ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 695/2013

Asupra

cauzei civile de față constată următoarele:

Prin acțiunea formulată

la data de 26 septembrie 2011, reclamantul D.I.T. a solicitat obligarea

pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Președinția

României, Consiliul Superior Al Magistraturii și Guvernul României,

la plata de despăgubiri materiale și

morale, urmare a încălcării drepturilor sale constituționale recunoscute prin

dispozițiile art. 16, 21,. 22, 23 și 44 din Constituția României și a

drepturilor fundamentale garantate prin dispozițiile art. 3, 6 și 14 din C.E.D.O.;

art. 1 Protocolul adițional nr. 1 al convenției, arătând în esență că în cadrul

dosarului nr. 1275/83/2008 aflat în curs de soluționare, i s-a cauzat un

prejudiciu semnificativ fiind supus torturii fizice și psihice prin aceea că

s-au efectuat acte de procedură eronate constând în citarea la o adresă ca

figurând în județul Zalău în loc de județul Sălaj, iar răspunsurile emise de

instituțiile pârâte la cererile formulate sub acest aspect i-au produs aceleași

consecințe datorită conținutului necorespunzător al acestora.

Prin

sentința civilă nr. 4187/ D din 16 decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Satu

Mare în Dosarul nr. 8485/83/2011,

s-a

respins acțiunea civilă înaintată de reclamantul D.I.T., împotriva pârâților

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Președinția României,

Consiliul Superior Al Magistraturii și Guvernul României, având ca obiect

pretenții, întemeiate pe art. 998 și urm. C. civ.

Pentru a

pronunța în acest mod, instanța de fond a avut în vedere următoarele aspecte:

Reclamantul

a solicitat să se constate că a fost supus unei torturi fizice și psihice, de

natură a-i pune în pericol sănătatea și de a-i cauza suferințe fizice și

morale, astfel încât a înțeles să promoveze acțiunea .

Cu

privire la temeiul juridic invocat de către reclamant, un prim aspect reținut

de către instanță a fost acela că în legislația noastră fundamentul acordării

daunelor morale sau materiale îl constituie disp. art. 998 C. civ.,

care evocă săvârșirea unui delict imputabil unei persoane fizice sau juridice.

S-a mai

reținut că în vederea angajării răspunderii civile delictuale în condițiile

normei juridice evocate se impune dovedirea îndeplinirii mai multor condiții

cumulative prevăzute în acest scop de lege iar în speță existența unei fapte

ilicite, existența unui prejudiciu moral sau material, precum și existența unui

raport de cauzalitate între acestea reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii

cumulative a acestor condiții.

Instanța

de fond a mai reținut că angajarea răspunderii Statului Român pentru pretinsa

activitate defectuoasă a instituțiilor sale, pe temeiul juridic indicat de

către reclamant, în speță Constituția României și Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, are un caracter subsidiar, în sensul că poate fi atrasă și

poate fi adusă în discuție doar în măsura în care titularul cererii nu obține o

satisfacție echitabilă în condițiile procedurale ale unui act normativ intern

aplicabil în materie.

Din

această perspectivă și reținând că potrivit disp. art. 720

1

C. proc. civ. drepturile procesuale recunoscute părților au caracter legitim

numai în măsura în care sunt exercitate cu bună credință și în limite

rezonabile, instanța a reținut că nu s-a făcut dovada demersurilor întreprinse

de către reclamant, în condițiile dreptului comun în materie.

Curtea

de Apel Oradea, secția I a civilă, prin Decizia nr. 33 din 30 mai 2012, a

respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva Sentinței nr. 4187/

D din 16 decembrie 2011 a Tribunalului Satu-Mare.

Instanța

de apel a reținut că, raportat la temeiurile de drept invocate în susținerea

cererii și la probele depuse la dosarul cauzei, corect a constatat instanța de

fond că, în speță nu s~a făcut dovada unei conduite ilicite sau abuzive din

partea instituțiilor pârâte, conduită care să-i cauzeze reclamantului

prejudiciul invocat, respectiv a existenței legăturii de cauzalitate între

acest prejudiciu, care de altfel nu a fost dovedit, și conduita instituțiilor

pârâte, neputându-se reține în acest sens din probele administrate că această

conduită a determinat agravarea stării de boală a reclamantului, respectiv că

reclamantul a fost supus unei torturi fizice și psihice, datorită actelor

invocate, nefiind incidente așadar dispozițiile art. 998 C. civ. pentru a atrage

răspunderea materială a pârâților chemați în judecată.

Împotriva

acestei din urmă decizii reclamantul D.I.T. a declarat recurs, susținând, în

esență, că instanțele de fond și apel au apreciat greșit probatoriul

administrat în cauză.

A

susținut că înțelege să facă dovada faptului că a fost torturat pe timpul

transferului și prezentării în instanță pentru soluționarea Dosarului nr. 1275/83/2008

cu Decizia nr. 8318 din 23 noiembrie 2011 pronunțată în Dosarul nr. 3533/111/2009

al Î.C.C.J., prin care s-a constatat că s-a încălcat art. 3 din C.E.D.O.

Totodată,

recurentul-reclamant a arătat că înțelege să probeze modul în care a evoluat

starea sa de boală cu „profilul glicemic

”

și scrisoarea medicală nr. 401 din 16 noiembrie 2011 și a susținut că nici

instanța de fond și nici cea de apel nu au luat în considerare aceste aspecte.

Examinând

recursul sub aspect formal, din punctul de vedere al încadrării criticilor

formulate în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.,

chestiune asupra căreia înalta Curte a rămas în pronunțare în ședința publică

din 13 februarie 2013, se constată că excepția nulității recursului este

întemeiată în raport de următoarele considerente:

Potrivit

art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va

cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se

întemeiază recursul și dezvoltarea lor, art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

statuând că indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea

recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unui din

motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Per a contrario, dacă dezvoltarea

motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unui din cazurile de

nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ.,

sancțiunea care intervine este nulitatea recursului.

În speță,

recurentul-reclamant nu a formulat critici care să poată fi încadrate în

vreunul din cazurile de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc.

civ.

Astfel,

în cuprinsul cererii de recurs nu se regăsesc critici propriu-zise la adresa

deciziei din apel, care face obiectul recursului, ceea ce ar fi presupus

indicarea punctuală a motivelor de nelegalitate prin raportare la soluția

pronunțată în apel și la argumentele instanței în fundamentarea acesteia.

Motivele

recursului se referă la probatoriul administrat în cauză care, în opinia

recurentului-reclamant, a fost greșit interpretat de către instanțe deoarece

înscrisurile depuse făceau dovada deplină a faptului că pretențiile sale sunt

întemeiate, instanța constatând însă contrariul.

Aceste

critici, care pun în discuție situația de fapt în raport de probele

administrate în cauză, nu pot face însă obiect de examinare în faza procesuală

a recursului.

Motivul

de casare care permitea reevaluarea situației de fapt în urma unei alte

interpretări a probelor administrate, prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc.

civ., a fost abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

În

actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri

în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, astfel că

instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt

stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, așa

cum solicită recurentul-reclamant, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii

prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată.

Prin

urmare, criticile formulate de recurentul-reclamant nu se pot încadra în nici

unul dintre cazurile de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 304 C.

proc. civ. pentru realizarea controlului judiciar în recurs.

Având în

vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că susținerile

recurentului-reclamant nu se constituie în critici care să poată fi încadrate

în motivele de casare sau de modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ.,

ceea ce echivalează cu nemotivarea căii de atac exercitate, astfel încât, în

baza art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ. coroborat cu art. 306

alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va constata nulitatea recursului.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Constată

nul recursul declarat de reclamantul D.I.T. împotriva Deciziei nr. 33/ A din 30

mai 2012 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 13 februarie 2013.