Decizia nr. 714/2020 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal

Obiectul litigiului dedus judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, la data de 17.10.2016 reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Pitești, Tribunalul Vâlcea au formulat acțiune în anulare act administrativ, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va încuviința să dispună anularea/revocarea Ordinului MJ 3521/C/28.09/2016 și OMJ 3517/2016 (pentru asistenții judiciari) emis în aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 57/2015, obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea pentru fiecare reclamant în parte a unor noi ordine de salarizare cu includerea în indemnizația de încadrare, a drepturilor acordate prin hotărâri judecătorești irevocabile privind indexarea salarială de 2%, 5%, 11%, prevăzută de O.G nr. 10/2007 privind creșterile salariale. Totodată, a solicitat obligarea pârâtului MINISTERUL JUSTIȚIEI (în calitate de ordonator principal de credite) precum și a pârâților CURTEA DE APEL PITEȘTI(ordonator secundar) și TRIBUNALUL VÂLCEA(ordonator terțiar) la plata de despăgubiri materiale constând în sumele de bani rezultate din aplicarea indexării salariate de 2%. 5%, 11%, neachitate (calculate din anul 2007 sau 2009,după caz, până la emiterea Ordinului cu includerea efectivă în indemnizația de încadrare), urmând să țină cont în cazul promovărilor în funcție și al numirii în funcții de conducere a judecătorilor, de procentele aferente vechimii în muncă și în funcție, avute la data promovării, care urmează să fie incluse în indemnizația de încadrare brută lunară.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 294 pronunțată în data de 03 februarie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal: A admis acțiunea privind pe reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI, CURTEA DE APEL PITEȘTI și TRIBUNALUL VÂLCEA. A anulat ordinele atacate și a obligat paratul Ministerul Justitiei sa emita reclamantilor ordine de salarizare corespunzatoare conform sentintelor irevocabile detinute de fiecare. A obligat pârâții-ordonatori de credite să plătească reclamanților toate diferentele salariale rezultate din indexarile salariale, în mod corespunzător fiecăruia.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civilă nr. 294 pronunțată la 03 februarie 2017 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției care, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Acesta a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și în rejudecarea cauzei să se repsingă cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată. În susținerea cererii de recurs, recurentul-pârât a susținut că în raport de faptul că reclamanții nu au criticat modalitatea de salarizare începând cu data de 01.01.2010 ale personalului prevăzut la alin. (1) din Legea nr. 330/2009, criticile fomulate prin cererea de chemare în judecată sunt inadmisibile. Acesta a mai susținut că pentru perioada 01.08.2016-01.10.2016, indemnizația de încadrare brută lunară a judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate și curților de apel, precum și a asistenților judiciari se recalculează prin raportare la o valoare de referință sectorială de 381,823 RON, care include toate majorările acordate acestei categorii de personal (deci 5%, 2% și 11%), inclusiv majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015, în vederea stabilirii unei salarizări la nivelul maxim aflat în plată pentru aceeași funcție, grad, gradație, vechime în funcție, dacă personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții. În acest sens a fost emis OMJ nr. 4680/21.12.2015. Prin OMJ nr. 219/C/01.02.2017, a fost modificat OMJ nr. 4680/C/21.12.2016, la art. 1 alin. (1) din cuprinsul acestuia, prevăzându-se că: "începând cu data de 1 octombrie 2016, judecătorii din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate și curților de apel, precum și asistenții judiciari beneficiază de o indemnizație de încadrare brută lunară, stabilită prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON, majorată cu 10%, potrivit Legii nr. 293/2015 (...)." În consecință, față de textele legale invocate și având în vedere că valoarea de referință sectorială de 405 RON a fost folosită de Înalta Curte de Casație și Justiție și Consiliul Superior al Magistraturii din data de 1 octombrie 2016 și totodată, în conformitate cu art. 3 1 din O.U.G. nr. 57/2015 care prevede nivelul maxim în plată, se poate observa că instanța de fond nu a avut nici un temei legal de a aplica valoarea de referință sectorială de 405, în condițiile în care această valoare de referință a fost folosită, deci era în plată, din 01.10.2016. În prezent, reclamanții au primit indemnizații majorate cu valoarea de referință sectorială de 405 RON, așa încât este nejustificată obligarea Ministerului Justiției de a emite ordine prin care să le fie recalculată indemnizația de încadrare prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON, chiar dacă aceștia dețineau hotărâri judecătorești prin care li s-au acordat majorările salariale de 18% anterior, însă anterior datei 01.10.2016, nu existau indemnizații de încadrare majorate care erau efectiv în plată. Recurită mai susține că în privința diferențelor salariale solicitate și acordate de către instanța de fond, soluția este nelegală din două perspective. Pe de o parte, recurentul invederează instanței de recurs ca atribuția ministrului justiției este de a stabili indemnizația de încadrare a intimaților-reclamanți, potrivit art. 8 alin. (2) din Anexa VI a Legii nr. 284/2010, privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, concretizată prin emiterea de ordine de salarizare, iar a Ministerului Justiției de a vira banii și nu de a efectua plata în concret a diferențelor salariale solicitate, obligație care, de altfel, incumbă Tribunalului Vâlcea, instanță cu personalitate juridică al cărei președinte este ordonator terțiar de credite, întrucât intimații își desfășoară activitatea ca judecători în cadrul acestei instituții. Pe de altă parte, recurentul consideră că este eronată și lipsită de temei acordarea diferențelor salariale pentru perioada anterioară emiterii ordinelor criticate și formulării solicitării de emitere a ordinelor noi.

Apărările formulate în cauză Intimații-reclamanți nu au formulat apărări în fața instanței de recurs.

Cu privire la examinarea recursului În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 22.11.2018 s-a fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de la data de 10.03.2020, iar ulterior prin încheierea din 17 aprilie 2019 s-a preschimbat din oficiu termenul de judecată la data de 11 februarie 2020. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză Examinând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat strict din perspeciva considerentelor ce vor fi expuse în continuare: Potrivit art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, bugetul curților de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate și al judecătoriilor este gestionat de Ministerul Justiției, ministrul justiției având calitatea de ordonator principal de credite, iar potrivit art. 6 pct. VII subpct. 3 din H.G. nr. 652/2009, Ministerul Justiției asigură fondurile necesare, fundamentează și elaborează proiectul bugetului pentru activitatea proprie, a instituțiilor publice din sistemul justiției pentru care ministrul justiției și libertăților cetățenești are calitatea de ordonator principal de credite și a unităților subordonate Ministerului, repartizând creditele bugetare ordonatorilor secundari de credite și urmărind modul de utilizare a acestora. Totodată, calitatea de ordonatori secundari/terțiari de credite revine, conform art. 125 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, Înaltei Curți de Casație si Justiție, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, curților de apel, parchetelor de pe lângă curțile de apel, tribunalelor și parchetelor de pe lângă tribunale, care au în structură câte un departament economico-financiar și administrativ, condus de un manager economic. În raport de obligațiile ce revin pârâtului Ministerul Justiției, Înalta Curte constă că formularea unor cereri având ca obiect plata efectivă a drepturilor salariale cuvenite magistraților care activează în cadrul instanțelor de judecată nu poate să atragă obligarea Ministerului Justiției în acest sens, numai prin prisma calității de ordonator principal de credite. Raportul obligațional, care are ca obiect plata salariului, se desfășoară între recurenții-reclamanți și Curtea de Apel Pitești (în circumscripția teritorială a căruia se află Tribunalul Vâlcea, unde activează reclamanții), în timp ce Ministerul Justiției este parte a unui raport juridic financiar care implică ordonatorii de credite, potrivit atribuțiilor prevăzute de Legea nr. 500/2002. Prin urmare, chiar dacă Ministerul Justiției are calitatea de ordonator principal de credite, gestionând bugetele instanțelor judecătorești, plata efectivă a drepturilor salariale se face de către curtea de apel/tribunal, ordonatori secundari/terțiari de credite, în baza ordinelor de salarizare individuale. Chestiunea vizând existența unei obligații legale a Ministerului Justiției, privind plata diferențelor salariale solicitate de reclamanții magistrați prin acțiunile adresate instanțelor judecătorești, a făcut obiectul unei sesizări referitoare la pronunțarea unei hotărâri pentru dezlegarea unei chestiuni de drept vizând interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, art. 6 pct. VII subpunctul 3 din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, aprobată cu completări prin Legea nr. 288/2002, cu modificările și completările ulterioare, și art. 222 din C. civ., privind calitatea procesuală pasivă a Ministerului Justiției în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică pentru care este ordonator principal de credite, având ca obiect plata unor drepturi de natură salarială. Deși sesizarea a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin Decizia nr. 60/2019, în cuprinsul considerentelor, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut următoarele aspecte, cu relevanță pentru soluția pronunțată în prezenta cauză: "55. De altfel, prin Decizia nr. 13 din 13 iunie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 29 septembrie 2016, s-au stabilit, ca o consecință a admiterii recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, următoarele: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, ale art. 7 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Afacerilor Interne, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 222 din C. civ., adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Ministerul Afacerilor Interne, în calitatea sa de ordonator principal de credite, nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică aflate în subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială". 56. În motivarea acestei decizii s-a menționat, între altele, că "În măsura în care pretențiile deduse judecății vizează exclusiv acordarea unor drepturi salariale sau de natură salarială, fără a pune în discuție atribuțiile legal reglementate ale ordonatorului principal de credite, Ministerul Afacerilor Interne nu poate avea calitate procesuală pasivă în acest gen de cauze" (paragraful 49). 57. Mutatis mutandis, pentru identitate de rațiune, dezlegarea dată în recursul în interesul legii sus-menționat poate fi avută în vedere, în mod corespunzător, și în alte cauze similare." Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că, în sarcina pârâtului Ministerul Justiției nu subzistă obligația de acordare a diferențelor salariale solicitate de reclamantă, în sensul plății efective a pretențiilor bănești formulate, Ministerului Justiției revenindu-i doar obligația asigurării resurselor bugetare necesare plăților salariale, iar plata efectivă a drepturilor salariale revine Curții de Apel Pitești și Tribunalului Vâlcea. În acest context, instanța de control judiciar va admite, o parte a criticilor reculentului-pârât, care privesc calitatea sa de ordonator principal de credite și raporturile ierarhice pe care acesta le are cu ordonatorul secundar și terțiar de credite și lipsa raportului direct cu angajații Tribunalului Vâlcea, în ceea ce privește lipsa obligației de plată a acestuia a salariilor către reclamanți. În ceea ce privește soluția instanței de fond privitoare la emiterea unor noi ordine de salarizare de către pârâtul Ministerului Justiției, Înalta Curte apreciază că aceasta a făcut o analiză corectă a cauzei în raport cu situația de fapt, dar și legislația aplicabilă cauzei, iar criticile recurentului-pârât nu sunt fondate. Înalta Curte reține că, prin sentința recurată, pârâtul Ministerul Justiției a fost obligat la emiterea unor ordine de salarizare individuale, cu includerea în indemnizația de încadrare, a drepturilor salariale acordate prin hotărâri judecătorești irevocabile prin indexări salariale de 2%, 5 % și 11%, pentru fiecare reclamant. Așadar, raportul juridic litigios vizează nelegalitatea ordinelor emise (raportat la cele stabilite prin sentințele irevocabile), precum și refuzul recurentului-pârât de a emite noi ordine de salarizare care să includă și aceste creșteri salariale recunoscute. Critica recurentului-pârât conform căreia, câtă vreme reclamanții nu au criticat modalitatea de salarizare începând cu data de 01.01.2010, apărările acestora trebuiau respinse ca inadmisibile în raport de dispozițiile legale aplicabile este neîntemeiată. Înalta Curte constată că, instanța de fond a efectuat o analiză corectă a modalității de stabilire/cuantificare a drepturilor salariale ale reclamanților în raport cu faptul că aceștia pentru perioada 2007-2008 dețin hotărâri judecătorești irevocabile care stabilesc drepturile lor salariale pentru această perioadă, dar și în raport cu textele de lege aplicabile și limitele temporale ale efectelor lor. Astfel, în mod corect instanța de fond a făcut referire la Decizia nr. 23/29.06.2015 a completului pentru dezlegare unor chestiuni de drept al Înaltei Curți, prin care s-a stabilit modalitatea de aplicare a legii în timp în situația în care unele părți au constituite drepturi prin hotărâri judecătorești irevocabile, astfel cum e cazul în speță. În acest sens, instanța de fond a reținut în mod corect că, majorările salariale sub forma indexărilor prevăzute de O.G. nr. 10/2007, aprobată cu modificări prin Legea nr. 231/2007, cu modificările ulterioare, sunt considerate facta praeterita, ca urmare a recunoașterii și acordării lor printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, adică drepturi definitiv câștigate, care sunt protejate de principiul neretroactivității efectelor deciziilor pronunțate în interesul legii. În ceea ce privește deciziile pronunțate în interesul legii, acestea produc efecte numai pentru viitor, ca și deciziile Curții Constituționale, care sunt, la rândul lor, obligatorii pentru instanțe, pentru a da eficiență principiului constituțional al neretroactivitații, ceea ce înseamnă că efectele lor nu pot aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite, cum sunt în cauză drepturile acordate magistraților prin hotărâri judecătorești irevocabile privind creșterile salariale de 2%, 5% și 11% prevăzute de Ordonanța Guvernului nr. 10/2007, aprobată cu modificări prin Legea nr. 231/2007, cu modificările ulterioare. Raportat la aceste considerente și Înalta Curte apreciază că sunt nefondate argumentele recurentului-pârât cu privire la incidența Legii nr. 330/2009, abrogată prin Legea-cadru nr. 284 din 28 decembrie 2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, deoarece și aceste legi sunt apărute ulterior datei rămânerii irevocabile a hotărârii ce îi vizează pe intimații-reclamanți. În ceea ce privește Ordinul MJ nr. 4680/C/2016, Înalta Curte constată că acest act administrativ dispunea ca plata drepturilor salariale cuvenite magistraților să se facă prin raportare la o valoare de referință sectorială de 381,83 RON, începând cu data de 1 octombrie 2016. Acest ordin a fost modificat prin OMJ nr. 219/C/2017, care a prevăzut o valoare de referință sectorială de 405 RON, majorată cu 10%, începând cu aceeași dată - 1 octombrie 2016. Prin motivele recursului declarat în cauză, pârâtul Ministerul Justiției a susținut că, anterior datei de 01.10.2016, nu pot fi stabilite drepturile salariale cuvenite reclamanților în raport de valorile de referință menționate în cererea de chemare în judecată, neavând niciun temei legal pentru a aplica această valoare de referință sectorială. Înalta Curte reține că, prin dispozițiile art. 1 alin. (5)1 din Legea nr. 71/2015, privind aprobarea O.U.G. nr. 83/2014, s-a stabilit obligația egalizării indemnizațiilor pentru personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice la nivelul maxim aflat în plată în cadrul acelei autorități/instituții, dispoziții care, potrivit Deciziei nr. 23/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se aplică și familiei ocupaționale "Justiție". Prin urmare, reclamanții din prezenta cauză au dreptul de a beneficia de indemnizații brute de încadrare calculate în raport de valoarea de referință sectorială de 405 RON, astfel cum beneficiază și alți magistrați ce au obținut aceste drepturi prin hotărâri judecătorești definitive. Susținerea recurentului-pârât, conform căreia această indemnizație poate fi avută în vedere doar de la data de 01.10.2016 este greșită. Înalta Curte are în vedere și Decizia Curții Constituționale nr. 749/2016, care a stabilit că "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare (…) trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătorești și să fie același pentru tot personalul salarizat potrivit dispozițiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiași categorii profesionale, respectiv familii ocupaționale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice." Înalta Curte mai reține că valoarea de referință sectorială a fost majorată cu 10% începând cu data de 01.12.2015, dată la care a intrat în vigoare Legea nr. 293/2015. În acest context, Înalta Curte concluzionează în sensul că valoarea de referință sectorială calculată de pârât prin OMJ nr. 4680/C/2016 și OMJ nr. 219/C/2017 (precum și prin Ordinul individual nr. 1489/C/017) nu respectă prevederile legale, fiind stabilită într-un cuantum inferior celui cuvenit magistraților reclamanți, motiv pentru care sentința recurată va fi menținută de instanța de control judiciar în ceea ce privește obligarea pârâtului Ministerul Justiției de a emite noi ordine de salarizare pentru reclamanți. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și al art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte sentința recurată, și va respinge cererea de obligare a Ministerului Justiției la plata diferențelor salariale, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, menținând în rest dispozițiile sentinței.