ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4513/2013

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 20 aprilie 2011 sub nr. 6619/118/2011 pe rolul Tribunalului Constanța, reclamantul Ș.R., prin mandatar Ș.R., a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul de Finanțe, Comuna Agigea prin primar și Consiliul Local al comunei Agigea, jud. Constanța să se dispună obligarea acestora să lase în deplină proprietate și posesie terenurile în suprafață de 396 hectare și 67 ari, respectiv de 112 hectare, situate pe teritoriul comunei Agigea din județul Constanța. În subsidiar, reclamantul a solicitat ca, în situația în care se va constata faptul că terenurile nu pot fi restituite în natură, pârâtul Statul Român prin Ministerul de Finanțe să fie obligat la plata despăgubirilor corespunzătoare valorii de circulație actuale.

În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantul a susținut că are calitatea de unic moștenitor al defuncților B.A. și B.R., foști proprietari ai terenurilor revendicate, conform certificatelor de moștenitor autentificate din 18 ianuarie 2011 de Biroul notarilor publici asociați D.M. și M.A.C. S-a mai precizat că aceștia au deținut terenurile revendicate în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. din 30 ianuarie 1919, care însă au fost expropriate în folosul statului, potrivit înscrisului comunicat cu adresa nr. C 1206 din data de 6 septembrie 2008 de Arhivele Naționale - Direcția Județeană Constanța. A considerat că exproprierea s-a realizat cu încălcarea prevederilor legale, respectiv tară o justă și prealabilă despăgubire.

Prin actele de cesiune de drepturi succesorale autentificate din 18 aprilie 2011 și, respectiv nr. 282 din 18 aprilie 2011 Biroul notarilor publici asociați D.M. și M.A.C., reclamantul Ș.R. a transmis calitatea sa procesuală numitului Ș.R., ca urmare a cesiunii drepturilor succesorale, împrejurare față de care instanța de fond a luat act prin încheierea de la data de 02 iunie 2011. În drept, reclamantul s-a prevalat de dispozițiile art.480 și 481 C. civ. Pârâții Primarul Comunei Agigea și Consiliu! Local ai Comunei Agigea au formulat întâmpinare, prin care au înțeles să invoce excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare și, pe cale de consecință, au solicitat respingerea acesteia ca inadmisibilă, motivat de faptul că reclamantul nu poate uza de procedura dreptului comun pentru stabilirea dreptului sau de proprietate.

Având în vedere faptul că terenurile au fost expropriate prin reforma agrară, acestea trebuie să urmeze regimul special prevăzut de dispozițiile Legii nr. 18/1991 a fondului funciar, respectiv Legea nr.1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere. În drept, au fost indicate dispozițiile art. 115-118 C. proc. civ., Legea nr. 18/1991 și Legea nr. 1/2000. Prin sentința civilă nr. 5136 din 13 octombrie 2011 Tribunalul Constanța a admis excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâți și a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamant.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că, dat fiind obiectul cauzei care constă într-o cerere de restituire a unui teren extravilan, care a aparținut unei peroane fizice, aceasta nu poate fi asimilată unei plângeri întemeiate pe dispozițiile art. 53 din Legea nr. 18/1991, întrucât acțiunile în revendicare având ca obiect astfel de imobile, introduse direct la instanțele de judecată, sunt inadmisibile. Totodată, a mai considerat că dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, exclud posibilitatea formulării de către foștii proprietari sau de succesorii acestora, după caz, de acțiuni în revendicare a bunurilor preluate de stat tară titlu valabil, în cazul în care aceste bunuri fac obiectul unor legi speciale de reparații.

Prin urmare, instanța de fond a concluzionat că acțiunea este inadmisibilă, întrucât procedura de restituire a acestor terenuri este prevăzută de o lege specială, și anume Legea nr. 18/1991, care are prioritate față de dispozițiile de drept comun care reglementează acțiunea în revendicare, iar procedura prevăzuta de Legea nr. 18/1991 nu a fost urmată de către reclamant. Prin decizia civilă nr. 97/ C din data de 19 septembrie 2012, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul Ș.R. împotriva sentinței civile nr. 5136 din 13 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul Constanța.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a considerat că excepția inadmisibilității acțiunii este, în cazul de față, o excepție de fond și de ordin obiectiv care vizează acțiunea exercitată ca atare și care presupune că dreptul ori pretențiile reclamantului nu pot fi ocrotite pe calea procesuală aleasă, în mod greșit, de către acesta, cu alte cuvinte că reclamantul nu poate urma calea acțiunii în revendicare pentru redobândirea posesiei bunului despre care susține că a fost preluat abuziv de către pârâți. A mai considerat și faptul că, în ceea ce privește acțiunile în revendicare, care sunt, în principiu, admisibile, există și situații particulare, reglementate prin acte normative speciale, care exclud, conform principiului specialia generalibus derogam, aplicarea normelor de drept comun și care prescriu anumite proceduri, termene sau rezolvări conform voinței legiuitorului.

Curtea a amintit în motivarea soluției date în cauză și decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, prin care s-a statuat că aplicarea acestui principiu de drept, recunoscut, de altfel și în alte sisteme juridice și invocat de însăși Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudența sa, exclude ca, după intrarea în vigoare a prevederilor Legii nr. 10/2001 să mai poată fi fundamentat vreun demers în instanță pentru imobilele preluate de statul român cu sau fără titlu în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pe norma de drept comun instituită prin art. 480 C. civ.

În raport de acestea, instanța de apei a reținut că statul a creai cadrul legislativ, reprezentat de Legea nr. 18/1991 a fondului funciar și de Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, care să garanteze realizarea dreptului la restituire, indiferent dacă este vorba despre o restituire în natură sau despre acordarea unei despăgubiri în caz de imposibilitate a restituirii în natură. În cauză, bunurile preluate de stat în temeiul Legii nr. 187/1945 au avut regimul juridic de terenuri agricole extravilane, actul normativ de preluare fiind unui specific acestor categorii de imobile și, prin urmare sunt aplicabile, prevederile Legii nr. 18/1991 și ale Legii nr. 1/2000, acte normative prin care a fost reglementată procedura, termenele și condițiile de restituire a terenurilor agricole și forestiere.

Concluzionând, instanța de apel a considerat ca, după intrarea în vigoare a Legii nr. 18/1991 și a Legii nr. 1/2000, norma generală nu mai poate fi invocată în cazul cererilor de revendicare a terenurilor agricole, cu atât mai mult eu cât, deși statul român a creat cadrul legislativ de acordare a măsurilor reparatorii, pentru imobilele preluate în regimul trecut, în condițiile unor legi speciale, reclamantul nu a înțeles, să întreprindă niciun demers judiciar sau extrajudiciar până în anul 2011. Împotriva acestei decizii a exercitat calea de atac a recursului reclamantul Ș.R., în temeiul dispozițiilor art. 299 și art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului, reclamantul a considerat ca, în mod greșit instanța de apei a apreciat ca fiind inadmisibilă cererea sa de revendicare, motivat de faptul că nu a formulat cerere de restituire în condițiile reglementate de dispozițiile legilor speciale, respectiv Legea nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997 sau Legea nr. 1/2000, întrucât, în cuprinsul acestora, legiuitorul nu a stabilit un termen de decădere din dreptul titularului de a-și valorifica dreptul la restituire, în cadrul unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile dreptului comun. Dacă ar fi altfel, atunci dispozițiile art. 480 C. civ., pe care își întemeiază reclamantul cererea de restituire, ar fi ineficiente față de scopul instituirii acestora de legiuitor, care este acela de a pune la îndemâna proprietarului unui bun modalitatea juridică de recuperare a bunului său din posesia unui neproprietar.

De asemenea, reclamantul a mai considerat și faptul că referirea instanței de apel la decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți, pentru a motiva inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, nu concordă cu soluția pronunțată de aceasta, întrucât dacă intenția instanței supreme ar fi fost să declare ca fiind inadmisibile cererile întemeiate pe dreptul comun, atunci nu s-ar mai fi ridicat această problemă, în cazurile în care prin aceasta nu se aduce atingere dreptului de proprietate al unei persoane sau securității raporturilor juridice. În concluzie, reclamantul a considerat că lipsa unei cereri de revendicare întemeiata pe dispozițiile legilor speciale mai sus, nu poate fi sancționată cu refuzul de soluționare a acesteia.

În ceea ce privește cererea de suspendare a judecării cauzei, întemeiată pe dispozițiile art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., formulată de recurentul-reclamant, instanța constată că, față de declarația acestuia, prin care nu își însușește recursul declarat de avocat I.M., precum și de refuzul de a fi adus din penitenciar la acest termen de judecată și, întrucât apărătorul menționat nu are mandat de reprezentare pentru această instanță, asupra recursului de față, Înalta Curte va constata nulitatea acestuia, pentru considerentele următoare: Recursul în cauză a fost promovat de avocat I.M., în temeiul mandatului de reprezentare acordat de reclamantul Ș.R. și conferit de împuternicirea avocațială din data de 15 martie 2012, depusă în fața instanței de apel.

Astfel, dispozițiile art. 69 alin. (2) din C. proc. civ., permit avocatului care a reprezentat o parte la judecarea pricinii, chiar rară mandat, să poată face orice acte de procedură pentru păstrarea drepturilor supuse unui termen și care s-ar putea pierde prin neexercitarea acestuia la timp, putând chiar să exercite orice cale de atac împotriva hotărârii date, în acest din urmă caz, însă, toate actele de procedură restrângându-se față de partea însăși. În același sens sunt și prevederile art. 131 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat, cu modificările aduse prin Hotărârea nr. 15/2011, potrivit cărora contractul de asistență juridică, în temeiul căruia este emisă împuternicirea avocațiala, conferă avocatului, în lipsa unor prevederi contrare, dreptul de a efectua orice act specific profesiei, pe care îl consideră necesar pentru realizarea intereselor clientului său.

Prin urmare, împuternicirea avocațială emisă în baza contractului de asistență juridică, reprezintă un mandat special, în puterea căruia avocatul poate încheia acte de conservare, administrare sau de dispoziție, care presupun și exercitarea unor căi de atac împotriva unor hotărâri judecătorești care nu sunt profitabile clientului, în scopul protejării și ocrotirii drepturilor procedurale ale acestuia. Rămâne însă la latitudinea clientului dacă acesta își însușește sau nu actele de procedură efectuate de avocat în temeiul prerogativelor conferite de contractul de asistență juridică. Este și cazul de față, când, în considerarea obligațiilor profesionale, avocatul a acționat în respectarea și aplicarea principiului diligentei, exercitând calea de atac a recursului, în virtutea mandatului avut în fața instanței de ape!, cu atât mai mult cu cât clientul său se află în stare de detenție.

Cu toate acestea, în temeiul dispozițiilor legale menționate mai sus, dat fund că partea este cea care trebuie să-și însușească și să continue demersul judiciar inițiat de avocatul său, fie prin încheierea unui contract de asistență juridică, care să-i confere acestuia și mandatul de reprezentare în susținerea căii de atac exercitate, fie prin aderarea la aceasta, în cauză, recurentul a ales să refuze actul procedural efectuat de apărătorul său. Față de motivele expuse, în temeiul dispozițiilor art.312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va constata nulitatea recursului. În temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurentul reclamant la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 372 lei, reprezentând onorariu de avocat, către intimatele-pârâte Comuna Agigea și Consiliul Local al comunei Agigea, conform facturii și extrasului de cont aflate la filele 48-49 din dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de recurentul-reclamant Ș.R. împotriva deciziei nr. 97/ C din 19 septembrie 2012 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă. Obligă pe recurent la plata sumei de 372 lei, cheltuieli de judecată, către intimații Comuna Agîgea și Consiliul Local Agigea. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 octombrie 2013.