ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 647/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 647/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin cererea adresată

Tribunalului Constanța la data de 20 aprilie 2011, reclamantul Ș.R. a chemat în

judecată pârâții Municipiul Mangalia, prin primar, Consiliul Local al

Municipiului Mangalia și Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor

Publice, solicitând obligarea pârâților să îi lase în deplină proprietate și

liniștită posesie terenul în suprafața de 634 ha și 39 ari situat pe teritoriul administrativ al Municipiului Mangalia, obligarea pârâtului

Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice la restituirea prin

echivalent reprezentând despăgubiri corespunzătoare valorii de circulație a

terenului revendicat, în situația în care restituirea în natură nu mai este

posibilă, cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea

acțiunii, a arătat reclamantul că este unicul moștenitor, în calitate de

colateral privilegiat al defuncților proprietari ai terenului revendicat, B.A.

și B.R., astfel cum rezultă din certificatele de moștenitor din 18 ianuarie 2011

la Biroul Notarilor Publici Asociați D.M. și M.A.

Autorii B.A. și B.R.

au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului litigios prin actul de

vânzare-cumpărare din 27 iulie 1918 la Tribunalul Constanța Ilfov, Secția

Notariat.

Terenul a fost

expropriat conform cu Legea Reformei Agrare, aspect care rezultă din adresa nr.

C2285 din 03 octombrie 2008 emisă de către Arhivele Naționale Direcția

Județeană Constanța.

Prin actul de cesiune

de drepturi litigioase autentificat sub nr. 281 din 18 aprilie 2011 la Biroul

Notarului Public D.M., reclamantul Ș.R. a transmis către fiul său, Ș.R.,

totalitatea drepturilor succesorale rămase de pe urma defunctului B.R. și

respectiv B.A.

Prin sentința civilă nr.

5267 din 19 octombrie 2011 Tribunalul Constanța a admis excepția inadmisibilității

și a respins acțiunea formulată de reclamant, ca inadmisibilă.

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță a reținut că, de la data intrării în vigoare a

Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare a imobilelor preluate fără titlu,

formulată în condițiile dreptului comun conform art. 480 C. civ. și

următoarele, este inadmisibilă pentru că reclamantul avea posibilitatea de a

solicita restituirea imobilului anterior apariției Legii nr. 10/2001 și de a

formula notificare în condițiile acestei legi speciale.

Prin decizia nr. 33C

din 15 februarie 2012, Curtea de Apel Constanța – Secția I civilă a respins

apelul declarat de reclamantul Ș.R., ca nefondat.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că, cererea formulată de reclamant la data

de 20 aprilie 2011 privește retrocedarea suprafeței de 634 ha și 39 acri, cumpărată de autorii reclamantului R. și A.B., prin actul autentic din 27 iulie

1918, teren preluat de stat în anul 1945 conform legii de reformă agrară.

Solicitarea reclamantului a urmat calea acțiunii de drept comun, acțiunea fiind

întemeiată pe prevederile art. 480, 481 C. civ. Este evident din datele

conținute de înscrisurile depuse de reclamant în susținerea acțiunii că terenul

a avut o destinație agricolă de la momentul cumpărării și până la data

preluării lui de către stat.

În ceea ce privește

terenurile arabile confiscate de stat în perioada 1945-decembrie 1989,

legiuitorul de după anul 1990 a adoptat mai multe acte normative privind

retrocedarea lor. Astfel, prin legea fondului funciar nr. 18/1991, s-a

recunoscut dreptul la restituirea terenurilor, iar prin Legea nr. 1/2000 pentru

reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și a celor

forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991

și ale Legii nr. 169/1997, s-a recunoscut dreptul la despăgubiri în caz de

imposibilitate a restituirii integrale în natură.

Încadrarea terenului

solicitat de reclamant în categoria celor agricole, susținută cu temei chiar de

către reclamant, nu schimbă însă soluția instanței de fond în ceea ce privește

inadmisibilitatea acțiunii pentru că, în condițiile existenței unor

reglementări cu caracter special în materia restituirii proprietăților

funciare, se pune problema raportului care există între aceste legi și Codul

civil, ca lege generală invocată de reclamant ca temei al cererii sale de

restituire a imobilului.

În doctrina juridică

românească este unanim admis faptul că, pentru a se stabili care sunt normele

operante în speță, trebuie făcută mai întâi trimiterea la principiul care

guvernează concursul dintre legea generală și cea specială. Astfel, generalia

specialibus derogant este pe deplin incident în cazul concursului dintre norme

care au același obiect de reglementare, cum este cazul prevederilor art. 480 C.

civ. (norma generală în materie de revendicare) și a celor din legile fondului

funciar (norme speciale în materie de restituire a terenurilor agricole și

forestiere preluate abuziv de stat în perioada 1945-1989).

În această materie, a

imobilelor preluate abuziv de stat, principiul generalia specialibus derogant

își găsește și o consacrare legislativă. Art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998

prevede că bunurile preluate de stat fără titlu valabil (abuziv), inclusiv cele

obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii

proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de

reparație.

Or, imobilul

revendicat de reclamant face obiectul unei legi speciale de reparație și anume

Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra

terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit Legii nr. 18/1991

și ale Legii nr. 169/1997, act normativ special, cu caracter reparatoriu, ce a

fost adoptat și a intrat în vigoare mai înaintea promovării acțiunii

introductive de instanță (20 aprilie 2011).

Legea nr. 1/2000

consacră principiul reparării integrale în natură, sau în subsidiar, prin

echivalent, a prejudiciului creat foștilor proprietari.

Aceeași lege cuprinde

însă și reglementări referitoare la limitele reconstituirii dreptului de

proprietate privată, cererea de restituire fiind obligatoriu să fie formulată

în termenele prevăzute de lege sub sancțiunea decăderii, termene prelungite

succesiv prin acte normative, chiar și în anul 2005 prin Legea nr. 247/2005.

Odată adoptată o lege

specială de reparație, acțiunea în revendicare de drept comun este, în

principiul, inadmisibilă, dreptul de a revendica bunurile preluate abuziv

putându-se valorifica doar în condițiile legii respective.

Abrogarea art. 480 C.

civ. prin legile fondului funciar sau o dispoziție expresă în sensul

înlăturării, de la momentul intrării în vigoare a acestor legi, a

aplicabilității dreptului comun în materia imobilelor preluate abuziv de stat

și care intră în domeniul de reglementare al acestor legi nu numai că nu era

posibilă (art. 480 C. civ. referindu-se la conținutul și limitele dreptului de

proprietate, iar nu la mijloacele sale de apărare, printre care se regăsește și

acțiunea în revendicare), dar nici nu era necesară câtă vreme există un

principiu de interpretare care reglementează concursul dintre legea specială și

legea generală, cunoscut prin adagiul generalia specialibus derogant și care

pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială. Aplicând regula

de interpretare generalia specialibus derogant nu se poate afirma nici că

acțiunea în revendicare reprezintă o opțiune complementară la legile funciare,

pentru că includerea bunului în domeniul de reglementare al legii speciale

exclude aplicarea normelor de drept comun în privința aceluiași bun.

Instanța de apel a

arătat că nu poate primi nici criticile referitoare la încălcarea dreptului

reclamantului de acces la justiție prin refuzul de a i se primi cererea de

restituire pe calea dreptului comun.

Așa cum a statuat de

principiu Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 33/2008,

pronunțată în recurs în interesul legii, dreptul la un tribunal consacrat de art.

6 din C.E.D.O. nu este un drept absolut, Curtea Europeană a Drepturilor Omului

statuând că aceste drept este compatibil cu limitări implicite, statele

dispunând în această materie de o anumită marjă de apreciere.

Prin aceeași decizie,

instanța supremă a statuat, cu valoare de regulă interpretativă obligatorie, că

în concursul dintre legea specială de reparație și legea generală are

prevalență legea specială.

Chiar dacă art. 480 C.

civ. nu a fost abrogat odată cu intrarea în vigoare a legilor speciale de

restituire a imobilelor preluate abuziv (acțiunea în revendicare fiind de

principiu admisibilă ca mijloc procesual pus la îndemâna celui ce se pretinde

titularul dreptului de proprietate), nu se poate nici susține că se încalcă

accesul la justiție în situația în care judecătorul constată incidența unei

norme speciale la momentul intentării procesului și care înlătură aplicarea

normei anterioare, cu caracter general, operante până la data apariției noii

reglementări.

Cu privire la critica

reclamantului referitoare la încălcarea accesului la justiție, garantat de art.

6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, curtea de apel a

reținut că adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul

comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare,

nu încalcă art. 6 din Convenție în situațiile în care calea oferită de legea

specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă.

Ori, în privința

accesului efectiv, reclamantul nu a pretins că, deși a folosit procedura

administrativă, solicitând comisiei locale restituirea terenului, a fost lăsată

nesoluționată cererea sa ori că, după primirea hotărârii comisiei județene, a

fost împiedicat să o conteste în temenele și procedura prevăzute de lege.

De asemenea, instanța

de apel a constatat că dreptul de proprietate al reclamantului nici nu a fost recunoscut

în prealabil printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă care să

îl îndreptățească, în prezent, să invoce dreptul său ori o speranță legitimă,

drept care, întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, să poată fi

valorificat pe calea dreptului comun. În lipsa recunoașterii dreptului de

proprietate nu se poate reține că, prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii

în revendicare, instanța l-a lipsit pe reclamant de proprietatea sa, perpetuând

în acest fel abuzul comis prin preluare.

De altfel, în cauza

Poenaru contra României Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că

simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă un bun

actual și nici o speranță legitimă.

Reclamantul nu se mai

poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acțiune promovată

ulterior expirării termenelor de formulare a cererilor de restituire a

fondurilor funciare și fondată pe dreptul comun, câtă vreme acestuia nu i-a

fost recunoscut anterior „un bun” în sensul dat de art. 1 din Protocolul 1 al

C.E.D.O.

Noțiunea de „bun” nu

are accepțiunea înțeleasă de reclamant, de obiect material al raportului

litigios, ci se circumscrie sferei drepturilor recunoscute reclamantului într-o

procedură anterioară.

În lipsa unei astfel

de recunoașteri, invocarea art. 1 din Protocolul 1 adițional la C.E.D.O. nu

poate avea ca efect recunoașterea dreptului nevalorificat de reclamant în

procedura specială obligatorie, pentru că textul Convenției nu poate fi

interpretat în sensul că persoanele pot să se adreseze justiției oricând și în

afara procedurilor legale instituite în scopul obținerii protecției judiciare

pentru dreptul pretins încălcat și nici în sensul că acesta ar fi de natură să

restrângă libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care

acceptă să restituie bunurile care le-au fost transferate mai înainte ca ele să

ratifice Convenția.

Dimpotrivă, în

aplicarea art. 6 din C.E.D.O., analizarea condițiilor privind exercițiul unui

anumit drept subsecvent dreptului de a se adresa unui tribunal, se face în

conformitate cu prevederile legale instituite de stat prin norme de drept care

sunt explicitate, accesibile și previzibile.

În consecință, în

cazul unor terenuri agricole preluate de stat anterior datei de 22 decembrie

1989, fostul proprietar trebuia să uzeze de procedura specială prevăzută de

legile fondului funciar și care au statuat, într-o manieră clară și

previzibilă, care sunt condițiile în care aceste imobile pot fi retrocedate

ori, în cazul imposibilității restituirii, care sunt măsurile reparatorii care

pot fi acordate, precum și procedura judiciară în cadrul căreia poate fi

obținută restituirea sau despăgubirea.

Altfel, nu s-ar putea

admite ca în cadrul aceleiași categorii de persoane, anume cea a proprietarilor

funciari deposedați în mod abuziv de stat, unii să își poată valorifica

drepturile numai în cadrul legii de reparație iar alții, cei deposedați prin

expropriere în aceeași perioadă de timp să poată acționa în justiție (inclusiv

în ipoteza insuccesului în folosirea legii de reparație sau în cazul

pasivității) și pe cale separată, nelimitat și în același scop, de a obține

retrocedarea bunului, fapt care ar fi contrar și principiului stabilității și

securității raporturilor juridice.

Împotriva acestei

decizii a exercitat calea de atac a recursului, reclamantul Ș.R., solicitând

schimbarea în tot a hotărârilor pronunțate de instanțele fondului, în sensul

respingerii excepției inadmisibilității cererii de revendicare și trimiterii

dosarului la Tribunalul Constanța în vederea soluționării fondului acțiunii.

În motivarea

recursului, reclamantul a arătat că împrejurarea că autorul său nu a formulat

notificare, în condițiile Legii nr. 10/2001 pentru terenul căruia nu îi sunt

aplicabile prevederile acestei legi speciale, nu face inadmisibilă cererea de

revendicare formulată în condițiile dreptului comun.

Nedepunerea

notificării în termenul stabilit de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001

este sancționabilă în condițiile art. 22 alin. (5) din același act normativ, cu

pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau

prin echivalent în baza Legii nr. 10/2001.

Legiuitorul nu a

stabilit un termen de decădere în cadrul Legii nr. 10/2001, astfel ca

nerespectarea acestuia să conducă la pierderea oricărei posibilități a

proprietarului sau moștenitorilor acestuia de a-și valorifica dreptul la

restituire în cadrul unei acțiuni de drept comun, fiindcă o asemenea

interpretare ar face ineficiente prevederile art. 480 și urm. C. civ.,

dispoziții care pun la îndemâna proprietarului unui bun calea juridică de

recuperare a bunului din posesia unui neproprietar.

Recurentul-reclamant

a arătat totodată, că dacă intenția legiuitorului ar fi fost aceea ca prin

dispozițiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 să declare inadmisibile

orice cereri în justiție cu privire la restituirea unor bunuri, în condițiile

în care aceste bunuri nu au fost precedate de o notificare, atunci nu s-ar mai

fi pus problema admisibilității acțiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul

comun, în cazurile în care prin aceasta nu se aduce atingere dreptului de

proprietate al altei persoane sau securității raporturilor juridice, problemă

soluționată prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Tot astfel și pentru

aceleași considerente, lipsa unei cereri întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 18/1991,

ale Legii nr. 167/1997, ale Legii nr. 1/2000 sau ale Legii nr. 247/2005 nu

poate fi sancționată cu refuzul de soluționare a unei cereri de revendicare

formulată în baza art. 480 și urm. C. civ., motivat de inadmisibilitatea

acesteia.

În motivarea

recursului s-a arătat și faptul că terenul în litigiu este arabil (agricol)

potrivit titlului de proprietate, împrejurare constatată și de instanța de

apel, iar interpretarea dată de ambele instanțe cu privire la procedura

administrativă reglementată de Legea nr. 18/1991 sau de Legea nr. 1/2000, ca

fiind o procedură obligatorie de parcurs, pentru a avea deschisă calea

promovării unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun este una

greșită.

Aceste acte normative

nu împiedică verificarea de către o instanță de judecată a valabilității

titlului de proprietate al statului, în cadrul unei acțiunii de revendicare

întemeiată pe drept comun, întrucât, în caz contrar, s-ar încălca principiile

generale ale dreptului.

Legile speciale în

materia retrocedării terenurilor agricole sunt acte normative reparatorii, care

oferă o cale mai lesnicioasă și mai rapidă proprietarilor deposedați abuziv de

bunurile care le-au aparținut, dar fără a limita în vreun fel accesul la

justiție, astfel cum este acesta prevăzut de art. 21 din Constituție.

Recursul este

nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

Acțiunea formulată de reclamant reprezintă o cerere în

revendicare, întemeiată pe dreptul comun – art. 480 și urm. C. civ., fiind

formulată la data de 20 aprilie 2011, după apariția legii speciale - Legea nr. 10/2001.

În scopul restituirii

în natură, persoanele care se considerau îndreptățite la această formă de

reparație trebuia să formuleze notificare în condițiile și în termenul

prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001 (art. 21 din lege, la data intrării

în vigoare), termen care s-a împlinit, în urma prelungirii succesive prin

O.U.G. nr. 109 și nr. 145/2001, la 14 februarie 2002.

De asemenea, prin

Legea fondului funciar nr. 18/1991, s-a recunoscut dreptul la restituirea

terenurilor, iar prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de

proprietate asupra terenurilor agricole și a celor forestiere, s-a recunoscut

dreptul la despăgubiri, în caz de imposibilitate a restituirii integrale în

natură.

Aceste acte normative

cuprind și reglementări referitoare la limitele reconstituirii dreptului de

proprietate privată, cererea de restituire fiind obligatoriu să fie formulată

în termenele prevăzute de lege sub sancțiunea decăderii, termene prelungite

succesiv prin acte normative, ultimul fiind Legea nr. 247/2005.

Sancțiunea

nerespectării acestor termene, stabilite în cadrul procedurilor administrative,

constă în pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în

natură sau prin echivalent pentru imobil preluat abuziv de regimul comunist.

Este real că, în

conținutul actelor normative enunțate, nu se regăsesc dispoziții care să

prevadă, în mod expres, înlăturarea acțiunii în revendicare întemeiate pe

dreptul comun, și anume pe art. 480 C. civ., exercitate în scopul recunoașterii

dreptului de proprietate pretins de reclamant.

Dar inaplicabilitatea

dreptului comun rezultă dintr-un principiu fundamental de drept, și anume „specialia

generalibus derogant" ("Legile speciale derogă de la cele

generale"). Conform acestui principiu, în situația în care legea generală

și cea specială vin în concurs, adică sunt incidente pentru rezolvarea unui

raport juridic conflictual, se aplică legea specială, fiind înlăturat de la

aplicare dreptul comun.

În acest sens,

dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/l998 prevăd posibilitatea

revendicării bunurilor preluate de stat fără titlu valabil, de către foștii

proprietari sau moștenitorii lor, în cazul în care fac obiectul unor legi

speciale de reparație. Or, Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 18/1991 sunt legi

speciale de reparație, care reglementează situația imobilelor preluate abuziv

de stat înainte de 1989, perioadă de referință în care se încadrează și

imobilul revendicat de reclamant.

În acord cu soluțiile adoptate

de Curtea Constituțională a României privind domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001,

se constată că această lege, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2)

din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării, în

natură sau în echivalent, a imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu

valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Legea nr. 10/2001 (ca și Legea

nr. 18/1991, de altfel) suprimă, așadar, acțiunea dreptului comun al

revendicării, dar nu și accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă,

perfecționează sistemul reparator și procedural, controlul judecătoresc al

reparațiilor, prin accesul deplin și liber la trei grade de jurisdicție, în

condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție și ale art. 6 alin. (1) din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

De altfel, accesul la justiție

și dreptul la un proces echitabil sunt asigurate, sub toate aspectele, în

cadrul procedurii judiciare prevăzute atât de Legea nr. 10/2001, cât și de

Legea nr. 18/1991, deci în condițiile și pe căile prevăzute de legile speciale,

ceea ce înseamnă că nu se aduce atingere nici art. 1 din Primul Protocol

Adițional la C.E.D.O.

Așadar, cu condiția ca dreptul

să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la

justiție și chiar să îl supună unor limitări și restricții, o modalitate fiind

și aceea prin care se prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri

administrative prealabile.

Accesul la justiție presupune

în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea

interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanțe judecătorești. În

lipsa unei asemenea posibilități, dreptul de acces la instanță ar fi atins în

substanța sa.

În măsura în care aceste

exigențe sunt respectate, dreptul de acces la justiție nu este afectat.

Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a statuat, în cauza „Golder contra Regatului Unit", 1975 că

„dreptul de

acces la tribunale nu este un drept absolut,

precum și că

„există

posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care

circumscriu conținutul oricărui drept."

Deci, se poate constata că

prin legile speciale reparatorii au fost reglementate nu numai procedurile

administrative de restituire, dar și modalitățile de a ataca în justiție

măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri, persoana îndreptățită având, în

consecință, posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile

care se iau în cadrul procedurii prevăzute de lege, inclusiv de a deduce

judecății însuși dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Pe cale de consecință,

reglementarea cu caracter special din legile speciale de reparație oferă cadrul

juridic complet pentru măsuri reparatorii (în natură sau prin echivalent) în

cazul imobilelor preluate abuziv de stat în vechiul regim totalitar.

Or, în speță, reclamantul nu a

formulat cerere de restituire a bunului în termenele și condițiile prevăzute de

legile speciale, ceea ce înseamnă că acesta nu au înțeles să urmeze procedura

prevăzută de aceste legi reparatorii pentru restituirea bunului.

Prin urmare,

recurentul-reclamant nu poate invoca

încălcarea dreptului la liberul acces la justiție, deoarece accesul la justiție

i-ar fi fost asigurat pe deplin în condițiile prevăzute atât de Legea nr. 18/1991,

cât și de Legea nr. 10/2001, având în vedere că acesta ar fi putut formula

acțiune în justiție, dacă ar fi fost nemulțumit de modalitatea soluționării pe

cale administrativă a cererii privind restituirea bunului.

De asemenea, decizia nr.

33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în

soluționarea unui recurs în interesul legii vizând chiar problema în discuție,

obligatorie pentru instanțe potrivit art. 330

7

C. proc. civ., a

stabilit, în urma admiterii recursului, că, potrivit principiului specialia

generalibus derogant, concursul dintre legea specială și cea generală se

rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta în

cuprinsul legii speciale.

În speță, la data

intrării în vigoare a legilor speciale reparatorii mai sus-menționate, imobilul

pretins de reclamant se afla în deținerea Municipiului Mangalia, astfel încât

partea interesată putea obține măsuri reparatorii pentru bunul respectiv, în

baza acestor legi, inclusiv în modalitatea restituirii în natură, cu condiția

să fi urmat procedura administrativă, în condițiile și în termenul prevăzute de

lege.

Reclamantul nu a

procedat însă în acest sens, solicitând, în anul 2011 prin intermediul acțiunii

în revendicare de drept comun, formulată în cauza de față, lăsarea imobilului

în deplină proprietate și posesie de către pârâtul Municipiul Mangalia, fără să

prezinte argumente pertinente pentru care a fost împiedicat, în termenele prevăzute

de legile speciale să declanșeze procedura administrativă, în scopul

recuperării bunului.

În consecință, în

prezent, neurmând regulile legilor speciale pentru restituirea imobilului de

către unitatea deținătoare de la data intrării în vigoare a acestor legi,

reclamantul nu poate obține recunoașterea dreptului de proprietate și posesia

bunului, prin intermediul acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art.

480 și urm. C. civ.

Pentru

valorificarea pretențiilor în legătură cu un drept invocat, persoanele

interesate trebuie să respecte legislația națională edictată în legătură cu

dreptul respectiv, atât din perspectiva dreptului substanțial, cât și a căilor

procedurale prevăzute de lege pentru obținerea recunoașterii celor susținute.

Cum reclamantul nu a

efectuat niciun demers, în condițiile legilor sus-menționate, pentru

recuperarea bunului, nu are nici măcar o speranță legitimă de a-și putea

realiza pretențiile în legătură cu acest bun.

„Simpla speranță de

restituire”, (terminologie uzitată în jurisprudența Curții Europene), în

absența îndeplinirii condițiilor legale esențiale pentru a putea redobândi un

bun trecut în proprietatea statului în regimul politic anterior, inclusiv în

ceea ce privește termenele impuse de lege pentru promovarea unei cereri în

acest scop, nu reprezintă o „speranță legitimă”, privită ca „valoare

patrimonială”, și, în consecință, ca „bun”, în înțelesul art. 1 din Protocol.

Aceasta, indiferent de cât de îndreptățită, din perspectiva fondului dreptului,

ar fi speranța de restituire.

În consecință,

reclamantul nu se poate plânge de o atingere a dreptului de proprietate, în

condițiile documentului european, atât timp cât nu demonstrează existența lui

actuală.

Pe de altă parte,

conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Păduraru

contra României, de exemplu), Convenția nu impune statelor contractante nicio

obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate

înainte de a fi ratificat Convenția.

De asemenea, art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la documentul european nu poate fi interpretat

ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care

ele acceptă să restituie bunurile ce au trecut în proprietatea lor anterior

ratificării Convenției, iar statelor le este recunoscută o mare marjă de

apreciere în ceea ce privește politica economică și socială.

Statul român și-a

propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în

perioada regimului comunist, anterior ratificării Convenției, iar una dintre

condițiile acordării unei astfel de reparații a fost aceea ca persoana care se

consideră îndreptățită să redobândească bunul preluat, să formuleze cererea de

restituire în termenele special edictate în acest sens prin legile speciale de

reparație.

Însă,

recurentul-reclamant nu este în măsură să arate de ce nu a respectat procedura

administrativă impusă de actele normative arătate și de ce termenul pentru

formularea cererii de restituire a bunului în condițiile legii speciale nu s-ar

încadra în marja de apreciere recunoscută statului, iar Curtea Europeană nu are

niciun temei să considere că legile interne adoptate în scop reparator sau

jurisprudența creată în baza lor nu se bucură de claritatea sau coerența

rezonabilă la care se referă jurisprudența Curții Europene.

Neprocedând în sensul

celor stipulate prin legile speciale, fără să prezinte argumente convingătoare

din punct de vedere juridic, care să explice atitudinea reclamantului, de a

ocoli actele normative menționate pentru recuperarea bunului, acesta a pierdut

dreptul de a-l obține prin intermediul acțiunii în revendicare de drept comun.

Accesul la justiție

era pe deplin asigurat în cazul în care reclamantul ar fi respectat procedura

impusă de legislația specială în materie de proprietate, deoarece, așa cum s-a

arătat deja, în cazul în care ar fi fost nemulțumit de modalitatea soluționării

cererii pe calea procedurii administrative, ar fi putut formula acțiune în

justiție, supunând pretențiile lui controlului judiciar.

De asemenea, C.E.D.O. a statuat cu putere obligatorie

pentru instanțele naționale, că un reclamant nu poate invoca o încălcare a art.

1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului

decât în măsura în care deciziile pe care le incriminează se raportează la

bunurile sale în sensul acestei dispoziții. Noțiunea de „bunuri” poate acoperi

atât „bunurile actuale”,cât și valorile patrimoniale,inclusiv creanțele în

virtutea cărora un reclamant poate pretinde să aibă cel puțin „speranța

legitimă” de a se bucura efectiv de un drept de proprietate.

Existența unui „bun

actual” în patrimoniul unei persoane ființează manifest fără nicio îndoială

dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, jurisdicțiile au recunoscut

acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii, au decis

în mod expres restituirea bunului.

În acest context,

refuzul administrației de a se supune acestei hotărâri constituie o ingerință

în dreptul la respectarea bunurilor,care reiese din prima fază a primului

aliniat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

În prezenta cauză,

reclamantul nu se poate prevala de un „bun actual” în sensul Convenției și nici

de o „speranță legitimă”, câtă vreme nu s-a făcut nicio dovadă că a acționat în

justiție anterior datei introducerii acțiunii – 20 aprilie 2011, ori că deține

o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să îi fie recunoscută calitatea

de proprietar, iar în dispozitiv să existe obligația de restituire a imobilului

în litigiu, în condițiile în care bunul său a trecut în proprietatea statului

abuziv.

Fără existența unei dispoziții de restituire a imobilului

în litigiu, care să poată fi pusă în executare, nu există pentru reclamant nici

măcar o speranță legitimă, singura lui speranță legitimă fiind aceea dată de

parcurgerea procedurilor administrative prevăzute de Legea nr. 18/1991 si de

Legea nr. 10/2001, astfel cum s-a menționat anterior.

Față de toate

considerentele reținute, Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost dată

cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate și că, astfel, recursul

reclamantului este nefondat, urmând a fi respins ca atare, în baza art. 312 alin.

(1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul Ș.R. împotriva deciziei nr. 33C din

data de 15 februarie 2012 a Curții de Apel Constanța – Secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 februarie 2013.