ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5258/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5258/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

cererea de chemare în judecată înregistrata la data de 24 iunie 2009 pe rolul

Judecătoriei Constanța, reclamanții C.D.M., C.C.C., G.B.M., S.C.M., S.E.D., I.B.V.,

I.C.M., C.I.S., B.C.C.. S.C.V., S.C.C., G.C.V., I.V.G. au solicitat, în

contradictoriu cu pârâții Mun. Mangalia prin primar, C.L. Mangalia și Statul

Român prin M.F.P., lăsarea în deplină proprietate și posesie a suprafeței de

teren de 68 ha și 4881 mp teren agricol, situat pe raza Mun. Mangalia și a

suprafeței de 15 ha teren agricol situat pe raza sat. Arsa, com. Albești.

În subsidiar, pentru situația în care

restituirea în natură nu ar fi fost posibilă, redanumții au solicitat acordarea

de compensații bănești pentru terenurile mai sus menționate.

În motivarea acțiunii reclamanții au

arătat că sunt nepoții defunctului S.C. care a fost proprietarul imobilelor

revendicate conform titlului de proprietate emis de M.A.I.C.D. la 15, 12, 1894

și a certificatului emis de secția fiscală, Mangalia la 24 aprilie 1943 și că

bunurile au trecut în proprietatea Stalului Român, în mod abuziv, fără

acordarea despăgubirilor corespunzătoare acestei măsuri.

La data de 25 ianuarie 2010, în

ședință publică, reprezentantul reclamanților, a precizat că terenurile pe care

le revendică au o valoare estimativă de 600.000 lei.

În drept, acțiunea a fost întemeiată

pe dispozițiile art. 480 și 481 C. proc. civ.

Prin Sentința civilă nr. 183 din 25

ianuarie 2010 pronunțată de Judecătoria Constanța a fost admisă excepția

necompetenței materiale a Judecătoriei Constanta invocată de pârâtul Mun.

Mangalia prin primar și a fost declinată competența de soluționare a cererii de

chemare în judecată în favoarea Tribunalului Constanța, instanța reținând că

prin aplicarea criteriului valoric al obiectului acțiunii devin incidente

dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

După înregistrarea cauzei pe rolul

Tribunalului Constanța, reclamanții și-au modificat acțiunea, în sensul că au

solicitat ca judecarea cauzei să se facă în contradictoriu și cu Com. Albești

prin primar și C.L. Albești.

La termenul de judecată din 20

noiembrie 2010 au fost introduși în cauză în calitate de reclamanți, în temeiul

ari, 243 alin. (1) C. proc. civ. moștenitorii reclamantului decedat K.S.K.,

respectiv K.R.G. și S.S.K.

Prin Sentința civilă nr. 2260 din 12

aprilie 2011 Tribunului Constanța a respins, ca inadmisibilă, acțiunea

reclamanților.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut că reclamanții sunt moștenitorii proprietarului defunct al terenurilor

revendicate. S.K., care s-a născut în loc. Negru Vodă din România și care,

împreună eu familia sa, a emigrat în Bulgaria în urma încheierii Tratatului de

la Cnuova din 7 septembrie 1940 între România și Bulgaria.

Instanța de fond a mai constatat că,

potrivit acestui Tratat, chestiunile financiare derivate din schimbul de

populație au fost rezolvate, cele două țări neavând nici un fel de pretenții

una fața de cealaltă, motiv pentru care s-a considerat că acțiunea în

revendicare formulată de reclamanți este inadmisibilă, statelor părți

revenindu-le obligațiile de despăgubire pentru cetățenii proprii.

Prin Decizia civilă nr. 451/ C din 7

februarie 2011, Curtea de apel Constanța a admis apelul formulat de

reclamanți împotriva sentinței mai sus menționate și a dispus trimiterea cauzei

spre rejudeeare instanței de fond. reținând că. în raport de dispozițiile

legilor speciale de reparație și de situația de fapt dedusă judecății, trebuiau

făcute verificări cu privire la incidența în speță a dispozițiilor unui act

normativ special sau, dimpotrivă, a celor de drept comun.

Întrucât cauza a fost soluționată prin

admiterea excepției inadmisibilități fără a se stabili, prin administrarea

probatoriului dacă imobilele au trecut în proprietatea statului în virtutea

Tratatului de la Craiova, instanța de apel a reținut că cetățenia străină a

reclamanților nu putea constitui justificarea admiterii excepției mai sus

menționate a acțiunii în revendicare.

Totodată, s-a mai reținut că în

situația în care instanța stabilea argumentat că în cauză nu este incident

niciunul dintre actele normative speciale, aceasta era datoare să procedeze la

analiza comparativă a drepturilor de proprietate și să stabilească dacă

reclamanții dețin un bun care poate fi ocrotit pe calea acțiunii în

revendicare.

La pronunțarea deciziei, instanța de

apel a avui. în vedere Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, dată în recurs în interesul legii. precum și art. 1 din Protocolul nr.

1 la C.E.D.O.

În rejudecare, prin Sentința civilă nr.

2761 din 24 mai 2012 Tribunalul Constanța a admis excepția inadmisibilității

acțiunii, invocata de purâtul Statul Român prin M.F.P. și a respins, ca

inadmisibilă. acțiunea formulată de reclamanți.

Pentru a pronunța această sentință,

prima instanță a reținut că a fost investită cu soluționarea unei cereri de

restituire a unui imobil agricol extravilan, aparținând unei persoane fizice,

iar incidente în speță sunt dispozițiile Legilor nr. 18/1991 și nr. 1/2000 și

ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției,

precum și unele măsuri adiacente, care se aplică prioritar prevederilor

dreptului comun.

Reținând incidența acestor dispoziții

legale, instanța de fond a constatat că reclamanții nu au formulat cerere de

restituire a proprietății lor, în termenele stabilite de actele normative, în

acest sens.

Analizând situația dedusă judecații și

din perspectiva dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 la

Convenția europeană a drepturilor omului, instanța de fond a constatat că

reclamanții nu au un asemenea bun, deoarece dreptul acestora nu a fost

recunoscut, în prealabil, printr-o hotărâre judecătorească definitivă și

irevocabilă care să-i îndreptățească să invoce, în prezent, dreptul lor sau o

speranță legitimă, care să poată fi valorificate pe calea dreptului comun.

Instanța a reținut și aplicabilitatea

dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 21/1998 din cuprinsul cărora

rezultă că revendicarea bunurilor preluate fară titlu, cum este cazul de față,

este permisă în condițiile dreptului comun doar dacă nu există dispoziții în

legea specială de reparație care să stabilească modalitatea, termenele si

condițiile de restituire a acestora.

Prin Decizia nr. 11 din data de 20

februarie 2013, Curtea de Apel Constanța a respins, ca nefondate, apelurile

formulate de reclamanți.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a reținut că, dat fiind faptul că bunurile revendicate au avut regimul de

terenuri agricole extravilane, în cauză sunt aplicabile dispozițiile Legilor nr.

18/1991 și nr. 1/2000, prin care a fost reglementat și procedura,

termenele și condițiile de restituire a terenurilor agricole și forestiere.

S-a mai reținut că, întrucât acțiunea

civilă a fost promovată în anul 2009, când erau deja în vigoare actele

normative mai sus menționate, chiar dacă dispozițiile art. 480 C. civ. nu au fost

abrogate prin apariția acestora, nu se poate susține că se încalcă accesul

reclamanților la actul de justiție, prin constatarea incidenței în cauză a unor

norme legale speciale la momentul intentării procesului și care înlătură

aplicarea celei anterioare, operante până la data apariției noii reglementări.

Instanța de apel a mai constatat că

reclamanții nu se bucură de existența unui bun în înțelesul art. 1 al primului

protocol al C.E.D.O., pentru valorificarea drepturilor fiind necesară

respectarea legislației naționale în legătură cu dreptul respectiv, de care reclamanții

nu au uzat în termenul legal astfel instituit prin legile speciale de

reparație.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs reclamanții K.V.S.; K.H.G., S.S.K., K.l.G., întemeiat pe dispozițiile

ari.304 pct. 9 și art. 312 pct. 3 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac exercitate,

recurenții au susținut că instanța nu a verificat, așa cum avea obligația, dacă

legea specială nu vine în conflict cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din

Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.

Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei

nu poate fi stabilită data și modalitatea de preluare a imobilului în

patrimoniul stalului, de unde rezultă faptul că acestea, de fapt, nu au ieșit

niciodată din proprietatea autorului reclamanților.

Din această perspectivă, reclamanții

au considerat că sunt deținătorii unui bun în înțelesul C.E.D.O., nefiind vorba

despre un drept de proprietate nou, ci despre recunoașterea explicită și

retroactivă a vechiului drept.

Recurenții au mai susținut că, nefiind

lămurită data și modalitatea de preluare, instanța nu a putut stabili dacă sunt

sau nu aplicabile legile speciale de reparație.

Dispozițiile Legii nr. 18/1991 prevăd

că sunt aplicabile doar în cazul în care terenurile au fost preluate de

cooperativele agricole de producție, ceea ce nu este lămurit în speță.

Nici aplicabilitatea dispozițiilor

Legii nr. 10/2001 nu poate fi reținută în cauză, deoarece nu a fost stabilită

data și modalitatea de preluare a imobilelor de către stat, motiv pentru care

nu poate fi imputată recurenților neîndeplinirea obligațiilor prevăzute de

acest act normativ.

Raportat la Decizia nr. 33/2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, reclamanții consideră că au dovedit că au un

„bun" în sensul C.E.D.O.

Împotriva aceleiași decizii au

formulat recurs, peste termenul legal, reclamanții S.E.D., K.D.M., B.K.K., I.V.C.,

S.C.M., I.B.V., G.B.M., K.I.S., K.K.K. și I.K.M., întemeiat pe dispozițiile art.

304 pct 9 și art. 2 alin. (3) și alin. (5) C. proc. civ.

În motivarea recursului, reclamanții

au criticat faptul că instanțele anterioare nu au stabilit data și modalitatea

preluării terenurilor de către stat, aspect ce trebuia lămurit pentru a se

determina legea aplicabilă situației deduse judecății.

Autoarea recurenților, defuncta B.C.M.,

a părăsit România în anul 1941. iar legile de reparație la care fac trimitere

instanțele anterioare se referă la imobilele preluate de stat în mod abuziv, în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, când aceasta nu se mai afla în

tară.

Întrucât acțiunea civilă a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., din coroborarea acestora cu cele

ale art. 1 din primul Protocol la C.E.D.O., recurenții au susținut că sunt

deținătorii unui bun în înțelesul acesteia, dovedirea dreptului lor de proprietate

fiind făcută prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

Totodată, in temeiul prevederilor art.

103 C. proc. civ., recurenții anterior menționați au formulat cerere de

repunere în termenul de recurs.

În susținerea acestei cereri au arătat

că avocatul lor nu a reușit să stabilească un nou contact cu translatorul de

limbă bulgară prin intermediul căruia comunicau cu avocatul, motiv pentru care

s-au aflat în imposibilitate de a lua cunoștință de conținutul hotărârii

atacate și de a exercita calea de atac prevăzută de lege.

Examinând recursul declarat de

reclamanții, K.V.S., K.R.G., S.S.K., K.V.G. prin prisma criticilor formulate, Înalta

Curte constată caracterul nefondat al acestuia, pentru următoarele argumente:

Cererea de chemare în judecata a vizat

restituirea în natură sau prin echivalent a terenurilor agricole în suprafață

de 68 ha și, respectiv de 4.881 mp, situate pe raza Mun. Mangalia și a

suprafeței de 15 ha teren agricol situată pe raza sat. Arsa, com. Albești,

fiind înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța în anul 2009.

În motivarea acțiunii au afirmat că

imobilele au fost preluate în mod abuziv de stat, fără ca reclamanții să facă

dovada datei și modalității acestei preluări.

Critica reclamanților, întemeiată pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., are ca principal argument pretinsa

nelămurire de către instanța de apel a situației juridică a imobilelor

revendicate, respectiv nelămurirea datei și a modalității preluării acestora de

către stat.

Pornind de la acest argument, recurenții

reclamanți susțin că instanța de apel a reținut greșit aplicabilitatea

dispozițiilor legilor speciale reparatorii și a deciziei în interesul legii nr.

33/2008.

În opinia recurenților, aceste norme

speciale nu sunt aplicabile, deoarece nu s-a putut stabili cu certitudine data

și modalitatea preluării, situație în care acțiunea ar fi trebuit soluționată

pe temeiul regulilor de drept comun în materia revendicării.

Această critică este nefondată,

întrucât din considerentele deciziei recurate rezultă că instanța a stabilit

incidența prevederilor legilor speciale în materia fondului funciar, pe baza

constatării că terenurile revendicate au avut regimul juridic de terenuri

agricole extravilane, aspect confirmat chiar de reclamanți prin cererea de

chemare în judecată.

Recurenții nu pot imputa instanței

faptul că nu a stabilit momentul exact al preluării terenurilor de către stat și

modalitatea de preluare, în condițiile în care potrivit prevederilor art. 109 C.

civ., aveau îndatorirea să administreze probele necesare lămuririi situației

juridice a imobilelor revendicate.

După anul 1989, legiuitorul a emis o

serie de acte normative care a permis proprietarilor deposedați de stat, ca,

prevalându-se de prevederile acestora, să redobândească dreptul de proprietate

uzurpat de stat prin măsurile abuzive.

Acțiunea civilă promovată în cauză a

fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., care sunt norme de drept

comun puse la dispoziția proprietarului neposesor pentru revendicarea bunului

de la posesorul neproprietar.

Întrucât demersul judiciar al

reclamanților a fost inițiat în anul 2009. dată până la care legiuitorul, în

considerarea reparării nedreptăților comise de statul comunist, a adoptat o

serie de legi speciale de reparație, în mod corect instanțele anterioare au

reținut că acțiunea promovată în cauză este inadmisibilă, în raport de

prevederile acestor acte normative.

În concret, prin acțiunea în

revendicare suspusă analizei, s-a solicitat obligarea pârâților să lase în

deplină proprietate și liniștită posesie terenurile agricole situate în

extravilan, care au aparținut autorului reclamanților, situației de fapt deduse

judecății fiindu-i aplicabile dispozițiile Legii speciale de reparație nr. 18/1991

a fondului funciar și, respectiv ale Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea

dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și forestiere, solicitate

potrivit prevederilor actului normativ anterior menționat și ale Legii nr. 169/1997,

cu modificările și completările ulterioare, prin care s-a recunoscut dreptul la

despăgubiri, în cazul imposibilității restituirii integrale în natură.

Se constată, așadar, că la data

promovării cererii de chemare în judecată erau în vigoare actele normative mai sus

menționate, ale căror prevederi se aplică prioritar normelor de drept comun, în

speță celor prevăzute în art. 480 C. civ., potrivit principiului generația

specialibus deroganf.

Acest aspect a fost tranșat și prin Decizia

nr. 33/2008 a instanței supreme, dată în recursul în interesul legii, prin care

s-a stabilit că, dându-se eficiența principiului mai sus menționat, în cazul

concursului dintre legea specială și normele de drept comun, se va aplica cea

dintâi.

În cauza de față, se constată că

recurenții nu au uzat de mijloacele legale puse la dispoziție prin actele

normative speciale, menționate în precedent, iar față de faptul că bunurile

revendicate sunt situate în extravilanul localităților și au destinație

agricolă, acestea cad sub incidența prevederilor Legii nr, 18/1991 și ale Legii

nr. 1/2000, care prevăd parcurgerea unei proceduri obligatorii, în termenul și

condițiile instituite pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra

terenurilor preluate în mod abuziv de stat.

Din acest motiv, instanța constată că,

în mod corect s-a reținut de instanțele anterioare că prin starea de pasivitate

în care s-au aflat reclamanții coroborată cu faptul că anterior apariției

acestor acte normative nu le-a fost recunoscut un drept concret și efectiv aflat

sub protecția dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O., nu poate fi

ocrotit pe această cale procesuală.

Asupra cererii de repunere în termenul

de recurs formulat de reclamanții S.E.D., K.D.M., B.K.K., I.V.C., S.C.M., I.B.V.,

G.B.M., K.I.S., K.K.K. și I.K.M., Înalta Curte dispune respingerea acesteia ca

nefondată și pe cale de consecință constată tardivitatea recursului, pentru

următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 103 C.

proc. civ., neexercitarea unei căi de atac în termenul legal atrage decăderea,

cu excepția cazului în care partea dovedește că a fost împiedicată dintr-o

împrejurare mai presus de voința ei.

Din motivele expuse în cuprinsul

cererii de repunere în termenul de recurs reiese faptul că reclamanții nu au

putut lua legătura cu avocatul care le-a asigurat reprezentarea în fața

instanței de apel, în vederea comunicării hotărârii împotriva căreia au

formulat recurs peste termenul legal, din cauza întreruperii contactului cu

traducătorul de limbă bulgară cu care au colaborat, exclusiv, pe parcursul

derulării procesului.

Instanța constată că nu s-a făcut

dovada că reclamanții au fost împiedicați printr-o împrejurare mai presus de

voința acestora să se intereseze de soluția pronunțată în judecarea căii de

atac promovată de aceștia și să declarare recursul în termenul prevăzut de

dispozițiile art. 301 C. proc. civ., așa după cum prevede exigența art. 103 alin.

(1) din actul normativ mai sus menționat.

Pe fondul acestei lipse de diligență

din partea reclamanților, se constată că hotărârea Curții de Apel Constanța a

fost comunicată acestora Ia domiciliul ales în vederea comunicării actelor de

procedură.

În concluzie, în temeiul dispozițiilor

art. 103 coroborate cu cele ale art. 301 C. proc. civ., instanța constată că

efectul principal al decăderii constă în pierderea dreptului procedural care nu

a fost exercitat în termenul legal și, întrucât termenul de recurs este un

termen legal imperativ, nerespeciarea acestuia atrage decăderea din dreptul de

a exercita calea de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamanții K.V.S., K.R.G., S.S.K. și K.V.G. împotriva Deciziei nr. 16/

C din 20 februarie 2013 a Curții de Apel Constanța, - secția I civilă.

Respinge cererea de repunere în

termenul de recurs, formulată de reclamanții S.E.D., K.D.M., B.K.K., I.V.C., S.C.M.,

I.B.V., G.B.M., K.I.S., K.K.K. și I.K.M. și respinge, ca tardiv recursul

acestora împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțarăm ședință publică, astăzi,

14 noiembrie 2013.