ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1039/2021

Asupra conflictului negativ de competență;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 16 iulie 2019, reclamantul Sindicatul Național al Lucrătorilor din Pedologie și Agrochimie în numele și pentru A., B., C., D. și E., în contradictoriu cu pârâții Direcția Agricolă Județeană Sibiu și Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, a solicitat obligarea pârâților la acordarea sporului în cuantum de 35% din salariu de bază începând cu data de 30 ianuarie 2018.

2.1. Prin sentința civilă nr. 733 din 13 noiembrie 2019, Tribunalul Sibiu, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei, formulată de reclamantul Sindicatul Național al Lucrătorilor din Pedologie și Agrochimie în numele și pentru A., B., C., D. și E., în contradictoriu cu pârâții Direcția Agricolă Județeană Sibiu și Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, în favoarea Tribunalului Vrancea, secția a II-a civilă și de contencios administrative fiscal.

Pentru a dispune în acest sens, Tribunalul Sibiu a reținut, în esență, că reclamant în prezenta cauză este Sindicatul Național al Lucrătorilor de Pedalogie, cu sediul în județul Vrancea or, potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu referire și la Decizia nr. 1/2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, competența teritorială de soluționare a cauzei revine instanței competente de la sediul reclamantului, respectiv al Sindicatului din prezenta cauză.

2.2. Prin sentința civilă nr. 3 din 07 ianuarie 2021, Tribunalul Vrancea, secția a II-a civilă și de contencios administrative fiscal a admis excepția necompetenței teritoriale, a declinat competența de soluționare a cauzei privind reclamantul Sindicatul Național al Lucrătorilor din Pedologie și Agrochimie în numele și pentru A., B., C., D. și E., în contradictoriu cu pârâții Direcția Agricolă Județeană Sibiu și Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, în favoarea Tribunalului Sibiu, a constatat conflictul negativ de competență și a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, cu soluționarea conflictului de competență.

În motivarea hotărârii, Tribunalul Vrancea a reținut, în esență, că în raport de domiciliile membrilor de sindicat, respectiv reclamanții din prezenta cauză, care sunt situate în județul Sibiu, precum și de prevederile art. 10 alin. (3) și (6) din Legea nr. 554/2004, competența teritorială exclusivă de soluționare a cauzei revine Tribunalului Sibiu.

Analizând conflictul negativ de competență intervenit între cele două instanțe, în raport de hotărârile pronunțate și de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că instanța competentă să soluționeze cauza este Tribunalul Vrancea, secția a II-a civilă și de contencios administrativ fiscal, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 133 pct. 2 și art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., urmează a pronunța regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente.

În speță, reclamantul Sindicatul Național al Lucrătorilor din Pedologie și Agrochimie în numele și pentru A., B., C., D. și E., în contradictoriu cu pârâții Direcția Agricolă Județeană Sibiu și Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, a solicitat obligarea pârâților la acordarea sporului în cuantum de 35% din salariu de bază începând cu data de 30 ianuarie 2018.

Înalta Curte reține că, potrivit prevederilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ., "Necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.", iar în conformitate cu prevederile art. 131 alin. (1) același Cod, "La primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu."

Alin. (2) al aceluiași articol statuează că "În mod excepțional, în cazul în care pentru stabilirea competenței sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuția părților și va acorda un singur termen în acest scop".

Textele menționate sunt expresia intenției legiuitorului de a stabili clar aspectul competenței unei instanțe, nerespectarea termenului procedural de invocare a necompetenței atrăgând decăderea din dreptul de a pune în discuție necompetența instanței, respectiv lipsirea instanței sesizate de posibilitatea invocării necompetenței cu depășirea termenului procedural menționat, cu consecința corelativă a consolidării competenței instanței învestite, independent de norma care reglementează competența instanței.

Efectul omisiunii de a invoca necompetența teritorială la primul termen de judecată la care părțile erau legal citate este stabilirea competenței instanței învestite cu soluționarea cererii de chemare în judecată. De lege lata, declinarea competenței ulterior acestui moment nu mai este cu putință, odată depășit termenul procedural de invocare a necompetenței, instanța rămânând competentă să judece, chiar dacă, virtual, dispoziția legală incidentă ar fi menționat competența altei instanțe.

Totodată, prin Decizia nr. 31 din 11 noiembrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, s-a statuat că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 131 din C. proc. civ., instanța învestită prin hotărârea de declinare a competenței poate invoca necompetența materială procesuală dacă instanța care și-a declinat competența în favoarea sa nu a invocat excepția de necomptetență în termenul legal, indiferent dacă această din urmă instanță se declarase sau nu competentă prin încheiere interlocutorie pronunțată potrivit prevederilor art. 131 alin. (1) din C. proc. civ.. În mod similar, în spiritul acestei interpretări, aceeași concluzie se impune și în privința neinvocării excepției de necompetență teritorială.

Din considerentele deciziei mai sus menționate reiese că instanța care soluționează conflictul de competență nu poate ignora faptul că o instanță învestită devine competentă prin acoperirea necompetenței sale inițiale, neinvocate în termen și va trebui să-i trimită acesteia dosarul.

De asemenea, neinvocarea în termen a excepției de necompetență constituie o consolidare a competenței în favoarea instanței sesizate, fapt ce nu poate fi ignorat.

În cauză, Tribunalul Vrancea a acordat un prim termen la data de 12 februarie 2020, când a suspendat judecata, ca urmare a Hotărârii nr. 1 din 21 ianuarie 2020 a Adunării Generale a Judecătorilor din cadrul Tribunalului Vrancea.

Tribunalul Vrancea a dispus repunerea pe rol a cauzei și la termenul din data de 16 iulie 2020 a amânat cauza, la cererea reclamanților, pentru lipsă de apărare.

La următorul termen din data de 05 noiembrie 2020, instanța a admis probele solicitate de reclamanți și a dispus amânarea cauzei în vederea administrării probatoriului încuviințat, dispunând în acest sens emiterea unei adrese la Direcția pentru Agricultură Județeană Sibiu și la Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale.

Doar la termenul din data de 07 ianuarie 2021, instanța a pus în discuție excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Vrancea.

Așadar, excepția de necompetență teritorială nu a fost invocată în termenul reglementat de art. 130 alin. (2) din C. proc. civ., iar expirarea acestui termen atrage, conform art. 185 alin. (1) din același cod, decăderea din dreptul de a o mai invoca, chiar dacă aceasta este de ordine publică.

Astfel, Tribunalul Vrancea rămâne să soluționeze acțiunea în fond, fără a putea invoca excepția în discuție ulterior depășirii termenului legal, în condițiile în care competența teritorială a fost deja dobândită de această instanță prin neinvocarea în termen a excepției de necompetență, pentru care legiuitorul a stabilit că poate fi invocată până la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate.

Pentru considerentele expuse și în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului Vrancea, secția a II-a civilă și de contencios administrativ fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul Sindicatul Național al Lucrătorilor din Pedologie și Agrochimie în numele și pentru A., B., C., D. și E., în contradictoriu cu pârâții Direcția Agricolă Județeană Sibiu și Ministerul Agriculturii Rurale, în favoarea Tribunalului Vrancea, secția a II-a civilă și de contencios administrativ fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 februarie 2021.