ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4513/2013

Deliberând, în condițiile art. 256 C.

proc. civ., asupra recursului de față constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată

înregistrată la data de 20 aprilie 2011 sub nr. 6619/118/2011 pe rolul

Tribunalului Constanța,

reclamantul

Ș.R., prin mandatar Ș.R., a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul

Român prin Ministerul de Finanțe, Comuna Agigea prin primar și Consiliul Local

al comunei Agigea, jud. Constanța să se dispună obligarea acestora să lase în

deplină proprietate și posesie terenurile în suprafață de 396 hectare și 67

ari, respectiv de 112 hectare, situate pe teritoriul comunei Agigea din județul

Constanța.

În subsidiar, reclamantul a solicitat

ca, în situația în care se va constata faptul că terenurile nu pot fi

restituite în natură, pârâtul Statul Român prin Ministerul de Finanțe să fie

obligat la plata despăgubirilor corespunzătoare valorii de circulație actuale.

În motivarea cererii de chemare în

judecată, reclamantul a susținut că are calitatea de unic moștenitor al

defuncților B.A. și B.R., foști proprietari ai terenurilor revendicate, conform

certificatelor de moștenitor autentificate din 18 ianuarie 2011 de Biroul

notarilor publici asociați D.M. și M.A.C. S-a mai precizat că aceștia au

deținut terenurile revendicate în baza contractului de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. din 30 ianuarie 1919, care însă au fost expropriate în

folosul statului, potrivit înscrisului comunicat cu adresa nr. C 1206 din data

de 6 septembrie 2008 de Arhivele Naționale - Direcția Județeană Constanța. A

considerat că exproprierea s-a realizat cu încălcarea prevederilor legale,

respectiv tară o justă și prealabilă despăgubire.

Prin actele de cesiune de drepturi

succesorale autentificate din 18 aprilie 2011 și, respectiv nr. 282 din 18

aprilie 2011 Biroul notarilor publici asociați D.M. și M.A.C., reclamantul Ș.R.

a transmis calitatea sa procesuală numitului Ș.R., ca urmare a cesiunii

drepturilor succesorale, împrejurare față de care instanța de fond a luat act

prin încheierea de la data de 02 iunie 2011.

În drept, reclamantul s-a prevalat de

dispozițiile art.480 și 481 C. civ.

Pârâții Primarul Comunei Agigea și

Consiliu! Local ai Comunei Agigea au formulat întâmpinare, prin care au înțeles

să invoce excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare și, pe cale de

consecință, au solicitat respingerea acesteia ca inadmisibilă, motivat de faptul

că reclamantul nu poate uza de procedura dreptului comun pentru stabilirea

dreptului sau de proprietate. Având în vedere faptul că terenurile au fost

expropriate prin reforma agrară, acestea trebuie să urmeze regimul special

prevăzut de dispozițiile Legii nr. 18/1991 a fondului funciar, respectiv Legea

nr.1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor

agricole și celor forestiere.

În drept, au fost indicate

dispozițiile art. 115-118 C. proc. civ., Legea nr. 18/1991 și Legea nr. 1/2000.

Prin sentința civilă nr. 5136 din 13

octombrie 2011 Tribunalul Constanța

a

admis excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâți și a respins, ca

inadmisibilă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamant.

Pentru a pronunța această sentință,

instanța de fond a reținut că, dat fiind obiectul cauzei care constă într-o

cerere de restituire a unui teren extravilan, care a aparținut unei peroane

fizice, aceasta nu poate fi asimilată unei plângeri întemeiate pe dispozițiile

art. 53 din Legea nr. 18/1991, întrucât acțiunile în revendicare având ca

obiect astfel de imobile, introduse direct la instanțele de judecată, sunt

inadmisibile.

Totodată, a mai considerat că

dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică

și regimul juridic al acesteia, exclud posibilitatea formulării de către foștii

proprietari sau de succesorii acestora, după caz, de acțiuni în revendicare a

bunurilor preluate de stat tară titlu valabil, în cazul în care aceste bunuri

fac obiectul unor legi speciale de reparații.

Prin urmare, instanța de fond a

concluzionat că acțiunea este inadmisibilă, întrucât procedura de restituire a

acestor terenuri este prevăzută de o lege specială, și anume Legea nr. 18/1991,

care are prioritate față de dispozițiile de drept comun care reglementează

acțiunea în revendicare, iar procedura prevăzuta de Legea nr. 18/1991 nu a fost

urmată de către reclamant. Prin decizia civilă nr. 97/ C din data de 19

septembrie 2012, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a respins, ca

nefondat, apelul declarat de reclamantul Ș.R. împotriva sentinței civile nr.

5136 din 13 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul Constanța.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a considerat că excepția inadmisibilității acțiunii este, în cazul de

față, o excepție de fond și de ordin obiectiv care vizează acțiunea exercitată

ca atare și care presupune că dreptul ori pretențiile reclamantului nu pot fi

ocrotite pe calea procesuală aleasă, în mod greșit, de către acesta, cu alte

cuvinte că reclamantul nu poate urma calea acțiunii în revendicare pentru

redobândirea posesiei bunului despre care susține că a fost preluat abuziv de

către pârâți.

A mai considerat și faptul că, în ceea

ce privește acțiunile în revendicare, care sunt, în principiu, admisibile,

există și situații particulare, reglementate prin acte normative speciale, care

exclud, conform principiului specialia generalibus derogam, aplicarea normelor

de drept comun și care prescriu anumite proceduri, termene sau rezolvări

conform voinței legiuitorului.

Curtea a amintit în motivarea soluției

date în cauză și decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secțiile unite, prin care s-a statuat că aplicarea acestui principiu

de drept, recunoscut, de altfel și în alte sisteme juridice și invocat de

însăși Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudența sa, exclude ca,

după intrarea în vigoare a prevederilor Legii nr. 10/2001 să mai poată fi

fundamentat vreun demers în instanță pentru imobilele preluate de statul român

cu sau fără titlu în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pe norma de

drept comun instituită prin art. 480 C. civ.

În raport de acestea, instanța de apei

a reținut că statul a creai cadrul legislativ, reprezentat de Legea nr. 18/1991

a fondului funciar și de Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de

proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, care să garanteze

realizarea dreptului la restituire, indiferent dacă este vorba despre o

restituire în natură sau despre acordarea unei despăgubiri în caz de

imposibilitate a restituirii în natură.

În cauză, bunurile preluate de stat în

temeiul Legii nr. 187/1945 au avut regimul juridic de terenuri agricole

extravilane, actul normativ de preluare fiind unui specific acestor categorii

de imobile și, prin urmare sunt aplicabile, prevederile Legii nr. 18/1991 și

ale Legii nr. 1/2000, acte normative prin care a fost reglementată procedura, termenele

și condițiile de restituire a terenurilor agricole și forestiere.

Concluzionând, instanța de apel a

considerat ca, după intrarea în vigoare a Legii nr. 18/1991 și a Legii nr.

1/2000, norma generală nu mai poate fi invocată în cazul cererilor de

revendicare a terenurilor agricole, cu atât mai mult eu cât, deși statul român

a creat cadrul legislativ de acordare a măsurilor reparatorii, pentru imobilele

preluate în regimul trecut, în condițiile unor legi speciale, reclamantul nu a

înțeles, să întreprindă niciun demers judiciar sau extrajudiciar până în anul

2011.

Împotriva acestei decizii a exercitat

calea de atac a recursului reclamantul Ș.R.,

în temeiul dispozițiilor art. 299 și art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

În motivarea recursului, reclamantul a

considerat ca, în mod greșit instanța de apei a apreciat ca fiind inadmisibilă

cererea sa de revendicare, motivat de faptul că nu a formulat cerere de

restituire în condițiile reglementate de dispozițiile legilor speciale,

respectiv Legea nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997 sau Legea nr. 1/2000, întrucât,

în cuprinsul acestora, legiuitorul nu a stabilit un termen de decădere din

dreptul titularului de a-și valorifica dreptul la restituire, în cadrul unei

acțiuni întemeiate pe dispozițiile dreptului comun.

Dacă ar fi altfel, atunci dispozițiile

art. 480 C. civ., pe care își întemeiază reclamantul cererea de restituire, ar

fi ineficiente față de scopul instituirii acestora de legiuitor, care este

acela de a pune la îndemâna proprietarului unui bun modalitatea juridică de

recuperare a bunului său din posesia unui neproprietar.

De asemenea, reclamantul a mai

considerat și faptul că referirea instanței de apel la decizia nr. 33/2008 a Înaltei

Curți, pentru a motiva inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, nu concordă

cu soluția pronunțată de aceasta, întrucât dacă intenția instanței supreme ar

fi fost să declare ca fiind inadmisibile cererile întemeiate pe dreptul comun,

atunci nu s-ar mai fi ridicat această problemă, în cazurile în care prin

aceasta nu se aduce atingere dreptului de proprietate al unei persoane sau

securității raporturilor juridice.

În concluzie, reclamantul a considerat

că lipsa unei cereri de revendicare întemeiata pe dispozițiile legilor speciale

mai sus, nu poate fi sancționată cu refuzul de soluționare a acesteia.

În ceea ce privește cererea de

suspendare a judecării cauzei, întemeiată pe dispozițiile art. 244 alin. (1)

pct. 2 C. proc. civ., formulată de recurentul-reclamant, instanța constată că,

față de declarația acestuia, prin care nu își însușește recursul declarat de

avocat I.M., precum și de refuzul de a fi adus din penitenciar la acest termen

de judecată și, întrucât apărătorul menționat nu are mandat de reprezentare

pentru această

instanță, asupra recursului de față,

Înalta Curte va constata nulitatea acestuia, pentru considerentele următoare:

Recursul în cauză a fost promovat de

avocat I.M., în temeiul mandatului de reprezentare acordat de reclamantul Ș.R.

și conferit de împuternicirea avocațială din data de 15 martie 2012, depusă în

fața instanței de apel.

Astfel, dispozițiile art. 69 alin. (2)

din C. proc. civ., permit avocatului care a reprezentat o parte la judecarea

pricinii, chiar rară mandat, să poată face orice acte de procedură pentru

păstrarea drepturilor supuse unui termen și care s-ar putea pierde prin

neexercitarea acestuia la timp, putând chiar să exercite orice cale de atac

împotriva hotărârii date, în acest din urmă caz, însă, toate actele de

procedură restrângându-se față de partea însăși.

În același sens sunt și prevederile

art. 131 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat, cu modificările aduse prin

Hotărârea nr. 15/2011, potrivit cărora contractul de asistență juridică, în

temeiul căruia este emisă împuternicirea avocațiala, conferă avocatului, în

lipsa unor prevederi contrare, dreptul de a efectua orice act specific

profesiei, pe care îl consideră necesar pentru realizarea intereselor

clientului său.

Prin urmare, împuternicirea avocațială

emisă în baza contractului de asistență juridică, reprezintă un mandat special,

în puterea căruia avocatul poate încheia acte de conservare, administrare sau

de dispoziție, care presupun și exercitarea unor căi de atac împotriva unor

hotărâri judecătorești care nu sunt profitabile clientului, în scopul

protejării și ocrotirii drepturilor procedurale ale acestuia. Rămâne însă la

latitudinea clientului dacă acesta își însușește sau nu actele de procedură

efectuate de avocat în temeiul prerogativelor conferite de contractul de asistență

juridică.

Este și cazul de față, când, în

considerarea obligațiilor profesionale, avocatul a acționat în respectarea și

aplicarea principiului diligentei, exercitând calea de atac a recursului, în

virtutea mandatului avut în fața instanței de ape!, cu atât mai mult cu cât

clientul său se află în stare de detenție.

Cu toate acestea, în temeiul

dispozițiilor legale menționate mai sus, dat fund că partea este cea care

trebuie să-și însușească și să continue demersul judiciar inițiat de avocatul

său, fie prin încheierea unui contract de asistență juridică, care să-i confere

acestuia și mandatul de reprezentare în susținerea căii de atac exercitate, fie

prin aderarea la aceasta, în cauză, recurentul a ales să refuze actul

procedural efectuat de apărătorul său.

Față de motivele expuse, în temeiul

dispozițiilor art.312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va constata

nulitatea recursului.

În temeiul dispozițiilor art. 274

alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurentul reclamant la plata cheltuielilor

de judecată în sumă de 372 lei, reprezentând onorariu de avocat, către

intimatele-pârâte Comuna Agigea și Consiliul Local al comunei Agigea, conform

facturii și extrasului de cont aflate la filele 48-49 din dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de

recurentul-reclamant Ș.R. împotriva deciziei nr. 97/ C din 19 septembrie 2012 a

Curții de Apel Constanța, secția I civilă.

Obligă pe recurent la plata sumei de

372 lei, cheltuieli de judecată, către intimații Comuna Agîgea și Consiliul

Local Agigea.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

15 octombrie 2013.