, a reținut din oficiu nulitatea Deciziei nr. 571/28.09.2017 emisă de Consiliul Național al Audiovizualului, prin raportare la prevederile art. 10 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor.

Având în vedere dispozițiile cuprinse în Legea nr. 504/2002 și luând în considerare natura juridică a deciziei de sancționare emise de Consiliul Național al Audiovizualului și anume, act administrativ de autoritate, ale cărui condiții de formă și fond sunt prevăzute de Legea audiovizualului, se constată că deciziei contestate nu îi sunt aplicabile prevederile O.G. nr. 2/2001.

Dispozițiile legale cuprinse în O.G. nr. 2/2001 constituie dreptul comun în materie contravențională și nu sunt aplicabile deciziilor emise de Consiliul Național al Audiovizualului în temeiul prevederilor Legii nr. 504/2002, care conțin norme ce derogă de la regimul juridic general instituit de O.G. nr. 2/2001.

Natura specială derogatorie a prevederilor Legii audiovizualului de la dispozițiile generale ale O.G. nr. 2/2001, rezultă din modul de reglementare, sub aspectul competenței emiterii deciziilor, a domeniului în care acestea sunt emise, a conținutului și a posibilității de contestare la instanța de contencios administrativ.

În consecință, prevederile art. 10 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001, care instituie obligația autorității de a individualiza sancțiunea aplicată pentru fiecare dintre contravențiile săvârșite, nu sunt aplicabile Deciziei nr. 571/28.09.2017 emisă de Consiliul Național al Audiovizualului, nefiind incident motivul de nulitate al deciziei rezultat din încălcarea acestor dispoziții legale.

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că se impune casarea sentinței atacate, în limitele arătate prin prezenta hotărâre și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru a asigura părților dreptul la soluționarea cauzei cu respectarea dublului grad de jusrisdicție.

Pentru considerentele expuse, constatând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va dispune admiterea recursului declarat de pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, în vederea analizării susținerilor și apărărilor formulate de părți pe fondul cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului împotriva sentinței civile nr. 1435 din 27 martie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 05 noiembrie 2020.