ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 647/2013

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea adresată Tribunalului Constanța la data de 20 aprilie 2011, reclamantul Ș.R. a chemat în judecată pârâții Municipiul Mangalia, prin primar, Consiliul Local al Municipiului Mangalia și Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea pârâților să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafața de 634 ha și 39 ari situat pe teritoriul administrativ al Municipiului Mangalia, obligarea pârâtului Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice la restituirea prin echivalent reprezentând despăgubiri corespunzătoare valorii de circulație a terenului revendicat, în situația în care restituirea în natură nu mai este posibilă, cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii, a arătat reclamantul că este unicul moștenitor, în calitate de colateral privilegiat al defuncților proprietari ai terenului revendicat, B.A. și B.R., astfel cum rezultă din certificatele de moștenitor din 18 ianuarie 2011 la Biroul Notarilor Publici Asociați D.M. și M.A. Autorii B.A. și B.R. au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului litigios prin actul de vânzare-cumpărare din 27 iulie 1918 la Tribunalul Constanța Ilfov, Secția Notariat. Terenul a fost expropriat conform cu Legea Reformei Agrare, aspect care rezultă din adresa nr. C2285 din 03 octombrie 2008 emisă de către Arhivele Naționale Direcția Județeană Constanța. Prin actul de cesiune de drepturi litigioase autentificat sub nr. 281 din 18 aprilie 2011 la Biroul Notarului Public D.M., reclamantul Ș.R.

a transmis către fiul său, Ș.R., totalitatea drepturilor succesorale rămase de pe urma defunctului B.R. și respectiv B.A. Prin sentința civilă nr. 5267 din 19 octombrie 2011 Tribunalul Constanța a admis excepția inadmisibilității și a respins acțiunea formulată de reclamant, ca inadmisibilă. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare a imobilelor preluate fără titlu, formulată în condițiile dreptului comun conform art. 480 C. civ. și următoarele, este inadmisibilă pentru că reclamantul avea posibilitatea de a solicita restituirea imobilului anterior apariției Legii nr. 10/2001 și de a formula notificare în condițiile acestei legi speciale.

Prin decizia nr. 33C din 15 februarie 2012, Curtea de Apel Constanța – Secția I civilă a respins apelul declarat de reclamantul Ș.R., ca nefondat. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, cererea formulată de reclamant la data de 20 aprilie 2011 privește retrocedarea suprafeței de 634 ha și 39 acri, cumpărată de autorii reclamantului R. și A.B., prin actul autentic din 27 iulie 1918, teren preluat de stat în anul 1945 conform legii de reformă agrară. Solicitarea reclamantului a urmat calea acțiunii de drept comun, acțiunea fiind întemeiată pe prevederile art. 480, 481 C. civ. Este evident din datele conținute de înscrisurile depuse de reclamant în susținerea acțiunii că terenul a avut o destinație agricolă de la momentul cumpărării și până la data preluării lui de către stat.

În ceea ce privește terenurile arabile confiscate de stat în perioada 1945-decembrie 1989, legiuitorul de după anul 1990 a adoptat mai multe acte normative privind retrocedarea lor. Astfel, prin legea fondului funciar nr. 18/1991, s-a recunoscut dreptul la restituirea terenurilor, iar prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și a celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, s-a recunoscut dreptul la despăgubiri în caz de imposibilitate a restituirii integrale în natură.

Încadrarea terenului solicitat de reclamant în categoria celor agricole, susținută cu temei chiar de către reclamant, nu schimbă însă soluția instanței de fond în ceea ce privește inadmisibilitatea acțiunii pentru că, în condițiile existenței unor reglementări cu caracter special în materia restituirii proprietăților funciare, se pune problema raportului care există între aceste legi și Codul civil, ca lege generală invocată de reclamant ca temei al cererii sale de restituire a imobilului. În doctrina juridică românească este unanim admis faptul că, pentru a se stabili care sunt normele operante în speță, trebuie făcută mai întâi trimiterea la principiul care guvernează concursul dintre legea generală și cea specială.

Astfel, generalia specialibus derogant este pe deplin incident în cazul concursului dintre norme care au același obiect de reglementare, cum este cazul prevederilor art. 480 C. civ. (norma generală în materie de revendicare) și a celor din legile fondului funciar (norme speciale în materie de restituire a terenurilor agricole și forestiere preluate abuziv de stat în perioada 1945-1989). În această materie, a imobilelor preluate abuziv de stat, principiul generalia specialibus derogant își găsește și o consacrare legislativă. Art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede că bunurile preluate de stat fără titlu valabil (abuziv), inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Or, imobilul revendicat de reclamant face obiectul unei legi speciale de reparație și anume Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit Legii nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, act normativ special, cu caracter reparatoriu, ce a fost adoptat și a intrat în vigoare mai înaintea promovării acțiunii introductive de instanță (20 aprilie 2011). Legea nr. 1/2000 consacră principiul reparării integrale în natură, sau în subsidiar, prin echivalent, a prejudiciului creat foștilor proprietari. Aceeași lege cuprinde însă și reglementări referitoare la limitele reconstituirii dreptului de proprietate privată, cererea de restituire fiind obligatoriu să fie formulată în termenele prevăzute de lege sub sancțiunea decăderii, termene prelungite succesiv prin acte normative, chiar și în anul 2005 prin Legea nr. 247/2005.

Odată adoptată o lege specială de reparație, acțiunea în revendicare de drept comun este, în principiul, inadmisibilă, dreptul de a revendica bunurile preluate abuziv putându-se valorifica doar în condițiile legii respective. Abrogarea art. 480 C. civ. prin legile fondului funciar sau o dispoziție expresă în sensul înlăturării, de la momentul intrării în vigoare a acestor legi, a aplicabilității dreptului comun în materia imobilelor preluate abuziv de stat și care intră în domeniul de reglementare al acestor legi nu numai că nu era posibilă (art. 480 C. civ.

referindu-se la conținutul și limitele dreptului de proprietate, iar nu la mijloacele sale de apărare, printre care se regăsește și acțiunea în revendicare), dar nici nu era necesară câtă vreme există un principiu de interpretare care reglementează concursul dintre legea specială și legea generală, cunoscut prin adagiul generalia specialibus derogant și care pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială. Aplicând regula de interpretare generalia specialibus derogant nu se poate afirma nici că acțiunea în revendicare reprezintă o opțiune complementară la legile funciare, pentru că includerea bunului în domeniul de reglementare al legii speciale exclude aplicarea normelor de drept comun în privința aceluiași bun.

Instanța de apel a arătat că nu poate primi nici criticile referitoare la încălcarea dreptului reclamantului de acces la justiție prin refuzul de a i se primi cererea de restituire pe calea dreptului comun. Așa cum a statuat de principiu Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii, dreptul la un tribunal consacrat de art. 6 din C.E.D.O. nu este un drept absolut, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuând că aceste drept este compatibil cu limitări implicite, statele dispunând în această materie de o anumită marjă de apreciere. Prin aceeași decizie, instanța supremă a statuat, cu valoare de regulă interpretativă obligatorie, că în concursul dintre legea specială de reparație și legea generală are prevalență legea specială.

Chiar dacă art. 480 C. civ. nu a fost abrogat odată cu intrarea în vigoare a legilor speciale de restituire a imobilelor preluate abuziv (acțiunea în revendicare fiind de principiu admisibilă ca mijloc procesual pus la îndemâna celui ce se pretinde titularul dreptului de proprietate), nu se poate nici susține că se încalcă accesul la justiție în situația în care judecătorul constată incidența unei norme speciale la momentul intentării procesului și care înlătură aplicarea normei anterioare, cu caracter general, operante până la data apariției noii reglementări.

Cu privire la critica reclamantului referitoare la încălcarea accesului la justiție, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, curtea de apel a reținut că adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situațiile în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă. Ori, în privința accesului efectiv, reclamantul nu a pretins că, deși a folosit procedura administrativă, solicitând comisiei locale restituirea terenului, a fost lăsată nesoluționată cererea sa ori că, după primirea hotărârii comisiei județene, a fost împiedicat să o conteste în temenele și procedura prevăzute de lege.

De asemenea, instanța de apel a constatat că dreptul de proprietate al reclamantului nici nu a fost recunoscut în prealabil printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă care să îl îndreptățească, în prezent, să invoce dreptul său ori o speranță legitimă, drept care, întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, să poată fi valorificat pe calea dreptului comun. În lipsa recunoașterii dreptului de proprietate nu se poate reține că, prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare, instanța l-a lipsit pe reclamant de proprietatea sa, perpetuând în acest fel abuzul comis prin preluare. De altfel, în cauza Poenaru contra României Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă un bun actual și nici o speranță legitimă.

Reclamantul nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acțiune promovată ulterior expirării termenelor de formulare a cererilor de restituire a fondurilor funciare și fondată pe dreptul comun, câtă vreme acestuia nu i-a fost recunoscut anterior „un bun” în sensul dat de art. 1 din Protocolul 1 al C.E.D.O. Noțiunea de „bun” nu are accepțiunea înțeleasă de reclamant, de obiect material al raportului litigios, ci se circumscrie sferei drepturilor recunoscute reclamantului într-o procedură anterioară. În lipsa unei astfel de recunoașteri, invocarea art. 1 din Protocolul 1 adițional la C.E.D.O.

nu poate avea ca efect recunoașterea dreptului nevalorificat de reclamant în procedura specială obligatorie, pentru că textul Convenției nu poate fi interpretat în sensul că persoanele pot să se adreseze justiției oricând și în afara procedurilor legale instituite în scopul obținerii protecției judiciare pentru dreptul pretins încălcat și nici în sensul că acesta ar fi de natură să restrângă libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile care le-au fost transferate mai înainte ca ele să ratifice Convenția. Dimpotrivă, în aplicarea art. 6 din C.E.D.O., analizarea condițiilor privind exercițiul unui anumit drept subsecvent dreptului de a se adresa unui tribunal, se face în conformitate cu prevederile legale instituite de stat prin norme de drept care sunt explicitate, accesibile și previzibile.

În consecință, în cazul unor terenuri agricole preluate de stat anterior datei de 22 decembrie 1989, fostul proprietar trebuia să uzeze de procedura specială prevăzută de legile fondului funciar și care au statuat, într-o manieră clară și previzibilă, care sunt condițiile în care aceste imobile pot fi retrocedate ori, în cazul imposibilității restituirii, care sunt măsurile reparatorii care pot fi acordate, precum și procedura judiciară în cadrul căreia poate fi obținută restituirea sau despăgubirea.

Altfel, nu s-ar putea admite ca în cadrul aceleiași categorii de persoane, anume cea a proprietarilor funciari deposedați în mod abuziv de stat, unii să își poată valorifica drepturile numai în cadrul legii de reparație iar alții, cei deposedați prin expropriere în aceeași perioadă de timp să poată acționa în justiție (inclusiv în ipoteza insuccesului în folosirea legii de reparație sau în cazul pasivității) și pe cale separată, nelimitat și în același scop, de a obține retrocedarea bunului, fapt care ar fi contrar și principiului stabilității și securității raporturilor juridice. Împotriva acestei decizii a exercitat calea de atac a recursului, reclamantul Ș.R., solicitând schimbarea în tot a hotărârilor pronunțate de instanțele fondului, în sensul respingerii excepției inadmisibilității cererii de revendicare și trimiterii dosarului la Tribunalul Constanța în vederea soluționării fondului acțiunii.

În motivarea recursului, reclamantul a arătat că împrejurarea că autorul său nu a formulat notificare, în condițiile Legii nr. 10/2001 pentru terenul căruia nu îi sunt aplicabile prevederile acestei legi speciale, nu face inadmisibilă cererea de revendicare formulată în condițiile dreptului comun. Nedepunerea notificării în termenul stabilit de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este sancționabilă în condițiile art. 22 alin. (5) din același act normativ, cu pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent în baza Legii nr. 10/2001.

Legiuitorul nu a stabilit un termen de decădere în cadrul Legii nr. 10/2001, astfel ca nerespectarea acestuia să conducă la pierderea oricărei posibilități a proprietarului sau moștenitorilor acestuia de a-și valorifica dreptul la restituire în cadrul unei acțiuni de drept comun, fiindcă o asemenea interpretare ar face ineficiente prevederile art. 480 și urm. C. civ., dispoziții care pun la îndemâna proprietarului unui bun calea juridică de recuperare a bunului din posesia unui neproprietar.

Recurentul-reclamant a arătat totodată, că dacă intenția legiuitorului ar fi fost aceea ca prin dispozițiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 să declare inadmisibile orice cereri în justiție cu privire la restituirea unor bunuri, în condițiile în care aceste bunuri nu au fost precedate de o notificare, atunci nu s-ar mai fi pus problema admisibilității acțiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în cazurile în care prin aceasta nu se aduce atingere dreptului de proprietate al altei persoane sau securității raporturilor juridice, problemă soluționată prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Tot astfel și pentru aceleași considerente, lipsa unei cereri întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 18/1991, ale Legii nr. 167/1997, ale Legii nr. 1/2000 sau ale Legii nr. 247/2005 nu poate fi sancționată cu refuzul de soluționare a unei cereri de revendicare formulată în baza art. 480 și urm. C. civ., motivat de inadmisibilitatea acesteia.

În motivarea recursului s-a arătat și faptul că terenul în litigiu este arabil (agricol) potrivit titlului de proprietate, împrejurare constatată și de instanța de apel, iar interpretarea dată de ambele instanțe cu privire la procedura administrativă reglementată de Legea nr. 18/1991 sau de Legea nr. 1/2000, ca fiind o procedură obligatorie de parcurs, pentru a avea deschisă calea promovării unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun este una greșită. Aceste acte normative nu împiedică verificarea de către o instanță de judecată a valabilității titlului de proprietate al statului, în cadrul unei acțiunii de revendicare întemeiată pe drept comun, întrucât, în caz contrar, s-ar încălca principiile generale ale dreptului.

Legile speciale în materia retrocedării terenurilor agricole sunt acte normative reparatorii, care oferă o cale mai lesnicioasă și mai rapidă proprietarilor deposedați abuziv de bunurile care le-au aparținut, dar fără a limita în vreun fel accesul la justiție, astfel cum este acesta prevăzut de art. 21 din Constituție. Recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente: Acțiunea formulată de reclamant reprezintă o cerere în revendicare, întemeiată pe dreptul comun – art. 480 și urm. C. civ., fiind formulată la data de 20 aprilie 2011, după apariția legii speciale - Legea nr. 10/2001. În scopul restituirii în natură, persoanele care se considerau îndreptățite la această formă de reparație trebuia să formuleze notificare în condițiile și în termenul prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001 (art. 21 din lege, la data intrării în vigoare), termen care s-a împlinit, în urma prelungirii succesive prin O.U.G.

nr. 109 și nr. 145/2001, la 14 februarie 2002. De asemenea, prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, s-a recunoscut dreptul la restituirea terenurilor, iar prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și a celor forestiere, s-a recunoscut dreptul la despăgubiri, în caz de imposibilitate a restituirii integrale în natură. Aceste acte normative cuprind și reglementări referitoare la limitele reconstituirii dreptului de proprietate privată, cererea de restituire fiind obligatoriu să fie formulată în termenele prevăzute de lege sub sancțiunea decăderii, termene prelungite succesiv prin acte normative, ultimul fiind Legea nr. 247/2005. Sancțiunea nerespectării acestor termene, stabilite în cadrul procedurilor administrative, constă în pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru imobil preluat abuziv de regimul comunist.

Este real că, în conținutul actelor normative enunțate, nu se regăsesc dispoziții care să prevadă, în mod expres, înlăturarea acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun, și anume pe art. 480 C. civ., exercitate în scopul recunoașterii dreptului de proprietate pretins de reclamant. Dar inaplicabilitatea dreptului comun rezultă dintr-un principiu fundamental de drept, și anume „specialia generalibus derogant" ("Legile speciale derogă de la cele generale"). Conform acestui principiu, în situația în care legea generală și cea specială vin în concurs, adică sunt incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun.

În acest sens, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/l998 prevăd posibilitatea revendicării bunurilor preluate de stat fără titlu valabil, de către foștii proprietari sau moștenitorii lor, în cazul în care fac obiectul unor legi speciale de reparație. Or, Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 18/1991 sunt legi speciale de reparație, care reglementează situația imobilelor preluate abuziv de stat înainte de 1989, perioadă de referință în care se încadrează și imobilul revendicat de reclamant.

În acord cu soluțiile adoptate de Curtea Constituțională a României privind domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, se constată că această lege, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării, în natură sau în echivalent, a imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Legea nr. 10/2001 (ca și Legea nr. 18/1991, de altfel) suprimă, așadar, acțiunea dreptului comun al revendicării, dar nu și accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator și procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție și ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

De altfel, accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil sunt asigurate, sub toate aspectele, în cadrul procedurii judiciare prevăzute atât de Legea nr. 10/2001, cât și de Legea nr. 18/1991, deci în condițiile și pe căile prevăzute de legile speciale, ceea ce înseamnă că nu se aduce atingere nici art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O. Așadar, cu condiția ca dreptul să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la justiție și chiar să îl supună unor limitări și restricții, o modalitate fiind și aceea prin care se prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile. Accesul la justiție presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanțe judecătorești.

În lipsa unei asemenea posibilități, dreptul de acces la instanță ar fi atins în substanța sa. În măsura în care aceste exigențe sunt respectate, dreptul de acces la justiție nu este afectat. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în cauza „Golder contra Regatului Unit", 1975 că „dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut, precum și că „există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept." Deci, se poate constata că prin legile speciale reparatorii au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar și modalitățile de a ataca în justiție măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri, persoana îndreptățită având, în consecință, posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii prevăzute de lege, inclusiv de a deduce judecății însuși dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Pe cale de consecință, reglementarea cu caracter special din legile speciale de reparație oferă cadrul juridic complet pentru măsuri reparatorii (în natură sau prin echivalent) în cazul imobilelor preluate abuziv de stat în vechiul regim totalitar. Or, în speță, reclamantul nu a formulat cerere de restituire a bunului în termenele și condițiile prevăzute de legile speciale, ceea ce înseamnă că acesta nu au înțeles să urmeze procedura prevăzută de aceste legi reparatorii pentru restituirea bunului. Prin urmare, recurentul-reclamant nu poate invoca încălcarea dreptului la liberul acces la justiție, deoarece accesul la justiție i-ar fi fost asigurat pe deplin în condițiile prevăzute atât de Legea nr. 18/1991, cât și de Legea nr. 10/2001, având în vedere că acesta ar fi putut formula acțiune în justiție, dacă ar fi fost nemulțumit de modalitatea soluționării pe cale administrativă a cererii privind restituirea bunului.

De asemenea, decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea unui recurs în interesul legii vizând chiar problema în discuție, obligatorie pentru instanțe potrivit art. 330 7 C. proc. civ., a stabilit, în urma admiterii recursului, că, potrivit principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii speciale. În speță, la data intrării în vigoare a legilor speciale reparatorii mai sus-menționate, imobilul pretins de reclamant se afla în deținerea Municipiului Mangalia, astfel încât partea interesată putea obține măsuri reparatorii pentru bunul respectiv, în baza acestor legi, inclusiv în modalitatea restituirii în natură, cu condiția să fi urmat procedura administrativă, în condițiile și în termenul prevăzute de lege.

Reclamantul nu a procedat însă în acest sens, solicitând, în anul 2011 prin intermediul acțiunii în revendicare de drept comun, formulată în cauza de față, lăsarea imobilului în deplină proprietate și posesie de către pârâtul Municipiul Mangalia, fără să prezinte argumente pertinente pentru care a fost împiedicat, în termenele prevăzute de legile speciale să declanșeze procedura administrativă, în scopul recuperării bunului. În consecință, în prezent, neurmând regulile legilor speciale pentru restituirea imobilului de către unitatea deținătoare de la data intrării în vigoare a acestor legi, reclamantul nu poate obține recunoașterea dreptului de proprietate și posesia bunului, prin intermediul acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 și urm. C. civ.

Pentru valorificarea pretențiilor în legătură cu un drept invocat, persoanele interesate trebuie să respecte legislația națională edictată în legătură cu dreptul respectiv, atât din perspectiva dreptului substanțial, cât și a căilor procedurale prevăzute de lege pentru obținerea recunoașterii celor susținute. Cum reclamantul nu a efectuat niciun demers, în condițiile legilor sus-menționate, pentru recuperarea bunului, nu are nici măcar o speranță legitimă de a-și putea realiza pretențiile în legătură cu acest bun.

„Simpla speranță de restituire”, (terminologie uzitată în jurisprudența Curții Europene), în absența îndeplinirii condițiilor legale esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului în regimul politic anterior, inclusiv în ceea ce privește termenele impuse de lege pentru promovarea unei cereri în acest scop, nu reprezintă o „speranță legitimă”, privită ca „valoare patrimonială”, și, în consecință, ca „bun”, în înțelesul art. 1 din Protocol. Aceasta, indiferent de cât de îndreptățită, din perspectiva fondului dreptului, ar fi speranța de restituire. În consecință, reclamantul nu se poate plânge de o atingere a dreptului de proprietate, în condițiile documentului european, atât timp cât nu demonstrează existența lui actuală.

Pe de altă parte, conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Păduraru contra României, de exemplu), Convenția nu impune statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte de a fi ratificat Convenția. De asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la documentul european nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce au trecut în proprietatea lor anterior ratificării Convenției, iar statelor le este recunoscută o mare marjă de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială.

Statul român și-a propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada regimului comunist, anterior ratificării Convenției, iar una dintre condițiile acordării unei astfel de reparații a fost aceea ca persoana care se consideră îndreptățită să redobândească bunul preluat, să formuleze cererea de restituire în termenele special edictate în acest sens prin legile speciale de reparație. Însă, recurentul-reclamant nu este în măsură să arate de ce nu a respectat procedura administrativă impusă de actele normative arătate și de ce termenul pentru formularea cererii de restituire a bunului în condițiile legii speciale nu s-ar încadra în marja de apreciere recunoscută statului, iar Curtea Europeană nu are niciun temei să considere că legile interne adoptate în scop reparator sau jurisprudența creată în baza lor nu se bucură de claritatea sau coerența rezonabilă la care se referă jurisprudența Curții Europene.

Neprocedând în sensul celor stipulate prin legile speciale, fără să prezinte argumente convingătoare din punct de vedere juridic, care să explice atitudinea reclamantului, de a ocoli actele normative menționate pentru recuperarea bunului, acesta a pierdut dreptul de a-l obține prin intermediul acțiunii în revendicare de drept comun. Accesul la justiție era pe deplin asigurat în cazul în care reclamantul ar fi respectat procedura impusă de legislația specială în materie de proprietate, deoarece, așa cum s-a arătat deja, în cazul în care ar fi fost nemulțumit de modalitatea soluționării cererii pe calea procedurii administrative, ar fi putut formula acțiune în justiție, supunând pretențiile lui controlului judiciar.

De asemenea, C.E.D.O. a statuat cu putere obligatorie pentru instanțele naționale, că un reclamant nu poate invoca o încălcare a art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului decât în măsura în care deciziile pe care le incriminează se raportează la bunurile sale în sensul acestei dispoziții. Noțiunea de „bunuri” poate acoperi atât „bunurile actuale”,cât și valorile patrimoniale,inclusiv creanțele în virtutea cărora un reclamant poate pretinde să aibă cel puțin „speranța legitimă” de a se bucura efectiv de un drept de proprietate. Existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane ființează manifest fără nicio îndoială dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, jurisdicțiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii, au decis în mod expres restituirea bunului.

În acest context, refuzul administrației de a se supune acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor,care reiese din prima fază a primului aliniat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. În prezenta cauză, reclamantul nu se poate prevala de un „bun actual” în sensul Convenției și nici de o „speranță legitimă”, câtă vreme nu s-a făcut nicio dovadă că a acționat în justiție anterior datei introducerii acțiunii – 20 aprilie 2011, ori că deține o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să îi fie recunoscută calitatea de proprietar, iar în dispozitiv să existe obligația de restituire a imobilului în litigiu, în condițiile în care bunul său a trecut în proprietatea statului abuziv.

Fără existența unei dispoziții de restituire a imobilului în litigiu, care să poată fi pusă în executare, nu există pentru reclamant nici măcar o speranță legitimă, singura lui speranță legitimă fiind aceea dată de parcurgerea procedurilor administrative prevăzute de Legea nr. 18/1991 si de Legea nr. 10/2001, astfel cum s-a menționat anterior. Față de toate considerentele reținute, Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate și că, astfel, recursul reclamantului este nefondat, urmând a fi respins ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ș.R. împotriva deciziei nr. 33C din data de 15 februarie 2012 a Curții de Apel Constanța – Secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 februarie 2013.