ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3008/2012

Asupra

recursului de față,

În baza

lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din 18 septembrie

2012 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori,

pronunțată în Dosarul nr. 1927/104/2011, în baza art. 160

b

alin. (1)

și (3) C. proc. pen. raportat la art. 300

2

C. proc. pen., având în

vedere și dispozițiile art. 136 C. proc. pen. privind scopul măsurilor

preventive, s-a menținut starea de arest preventiv a inculpatului A.S., arestat

în baza mandatului de arestare preventivă nr. 12 din 20 februarie 211 emis de

Tribunalul Olt în Dosarul nr. 1246/104/2011.

Totodată a fost

respinsă cererea formulată de inculpatul A.S. de înlocuire a măsurii arestării

preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara.

Pentru a

pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut, în esență, că temeiurile

de fapt și de drept care au determinat arestarea preventivă a inculpatului,

prelungirea și menținerea măsurii nu s-au schimbat și justifică în continuare

privarea de libertate a acestuia.

S-a constatat

că indiciile temeinice în sensul art. 68

1

C. proc. pen. ale

săvârșirii de către inculpat a infracțiunilor imputate subzistă și impun în

continuare privarea de libertate, acestea decurgând din materialul probator

administrat în cauză.

De asemenea,

s-a constatat că sunt îndeplinite cumulativ și condițiile impuse de art. 148

alin. (1) lit. f) C. proc. pen., atât în ceea ce privește pedeapsa prevăzută de

lege pentru infracțiunile deduse judecății, mai mare de 4 ani, dar și sub

aspectul probelor că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol

concret pentru ordinea publică, pericol ce rezidă din modalitatea și

împrejurările concrete de săvârșire a faptelor presupus a fi fost comise,

gravitatea acestora, urmarea produsă, amploarea fenomenului infracțional,

sentimentul de teamă și insecuritate pe care astfel de fapte îl generează în

rândul societății civile, aspecte care, în opinia instanței, denotă

periculozitate și justifică o reacție fermă din partea autorităților statului.

Prin urmare,

s-a constatat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 143 alin. (1) C.

proc. pen. și art. 68

1

din același cod, cu referire la art. 148 lit.

f) C. proc. pen.

Împotriva

acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul A.S.,

solicitând, în principal revocarea măsurii arestării preventive și continuarea

judecății în stare de libertate, iar, în subsidiar, înlocuirea măsurii

arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi

localitatea.

Înalta Curte,

examinând recursul declarat de inculpat, pe buza lucrărilor și a materialului

din dosarul cauzei, constată că acesta nu este fondat.

Potrivit

dispozițiilor art. 160

b

alin. (1) C. proc. pen., instanța de

judecată, în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să

verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive.

Conform alin.

(3) din același text de lege, când instanța constată că temeiurile care au

determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin

încheiere motivată, menținerea măsurii arestării preventive.

În cauză,

Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, a procedat la

efectuarea verificărilor și a constatat că temeiurile de fapt și de drept care

au stat la baza luării măsurii preventive subzistă, impunându-se în continuare

privarea de libertate a inculpatului.

Înalta Curte,

în raport de împrejurările concrete de comitere a faptelor, apreciază că

lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea

publică, așa cum corect a reținut și instanța de fond.

Ordinea

publică reprezintă climatul social optim, firesc, care se asigură printr-un

ansamblu de norme și măsuri și care se traduce prin funcționarea normală a

instituțiilor statului, menținerea liniștii cetățenilor și respectarea

drepturilor acestora.

Deși pericolul

pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură

esențială a infracțiunii, aceasta nu înseamnă că la aprecierea pericolului

pentru ordinea publică trebuie făcută abstracție de gravitatea faptei. Sub

acest aspect, existența pericolului public poate rezulta, între altele, din

însuși pericolul social al infracțiunilor de care este învinuit inculpatul, din

reacția publică la comiterea unor astfel de infracțiuni, din posibilitatea

comiterii unor alte asemenea fapte de către alte persoane, în lipsa unei

reacții ferme față de cei bănuiți ca autori ai faptelor respective.

În acord cu

prima instanță, Înalta Curte apreciază că sunt întrunite și la acest moment

procesual condițiile prevăzute de art. 300

2

coroborat cu art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., impunându-se, în continuare, privarea de libertate a

inculpatului.

Se reține, de

asemenea, că menținerea arestării preventive a inculpatului nu contravine

dreptului la libertate ocrotit de Convenția pentru apărarea drepturilor omului

și libertăților fundamentale, iar pe de altă parte, având în vedere

circumstanțele reale ale faptelor, modalitatea concretă de săvârșire, gradul

crescut de pericol social ce caracterizează aceste fapte, durata detenției

provizorii nu excede termenului rezonabil la care face referire art. 5 parag. 3

din Convenție, existând temeiuri suficiente pentru a constata că menținerea

detenției provizorii este licită, respectându-se legislația internă și

prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În același

sens, Înalta Curte reține că, în cauză, menținerea măsurii arestării preventive

nu alterează prezumția de nevinovăție și nici dreptul inculpatului de a fi

judecat într-un termen rezonabil, limitarea libertății acestuia, încadrându-se

în dispozițiile și limitele legii.

În aprecierea

cererii formulate de recurentul inculpat A.S. de înlocuire a măsurii arestării,

preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea, Înalta

Curte se raportează atât la elementele ce privesc faptele presupus comise, cât

și la cele ce privesc persoana inculpatului. Aceste criterii consacrate de

practică se analizează în mod coroborat pentru a aprecia, în concret, în ce

măsură scopul pentru care a fost dispusă măsura arestării preventive (conform

art. 136 alin. (1) C. proc. pen.) poate fi atins prin aplicarea unei alte

măsuri neprivative de libertate.

Examinarea

gradului de pericol social al faptelor și a pericolului concret pentru ordinea

publică pe care l-ar prezenta punerea în libertate a inculpatului nu pot fi

ignorate cu ocazia verificării temeiniciei cererii formulate de acesta, în

acest sens pronunțându-se constant Curtea Europeană (a se vedea în acest sens

cauza Calmanovici vs. România, Letellier vs. Franța și Hendriks vs. Olanda).

Natura

infracțiunilor presupus săvârșite, gradul de pericol social concret al

faptelor, astfel cum este conturat acesta de modalitățile și împrejurările

comiterii, urmările negative pe care le produc în societate conduc Înalta Curte

la concluzia că nu se impune în acest moment lăsarea în libertate a

inculpatului.

Aceste

considerente justifică dispoziția instanței de apel, de menținere a arestării

preventive, astfel că, în conformitate cu dispozițiile art.385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins ca nefondat.

În baza art. 192

alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata

cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul A.S. împotriva încheierii din data de

18 septembrie 2012 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu

minori, pronunțată în Dosarul nr. 1927/104/2011.

Obligă

recurentul inculpat la plata sumei de 225 RON cheltuieli judiciare către stat,

din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul parțial pentru apărarea din

oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, azi 25 septembrie 2012.