ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5438/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 30 septembrie 2019, pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului ("CNA", "Consiliul"), a solicitat: (i) constatarea nulității Deciziei nr. 812/12.09.2019, emisă de pârât; (ii) exonerarea reclamantei de la plata amenzii contravenționale în cuantum de 10.000 RON; (iii) în subsidiar, înlocuirea sancțiunii contravenționale cu avertisment/somație ori reducerea sancțiunii contravenționale proporțional cu gradul de pericol social, în principal la minimul acesteia de 5.000 RON.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 491 din 23 iunie 2020, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului și a anulat Decizia nr. 812/12.09.2019, emisă de pârât.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 491 din 23 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. În motivarea recursului, pârâtul susține că soluția instanței de fond nu este motivată în raport de temeiul juridic avut în vedere la aplicarea sancțiunii, respectiv art. 40 alin. (5) și art. 47 alin. (3) și (4) din Codul audiovizualului, în condițiile în care instanța nu a examinat situația reținută în actul contestat, raportul dintre temeiul juridic și faptele contravenționale și nici argumentele pârâtului în referire la libertatea de exprimare, invocată de reclamantă. Instanța de fond s-a rezumat la redarea unor dispoziții legale și a jurisprudenței CEDO privind libertatea de exprimare, singurele aspecte referitoare la speța dedusă judecății fiind rezumate în câteva fraze. Arată recurentul-pârât că, referitor la fapta prevăzută de art. 47 alin. (3) și (4) din Codul audiovizualului, care interzice afirmațiile defăimătoare generalizatoare, pe baza apartenenței la un grup etnic, intimata-reclamantă nu a formulat nicio apărare, minimalizând gravitatea faptei reținute în sarcina sa referitoare la încălcarea repetată a dispozițiilor privind interzicerea faptelor de discriminare în domeniul audiovizualului. Susține recurentul-pârât că eventualul conținut satiric, evocat de instanța de fond, nu poate constitui un element de exonerare de răspundere, în condițiile în care dispozițiile audiovizualului nu instituie excepții de la respectarea regulilor în funcție de genul în care radiodifuzorul încadrează emisiunea (pamflet), obligațiile prevăzute la art. 40 alin. (5) și 47 alin. (3) și (4) din Codul audiovizualului fiind unele cu caracter general. În speță, susține recurentul, nu s-a pornit de la un "discurs politic" al domnului B., ci de la o eventuală soluție de îmbunătățire propusă de acesta, raportat la rezultatele obținute la examenul de bacalaureat de elevii din județul Harghita. În mod greșit instanța de fond a apreciat că prezentatorul emisiunii a expus judecăți de valoare care privesc un subiect de interes general și care au ca punct de plecare declarațiile publice făcute de un om politic, în această calitate. Totodată, arată recurentul-pârât, în mod greșit a considerat instanța de fond că prezentatorul nu a acționat cu rea-credință, în condițiile în care temeiul legal al actului contestat nu prevede această condiție a atitudinii subiective a prezentatorului, iar pe de altă parte, afirmațiile moderatorului emisiunii la adresa etnicilor maghiari depășește doza de exagerare și de provocare permisă de libertatea jurnalistică, fiind de natură să lezeze drepturi fundamentale ale persoanei. În ceea ce privește argumentul instanței de fond grefat pe considerentele deciziei ÎCCJ-SCAF nr. 3524/21.06.2019, privind satira ca formă de expresie artistică, recurentul susține că încadrarea emisiunii de către radiodifuzor în categoria pamfletului nu exclude controlul instanței de judecată cu privire la situația dedusă judecății și nici nu constituie excepție de la respectarea dispozițiilor legale. Dispozițiile legale din domeniul audiovizualului nu disting după genul emisiunii, respectiv după cum acestea sunt încadrate de radiodifuzor, astfel încât nici "limbajul violent și agresiv" care caracterizează pamfletul nu are justificare legală atunci când un program este pus la dispoziția publicului larg prin mijloace de comunicare audiovizuală. În sensul celor arătate, pârâtul arată că a invocat în fond deciziile ÎCCJ-SCAF nr. 5605/2019 și 2991/2016, de care prima instanță nu a ținut cont și concluzionează în sensul că în cadrul emisiunii nu au fost emise simple judecăți de valoare în analiza unor subiecte de interes public, în condițiile în care realizatorul emisiunii nu a respectat obligația prevăzută de dispozițiile art. (40) alin. (5) și art. 47 alin. (2) și (3) din Codul audiovizualului de a nu utiliza un limbaj injurios ori violent sau defăimător la adresa unei persoane sau a unui grup etnic.

Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă A. S.R.L. nu a depus întâmpinare față de recursul declarat de pârât.

Cererea de sesizare a Curții Constituționale Prin cererea înregistrată în dosarul instanței de recursul, intimata-reclamantă A. S.R.L. a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 91 alin. (1) teza finală din Legea audiovizualului nr. 504/2002, solicitând și suspendarea soluționării cauzei până la soluționarea de către forul constituțional a excepției de neconstituționalitate invocate. Pentru soluționarea cererii de sesizare a Curții Constituționale, s-a constituit dosarul asociat nr. x/2019, conform art. 148 alin. (12) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție. II. Soluția instanței de recurs II.1. În ceea ce privește cererea de suspendare a soluționării cauzei, întemeiată pe dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. Înalta Curte reține că dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. reglementează un caz de suspendare facultativă a judecății, ceea ce presupune o analiză din partea instanței asupra oportunității suspendării judecării cauzei. În cauza de față, în raport de soluția de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 91 alin. (1) teza finală din Legea audiovizualului nr. 504/2002, pronunțată prin încheierea din 16 noiembrie 2022, în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte apreciază că suspendarea judecării prezentului recurs în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. nu este oportună, adoptarea acestei măsuri putând conduce la o temporizare excesivă a soluționării unei căi extraordinare de atac. Este de observat că, în cazul sesizării Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate invocată în cursul soluționării unei cereri de chemare în judecată sau a unei căi de atac, măsura suspendării judecării pricinii nu mai este prevăzută de lege, odată cu abrogarea, prin art. I pct. 3 din Legea nr. 177/2010, a dispozițiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 care prevedeau suspendarea de drept a judecării cererilor pe perioada soluționării excepției de neconstituționalitate. Abrogarea acestor dispoziții a fost însoțită de reglementarea unui caz de revizuire suplimentar în materie civilă, de natură să asigure părților garanțiile specifice dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 509 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ., potrivit căruia revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă, ulterior rămânerii definitive a hotărârii, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională prevederea care a făcut obiectul acelei excepții. În concluzie, apreciind că măsura suspendării soluționării recursului nu este oportună, iar în cazul admiterii excepției de neconstituționalitate există un remediu procedural, constând în revizuirea hotărârii pronunțate de instanța de control judiciar, Înalta Curte va respinge cererea de suspendare formulată de intimata-reclamantă. II.2. Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului este fondat, pentru următoarele considerente: Prin Decizia nr. 812 din 12.09.2019, recurentul-pârât Consiliul Național al Audiovizualului a sancționat intimata-reclamantă A. S.R.L. cu amendă în sumă de 10.000 RON, pentru încălcarea dispozițiilor art. 40 alin. (5) și art. 47 alin. (3) și (4) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, potrivit cărora: "Art. 40 alin. (5) - Moderatorii, prezentatorii și realizatorii programelor au obligația să nu folosească și să nu permită invitaților să folosească un limbaj injurios sau să instige la violență. Art. 47 alin. (3) - Sunt interzise în programele audiovizuale afirmații defăimătoare generalizatoare la adresa unui grup/comunități definit(e) de gen, vârstă, rasă, etnie, naționalitate, cetățenie, credințe religioase, orientare sexuală, nivel de educație, categorie socială, afecțiuni medicale sau caracteristici fizice. Art. 47 alin. (4) - Sunt interzise în programele audiovizuale afirmații defăimătoare generalizatoare la adresa unei persoane pe baza apartenenței acesteia la un grup/o comunitate definit(ă) de gen, vârstă, rasă, etnie, naționalitate, cetățenie, credințe religioase, orientare sexuală, nivel de educație, categorie socială, afecțiuni medicale sau caracteristici fizice." În esență, autoritatea pârâtă a reținut în sarcina intimatei-reclamante că, în cadrul emisiunii "C." difuzată de postul A. în 2 iulie 2019, în contextul în care B., președintele Consiliului Județean Harghita, a făcut declarații prin care cerea examen diferențiat la limba română pentru elevii de etnie maghiară, prezentatorul C. a comentat aceste declarații, folosind la adresa persoanei respective un limbaj injurios, de natură a-i prejudicia dreptul la imagine, încălcând prevederile art. 40 alin. (5) din Codul audiovizualului. Totodată, prezentatorul a făcut și alte afirmații defăimătoare, atât la adresa persoanei amintite, cât și la adresa etniei maghiare din care acesta face parte, fapte de natură să contravină dispozițiilor art. 47 alin. (3) și (4) din același Cod. Prin sentința recurată, instanța de fond a respins motivul de nelegalitate invocat de reclamantă, referitor la insuficienta descriere a faptei și la neindividualizarea sancțiunii aplicate, însă a apreciat că se impune anularea deciziei CNA, reținând că nu s-a relevat o încălcare a dispozițiilor din Codul audiovizualului. În esență, prima instanță a reținut că emisiunea are caracter satiric, fiind încadrată în categoria pamfletului, că afirmațiile moderatorului au vizat discursul politic, iar nu o comunitate etnică, reprezentând judecăți de valoare care se înscriu în limitele limitele libertății de exprimare și că prezentatorul nu a acționat cu rea-credință. Examinând considerentele sentinței recurate, în raport de criticile formulate de pârât, de conținutul actului administrativ contestat și de temeiurile de drept avute în vederea la emiterea lui, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o greșită aplicare a legii în cauză, motiv pentru care se impune reformarea soluției pronunțate. În ceea ce privește caracterul de pamflet al emisiunii "C.", Înalta Curte constată că niciunul dintre temeiurile de drept avute în vedere la sancționarea reclamantei nu prevăd că genul emisiunii ar reprezenta o cauză de înlăturare a obligațiilor legale stabilite în sarcina radiodifuzorilor sau că i-ar scuti de consecințele nerespectării acestor obligații. Este adevărat că satira și pamfletul folosesc ironia pentru a înfiera anumite tare morale, concepții politice, aspecte negative ale realității sociale, trăsături de caracter ale unei persoane, însă în speță, comentariile făcute la adresa comunității maghiare și a lui B., președintele Consiliului Județean Harghita, nu pot fi asimilate sau asociate pamfletului ca stil jurnalistic, câtă vreme, în discursul său, prezentatorul a folosit expresii injurioase și a manifestat aversiune față de membrii acestei comunități, fapt interzis de legislația din domeniul audiovizualului. Astfel fiind, relevanță din punct de vedere al respectării acestei legislații prezintă comentariile făcute pe marginea subiectelor abordate în emisiune și nu categoria în care aceasta se încadrează. Înalta Curte reține că, în raport de prevederile art. 40 alin. (5) din Codul audiovizualului, prezentatorul emisiunii are obligația de a nu folosi un limbaj injurios, indiferent de calitatea, poziția socială ori profesia persoanei criticate, iar în speță, limbajul folosit de prezentatorul emisiunii a fost evident unul injurios și insultător, caracterizând persoana în discuție (B., președintele Consiliului Județean Harghita) prin exprimări precum "jigodie patentată", "un nimeni", "numai pe dumneavoastră nu vă duce capul să învățați această limbă". Din perspectiva art. 47 alin. (3) și (4) din Codul audiovizualului, Înalta Curte constată că prezentatorul a utilizat afirmații defăimătoare atât la adresa lui B., cât și a comunității maghiare în general, precum: "dumneavoastră sunteți maghiar și nu vă duce capul să învățați limba română corespunzător"; "numai pe dumneavoastră nu vă duce capul să învățați această limbă deși stați aici, sugeți sângele acesta și până la urmă banii din România, că noi vă plătim"; "Sunteți singura etnie care nu știe să vorbească nici azi limba română"; "Ce să faci cu limba maghiară? Te duci în Ungaria și atât."; "...zici că e o limbă de buricul pământului!"; "...să învețe limba română sau dacă nu, acasă! Acasă, acolo unde pretind ei că le este casa." Nu pot fi reținute argumentele instanței de fond și ale intimatei-reclamante, în sensul că o anumită doză de exagerare este permisă jurnaliștilor care promovează emisiuni de tip pamflet, că în emisiune s-au făcut afirmații cu valoarea unor simple judecăți de valoare, respectiv că subiectul prezentat era unul de interes public, având ca punct de plecare declarațiile publice făcute de un om politic. Înalta Curte reține că sancțiunea a fost aplicată pentru comentariile cu caracter injurios la adresa lui B. și xenofob la adresa comunității maghiare, manifestări care sunt expres interzise de art. 40 alin. (5) și art. 47 alin. (3) și (4) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual. Folosirea de cuvinte injurioase, insultătoare sau defăimătoare la adresa unei comunități etnice sau la adresa unei persoane pe baza apartenenței sale la această comunitate depășesc limitele exercitării dreptului la liberă exprimare, chiar în contextul unei emisiuni de satiră, neputându-se vorbi despre o simplă doză de exagerare. Potrivit unei jurisprudențe constante a CEDO, libertatea de exprimare, garantată de art. 10 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice și una din cerințele prioritare ale progresului societății. Conform art. 10 paragraful (2) din Convenție, exercitarea dreptului la libertatea de exprimare comportă îndatoriri și responsabilități și poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică (...). Așadar, dreptul la libera exprimare nu are un caracter nelimitat, ci este îngrădit de cerința respectării drepturilor celorlalți subiecți de drept. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, cu valoare de principiu, că oricine, inclusiv un jurnalist, care exercită libertatea sa de exprimare, își asumă "îndatoriri și responsabilități" a căror întindere depinde de situația concretă în discuție. (Hotărârea Tammer c. Estoniei, 6 februarie 2001). În raport de aceste principii stabilite pe cale jurisprudențială, Înalta Curte reține că exprimarea de către jurnalist a propriei opinii referitoare la subiectele discutate nu se poate face în orice condiții și în orice mod, ci în concordanță cu obligațiile expres prevăzute de legislația audiovizualului și de reglementările Convenției EDO, fără a abuza de dreptul la liberă exprimare și de libertatea presei. În cauză, prezentatorul emisiunii a comentat declarațiile lui B., președintele Consiliului Județean Harghita, prin care acesta a cerut examen diferențiat la limba română pentru elevii de etnie maghiară, însă, după cum în mod corect a reținut recurentul-pârât CNA în decizia contestată, jignirea unei persoane și defăimarea unei comunități etnice, indiferent de subiectul discutat, nu constituie o formă de critică acceptabilă, nefiind permisă utilizarea mijloacelor audiovizuale ca instrumente de insultare și denigrare a unor comunități/indivizi pe considerente etnice. Este evident că într-o societate democratică apare ca o necesitate de prim rang ocrotirea și încurajarea libertății de exprimare de care se bucură presa, însă jurnaliștii trebuie, în exercitarea cu bună credință a profesiunii lor, și în deplin acord cu cele stipulate în art. 10, să respecte și celelalte valori protejate de Convenție, precum și îndatoririle și responsabilitățile ce le revin, la care s-a făcut referire în considerentele anterior menționate. Prin urmare, dreptul la opinie al prezentatorului emisiunii, de care se prevalează intimata-reclamantă, nu poate fi absolutizat prin invocarea libertății presei, acesta având obligația legală de a aborda subiectul discutat în limitele unui limbaj civilizat, fără folosirea unor expresii jignitoare sau a unui limbaj virulent, injurios, cu elemente xenofobe, de natură a leza reputația ori demnitatea indivizilor/comunității vizate. În fine, în ceea ce privește buna sau reaua-credință a prezentatorului emisiunii, Înalta Curte constată că atitudinea subiectivă este lipsită de relevanță în constatarea de către CNA a încălcării art. 40 alin. (5) și art. 47 alin. (3) și (4) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, textele normative neprevăzând o astfel de condiție. Având în vedere toate aceste aspecte, Înalta Curte constată că în mod corect s-a stabilit prin Decizia CNA nr. 812/12.09.2019 că reclamanta A. S.R.L. a nesocotit prevederi ale Codului audiovizualului, faptele reținute în sarcina acesteia, astfel cum sunt descrise în actul administrativ contestat, subsumându-se dispozițiilor art. 40 alin. (5) și art. 47 alin. (3) și (4) din acest Cod. Pe cale de consecință, se constată că sentința recurată a fost dată cu greșita aplicare a normelor de drept material incidente, criticile recurentului-pârât fiind fondate. Astfel fiind, consecutiv admiterii recursului, Înalta Curte va reforma hotărârea atacată, urmând a respinge acțiunea. La pronunțarea acestei soluții, Înalta Curte are în vedere și împrejurarea că instanța de fond a constatat caracterul neîntemeiat al motivului de nelegalitate referitor la insuficienta descriere a faptei și la neindividualizarea sancțiunii aplicate, iar aceste considerente nu au fost recurate de partea interesantă, intrând în puterea lucrului judecat. Pentru considerentele expuse, constatând incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, va casa sentința recurată și, în rejudecare, va respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, ca neîntemeiată.