ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 238/2021

Deliberând asupra admisibilității în principiu a cererii de revizuire de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vaslui, la data de 8 noiembrie 2019, sub nr. x/2019, petentul A. a solicitat revizuirea următoarelor hotărâri judecătorești:

- Decizia nr. 94/RC din 3 martie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în cauza nr. 4567/89/2012, prin care a fost respins, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpat împotriva Deciziei penale nr. 433 din data de 3 iunie 2016, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori și a fost obligat recurentul la plata către stat a sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

- Decizia nr. 604 din 9 iunie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în Dosarul x/2017, prin care a fost respinsă, ca nefondată, contestația la executare formulată de contestatorul împotriva Deciziei penale nr. 94/RC din data de 3 martie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală;

- Încheierea nr. 185/RC din 17 mai 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în cauza nr. 20/45/2019 prin care s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de A. împotriva Deciziei penale nr. 433 din 3 iunie 2016 a Curții de Apel Iași. Prin aceeași încheiere a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea privind sesizarea Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate.

Revizuentul A. a solicitat admiterea cererii de revizuire, desființarea în tot a Deciziei nr. 94/RC din 3 martie 2017 a ÎCCJ, pronunțate în Dosarul nr. x/2012, a Deciziei nr. 604 din 9 iunie 2017 a ÎCCJ pronunțate în Dosarul nr. x/2017 și a Încheierii nr. 185/RC din 17 mai 2019 a ÎCCJ pronunțate în Dosarul nr. x/2019.

În drept, a invocat dispozițiile art. 6, art. 90, art. 94, art. 280, art. 281 alin. (1) lit. a) și b) și art. 453 alin. (1) lit. a) și f) din C. proc. pen., art. 21, art. 23 alin. (12) și art. 24 din Constituția României, precum și art. 6 Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin Decizia nr. 94/RC din 3 martie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2012, s-a respins, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 433 din data de 3 iunie 2016, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori.

A fost obligat recurentul inculpat A. la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a dispune astfel, în raport de cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., Înalta Curte a constatat că poate să verifice dacă, fapta concretă stabilită prin hotărârea definitivă de condamnare întrunește, în raport cu norma de incriminare, elementele de tipicitate obiectivă și subiectivă (în acest sens, Decizia nr. 164/RC din 17 mai 2015 și Decizia nr. 250/RC din 14 octombrie 2014 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală).

Astfel, Înalta Curte nu a primit susținerile inculpatului potrivit cărora infracțiunea de înșelăciune în convenții prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) din C. pen. anterior a fost dezincriminată în actuala reglementare, dispozițiile art. 244 alin. (1), (2) din C. pen. nu mai prevăd ca element material "inducerea sau menținerea în eroare a unei persoane cu ocazia încheierii sau executării unui contract."

S-a precizat că problema de drept are în vedere aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei și nu aplicarea legii penale de dezincriminare. Înlăturarea elementului circumstanțial agravant, ca urmare a intervenirii unei legi noi, conduce la abrogarea formei calificate, și nu la dezincriminarea faptei.

A fost subliniat că, în conținutul constitutiv al infracțiunii de înșelăciune, nu au intervenit modificări în C. pen. actual față de C. pen. din 1969, astfel că nu este incident art. 4 din C. pen. referitor la aplicarea legii de dezincriminare și nici art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, ambele norme raportându-se la ipoteza în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracțiune potrivit legii noi.

S-a precizat că înșelăciunea constituie infracțiune potrivit legii noi, astfel că în mod corect instanța de apel a verificat incidența art. 5 din C. pen. (aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei), comparând efectele legii în vigoare la data faptei, cu efectele legii în vigoare la data soluționării apelului, asupra situației juridice a persoanelor acuzate. Compararea efectelor formei simple a infracțiunii în legile în vigoare ar fi echivalentă cu aplicarea unei lex tertia (Decizia nr. 30 din 16 septembrie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală).

A fost menționat că dispozițiile art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) din C. pen. anterior își găsesc corespondent în dispozițiile art. 244 alin. (1), (2) din C. pen. actual, astfel că soluția de condamnare a inculpatului A. apare ca legală.

Cu privire la cel de-al doilea motiv de nelegalitate invocat, circumscris pct. 12 al art. 438 din C. proc. pen. și care vizează împrejurarea că instanța de apel i-a aplicat inculpatului o pedeapsă complementară care nu este prevăzută de legea penală, respectiv interdicția de a fi fondator, administrator, director sau reprezentant legal al unei societăți comerciale, Înalta Curte a constatat că inculpatului A. i s-a aplicat pe o perioadă de 5 ani, pedeapsa complementară prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. c) din C. pen. anterior în conformitate cu dispozițiile art. 12 din Legea nr. 241/2005, respectiv nu pot fi fondatori, administratori, directori sau reprezentanți legali ai societății comerciale, iar dacă au fost alese, sunt decăzute din drepturi, persoanele care au fost condamnate pentru infracțiunile prevăzute de prezenta lege.

Astfel, inculpatului nu i s-a aplicat o pedeapsă complementară prevăzută de o normă extrapenală, respectiv art. 12 din Legea nr. 241/2005, ci o pedeapsă complementară prevăzută de dispozițiile art. 64 alin. (1) lit. c) din C. pen. anterior coroborate cu dispozițiile art. 12 din Legea nr. 241/2005 ce instituie un caz de nedemnitate pentru persoanele care au săvârșit infracțiuni de înșelăciune.

Referitor la cel de-al treilea motiv al recursului în casație invocat de inculpat, respectiv că instanța de apel a reținut circumstanța atenuantă personală prevăzută de art. 74 alin. (2) din C. pen. doar pentru infracțiunile de înșelăciune în convenții și instigare la înșelăciune în convenții cu consecințe deosebit de grave, deși trebuia aplicată pentru toate faptele săvârșite de inculpat, Înalta Curte a constatat că aplicarea circumstanței atenuante prevăzute de art. 74 alin. (2) din C. pen. anterior doar în raport de cele două infracțiuni a fost avută în vedere de instanța de fond și menținută de instanța de apel exclusiv ca o favoare făcută inculpatului în cadrul procesului de individualizare, luându-se în considerare cuantumul pedepsei rezultante ce urma a fi executat prin raportare la aplicarea tuturor instituțiilor de drept penal ce ar fi putut influența pedeapsa finală rezultantă de executat.

Diferența majoră ce a influențat cuantumul pedepsei rezultante de executat în ceea ce îl privește pe recurentul inculpat derivă din aplicarea dispozițiilor art. 74 alin. (2) și art. 76 alin. (2) din C. pen. anterior care se referă strict la ipoteza prevăzută de art. 215 alin. (5) din C. pen. anterior și care permite o individualizare cu efecte mai favorabile recurentului decât dacă i s-ar fi aplicat acestuia legea penală nouă, care deși prevede limite de pedeapsă mai reduse, prin obligativitatea instituită de dispozițiile art. 39 din C. pen. ce impun aplicarea unui spor, ar fi condus la o pedeapsă rezultantă mai gravă.

Ca atare, s-a apreciat că aplicarea circumstanțelor atenuante strict pentru aceste două infracțiuni au constituit un beneficiu juridic de care inculpatul s-a bucurat în cadrul procesului de individualizare.

Prin Decizia nr. 604 din 9 iunie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2017, s-a respins, ca nefondată, contestația la executare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei penale nr. 94/RC din data de 3 martie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțate în Dosarul nr. x/2012.

A fost obligat contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 130 RON, a rămas în sarcina statului.

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte, examinând actele și lucrările dosarului, precum și motivele invocate de contestator, în susținerea contestației la executare, a constatat că, de fapt, contestatorul își manifestă nemulțumirea cu privire la judecarea cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. x/2012 în care Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat Decizia nr. 94/RC din 3 martie 2017 prin care s-a respins, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei nr. 433 din 3 iunie 2016 pronunțate de Curtea de Apel Iași.

De asemenea, s-a precizat că, pe calea contestației la executare nu se poate ajunge la o nouă judecată asupra fondului cauzei, iar motivele invocate de contestator nu se circumscriu dispozițiilor art. 598 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., întrucât nu vizează o nelămurire a hotărârii pe care contestatorul o execută sau vreo împiedicare la executare.

Prin Încheierea nr. 185/RC din 17 mai 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, în Dosarul nr. x/2019, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de către recurentul inculpat A. privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 29, art. 30, art. 31 și art. 33 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

Prin aceeași încheiere, în baza art. 440 alin. (2) C. proc. pen., s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 433 din 3 iunie 2016 pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori.

A fost obligat recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a dispune astfel, asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29, art. 30, art. 31 și art. 33 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, s-a apreciat că o atare excepție de neconstituționalitate nu îndeplinește o condiție de admisibilitate, aceea a legăturii cu soluționarea cauzei, în sensul prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 (Decizia nr. 171 din 8 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 242 din 7 aprilie 2011, Decizia nr. 203 din 6 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 14 mai 2012, Decizia nr. 94 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 16 aprilie 2014, Decizia nr. 254 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 535 din 15 iulie 2016, paragraful 18 și Decizia nr. 433 din 21 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 671 din 31 august 2016, paragraful 22).

Din examinarea cererii de recurs în casație formulate în cauză, s-a constatat că nu sunt respectate dispozițiile art. 438 alin. (3) din C. proc. pen. întrucât inculpatul A. a mai formulat o cerere de recurs în casație împotriva aceleiași hotărâri, Decizia penală nr. 433 din 3 iunie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, recurs în casație ce a fost soluționat prin Decizia penală nr. 94/RC din data de 3 martie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în Dosarul nr. x/2012 prin care s-a dispus respingerea, ca nefondat, a recursului în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 433 din data de 3 iunie 2016, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori.

Prin sentința penală nr. 19 din 13 octombrie 2020 pronunțată de Tribunalul Vaslui, în Dosarul nr. x/2019, în temeiul prevederilor art. 47 raportat la art. 40 alin. (3) din C. proc. pen., s-a admis excepția necompetenței materiale de soluționare a cauzei, invocate de revizuentul A. și, în consecință, în temeiul prevederilor art. 50 raportat la art. 458 din C. proc. pen., s-a declinat, în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, competența materială de soluționare a cererii formulate de A., privind revizuirea Încheierii nr. 185/RC din 17 mai 2019 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, a Deciziei penale nr. 94/RC din 3 martie 2017, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și a Deciziei penale nr. 604/RC din 9 iunie 2017, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală.

În temeiul prevederilor art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de către stat pentru soluționarea prezentei cauze, au rămas în sarcina acestuia.

În temeiul prevederilor art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., suma de 313 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru contestator, a rămas în sarcina statului și s-a dispus a se avansa din fondurile Ministerului Justiției.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, la data de 6 ianuarie 2021, sub nr. x/2019.

La data de 14 martie 2021, revizuentul A. a formulat precizări la cererea de revizuire, solicitând admiterea în principiu a cererii de revizuire invocând, în drept, dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. a) și f) din C. proc. pen., iar pe fond, desființarea hotărârilor judecătorești supuse revizuirii, rejudecarea acestora de Tribunalul Vaslui, pentru a beneficia de un proces echitabil.

În esență, revizuentul a apreciat că, sub aspectul primului motiv invocat, respectiv art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., a înțeles să invoce nulitatea Deciziei nr. 94/RC din 3 martie 2017, întrucât instanța nu s-a pronunțat asupra cererilor depuse de recurent, în completarea cererii de recurs în casație întemeiate pe dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., precum și a cererii de suspendare a executării pedepsei, întemeiate pe dispozițiile art. 441 din același cod. A precizat că faptele noi dovedesc netemeinicia hotărârii de condamnare, Sentința nr. 493 din 22 decembrie 2014, definitivă prin decizia nr. 433 din 3 iunie 2016.

În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de revizuire invocat, întemeiat pe dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., revizuentul a solicitat admiterea în principiu a cererii de revizuire și, pe fond, rejudecând recursul în casație, trimiterea Dosarului nr. x/2012 la instanța de fond pentru rejudecarea cauzei.

A fost invocată Decizia nr. 418 din 19 iunie 2018 a Curții Constituționale prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, modificată. A precizat revizuentul că a fost condamnat atât pentru infracțiunea predicat, cea de înșelăciune, cât și pentru spălare de bani, iar decizia Curții Constituționale a statuat că "reținerea, ca infracțiune distinctă, respectiv infracțiunea de spălare a banilor, prevăzută la art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, a oricăreia dintre faptele de dobândire, deținere și respectiv folosire de bunuri care provin din săvârșirea unor infracțiuni, în sarcina subiectului activ al infracțiunii din care provin bunurile, implică tragerea acestuia la răspundere penală, de două ori, pentru săvârșirea acelorași fapte".

Pe de altă parte, în susținerea cererii de revizuire, revizuentul A. a invocat Decizia din 17 februarie 2021, prin care Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 52 alin. (3) din C. proc. pen.. Astfel, în raport de această decizie, revizuentul a susținut că Sentința civilă nr. 1762 din 14 noiembrie 2011 a Tribunalului Bacău, care este definitivă și irevocabilă, are autoritate de lucru judecat și în ceea ce privește latura penală, începând cu 17 februarie 2021.

Astfel, a concluzionat revizuentul că, în cauza 4567/89/2012, încălcarea dispozițiilor constituționale continuă să se producă și nu pot fi remediate altfel decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.

În susținerea cererii de revizuire au mai fost invocate de revizuent Deciziile nr. 356 din 25 iunie 2014 și nr. 11 din 15 ianuarie 2015 ale Curții Constituționale, Legea nr. 63/2012, făcând trimitere la art. 1182 alin. (2) lit. a) din C. pen. din 1969, care sunt constituționale în măsura în care confiscarea extinsă nu se aplică bunurilor dobândite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2012. S-a precizat astfel, că s-a procedat în mod ilegal la sechestrarea bunurilor la data de 2 aprilie 2012 (teren, autoturism, recipiente cu băuturi alcoolice, sume de bani) în raport de decizia constituțională amintită.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. a) și f) din C. proc. pen., art. 459 din C. proc. pen., art. 23 alin. (12), art. 21, art. 24, art. 44 și art. 52 din Constituție, precum și art. 6 Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Referitor la Încheierea nr. 185/RC din 17 mai 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a invocat, în temeiul art. 280 din C. proc. pen., nulitatea absolută. În temeiul art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., a solicitat desființarea încheierii și trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Iași pentru soluționarea cererii de contestație în anulare, așa cum a fost formulată și motivată de acesta, și nu cerere de recurs în casație. În drept, a invocat dispozițiile art. 280, art. 436, art. 437 și art. 439 din C. proc. pen., precum și art. 6 Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În ce privește Decizia nr. 604 din 9 iunie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a solicitat admiterea cererii de revizuire, desființarea deciziei și rejudecarea contestației la executare.

În temeiul dispozițiilor art. 52 din C. proc. pen. raportate la art. 4 din Legea nr. 554/2004, a invocat excepțiile de nelegalitate ale Sentinței nr. 493 din 22 decembrie 2014, nr. 433 din 3 iunie 2016 și nr. 604 din 9 iunie 2017.

În drept, a invocat art. 6, art. 43 și urm., art. 52, art. 598 lit. b) și c), art. 498 din C. proc. pen., art. 34, art. 35 din Legea nr. 253/2013, art. 23 alin. (7), art. 21, art. 24, art. 44, art. 53 din Constituție, art. 6 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 237 alin. (6), (7), (8) și (10) din Legea nr. 31/1990, art. 453 alin. (1) lit. a) și f) din C. proc. pen.

Examinând cererea de revizuire formulată de recurentul A., Înalta Curte constată următoarele:

Revizuirea constituie o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată împotriva hotărârilor judecătorești definitive pronunțate de instanțele penale, având caracterul unei căi de atac de retractare care permite instanței penale să revină asupra propriei sale hotărâri și, în același timp, caracterul unei căi de atac de fapt, prin care sunt constatate și înlăturate erorile judiciare în rezolvarea cauzelor penale. Revizuirea se formulează împotriva unei hotărâri care a dobândit autoritate de lucru judecat, în temeiul unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei, descoperite după judecată și care fac dovada că aceasta se întemeiază pe o eroare judiciară.

Fiind o cale extraordinară de atac, revizuirea poate privi exclusiv hotărârile determinate de art. 452 din C. proc. pen. și numai în cazurile prevăzute de art. 453 din același cod, singurele apte să conducă la o reexaminare în fapt a cauzei penale.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 452 din C. proc. pen., hotărârile penale definitive pot fi supuse revizuirii atât cu privire la latura penală, cât și cu privire la latura civilă ori numai cu privire la o parte dintre fapte și făptuitori, din conținutul acestui text legal rezultând că sunt supuse revizuirii numai hotărârile judecătorești care conțin o rezolvare a acțiunii penale, deoarece prin revizuire se urmărește înlăturarea erorilor de fapt și de drept, pe care le conțin hotărârile judecătorești.

Revizuirea, fiind o cale extraordinară de atac, poate fi formulată numai în condițiile și în cazurile limitativ prevăzute de art. 453 alin. (1) din C. proc. pen.

Potrivit dispozițiilor art. 453 din C. proc. pen., revizuirea poate fi cerută atunci când:

a) s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluționarea cauzei și care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunțate în cauză;

b) hotărârea a cărei revizuire se cere s-a întemeiat pe declarația unui martor, opinia unui expert sau pe situațiile învederate de un interpret, care a săvârșit infracțiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere, influențând astfel soluția pronunțată;

c) un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals în cursul judecății sau după pronunțarea hotărârii, împrejurare care a influențat soluția pronunțată în cauză;

d) un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de urmărire penală a comis o infracțiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, împrejurare care a influențat soluția pronunțată în cauză;

e) când două sau mai multe hotărâri judecătorești definitive nu se pot concilia;

f) hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală care, după ce hotărârea a devenit definitivă, a fost declarată neconstituțională ca urmare a admiterii unei excepții de neconstituționalitate ridicate în acea cauză, în situația în care consecințele încălcării dispoziției constituționale continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.

Atât din conținutul prevederilor anterior menționate, cât și din cuprinsul alin. (2) - (5) ale aceluiași articol cu privire la condițiile în care cazurile reglementate la art. 453 alin. (1) din C. proc. pen. constituie motive de revizuire, rezultă că, sunt supuse revizuirii numai hotărârile judecătorești prin care s-a soluționat fondul cauzei, adică acele hotărâri prin care s-a rezolvat raportul juridic de drept substanțial, pronunțându-se o soluție de condamnare sau achitare ori de încetare a procesului penal.

Înalta Curte reține că prezenta cerere de revizuire privește Decizia nr. 94/RC din 3 martie 2017 prin care Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2012, a respins, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 433 din data de 3 iunie 2016, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori; Decizia nr. 604 din 9 iunie 2017 prin care Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, în Dosarul nr. x/2017, a respins, ca nefondată, contestația la executare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei penale nr. 94/RC din data de 3 martie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală, pronunțate în Dosarul nr. x/2012; încheierea nr. 185/RC din 17 mai 2019 prin care Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2019, a respins, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 433 din 3 iunie 2016 pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori.

Așadar, sub un prim aspect, Înalta Curte constată că hotărârile vizate prin cererea de revizuire nu îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 452 din C. proc. pen., deoarece nu conțin o rezolvare a fondului cauzei, în sensul că instanța nu s-a pronunțat asupra raportului juridic de drept substanțial și asupra raportului juridic procesual penal principal, nefiind rezolvată vreo acțiune penală și nefiind pronunțată vreuna din soluțiile prevăzute în art. 396 alin. (1) din C. proc. pen., respectiv condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal (în acest sens, decizia nr. 42 din 14 februarie 2005 pronunțată de Înalta Curte - Completul de 9 judecători, Decizia nr. XVII din 19 martie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite în soluționarea unui recurs în interesul legii).

Ca urmare, cererea de revizuire îndreptată împotriva altei hotărâri definitive, prin care nu s-a soluționat fondul cauzei, prin condamnare, achitare sau încetarea procesului penal, este inadmisibilă.

În materie penală, căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești pot fi exercitate în condițiile strict prevăzute de normele de procedură. C. proc. pen. reglementează hotărârile susceptibile de a fi supuse examinării, căile de atac care pot fi exercitate împotriva acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârilor.

În aceste condiții, evaluarea punctuală a cazurilor evocate este superfluă.

Pe de altă parte, din lecturarea cererii de revizuire formulată în cauză, Înalta Curte constată că nu este incident vreunul dintre cazurile de revizuire expres reglementate de art. 453 din C. proc. pen.

Simpla nemulțumire a revizuentului față de hotărârile instanțelor criticate în cauză, solicitând rejudecarea cauzelor, nu poate constitui motiv de revizuire.

În ceea ce privește invocarea Deciziei nr. 250/2019 a Curții Constituționale, prin care s-a constatat că dispozițiile art. 377 alin. (4) teza întâi și art. 386 alin. (1) din C. proc. pen. sunt constituționale în măsura în care instanța de judecată se pronunță cu privire la schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare printr-o hotărâre judecătorească care nu soluționează fondul cauzei, revizuentul a arătat că s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor reținute în sarcina sa prin chiar sentința de condamnare. Se constată că nu este îndeplinită una dintre condițiile prevăzute de lege pentru incidența cazului de revizuire prevăzut la lit. f) a art. 453 din C. proc. pen., întrucât decizia Curții Constituționale nu a fost ridicată în cauza în care s-a pronunțat soluția de condamnare, încadrarea juridică fiind în prezent intrată în puterea lucrului judecat.

Pe cale de consecință, nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii de revizuire.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, constatând neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 459 alin. (3) din C. proc. pen., în temeiul art. 459 alin. (5) din C. proc. pen., va respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de recurentul A. împotriva Deciziei nr. 94/RC din 3 martie 2017 pronunțate în Dosarul nr. x/2012, Încheierea nr. 185/RC din 17 mai 2019 pronunțate în Dosarul nr. x/2019 și Deciziei nr. 604 din 9 iunie 2017 pronunțate în Dosarul nr. x/2017 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală.

Potrivit art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul revizuent A. la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Potrivit art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul avocatului din oficiu în cuantum de 627 RON va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de recurentul A. împotriva Deciziei nr. 94/RC din 3 martie 2017 pronunțate în Dosarul nr. x/2012, Încheierea nr. 185/RC din 17 mai 2019 pronunțate în dosarul nr. x/2019 și Deciziei nr. 604 din 9 iunie 2017 pronunțate în Dosarul nr. x/2017 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală.

Obligă recurentul revizuent A. la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul avocatului din oficiu în cuantum de 627 RON rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 martie 2021.

Procesat de GGC - LM