ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1271/2016

Decizia nr. 1271/2016

Deliberând, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 14 aprilie 2016 sub nr. x/1/2016, contestatorul A. a formulat contestație în anulare împotriva Deciziei nr. 2187 din 14 octombrie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, solicitând anularea deciziei contestate, în temeiul art. 318 alin. (1) teza I și teza a II a C. proc. civ. și pe cale de consecință, admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

În dezvoltarea motivelor contestației în anulare, după expunerea situației de fapt, contestatorul A. a susținut că hotărârea a cărei anulare o solicită este netemeinică și nelegală din perspectiva dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza I și teza a II a C. proc. civ.

Cu privire la motivul întemeiat pe dispozițiile art. 318 alin. (1) teza 1 C. proc. civ., contestatorul a arătat că instanța de recurs a soluționat motivul de recurs care viza încheierea pronunțata de Curtea de Apel Constanța în data de 23 iunie 2014 ca urmare a unor erori materiale, având în vedere că prin încheierea pronunțată, instanța de apel a constatat că regimul juridic al imobilului expropriat este acela de teren agricol extravilan, pe când, în opinia sa, actele dosarului fac dovada faptului ca regimul juridic al terenului supus exproprierii este acela de teren intravilan.

De asemenea, contestatorul a apreciat că instanța de recurs a soluționat recursul ca urmare a unei erori materiale, având în vedere că valoarea din raportul de expertiză a fost stabilită și în raport de un contract de vânzare- cumpărare care privește o suprafață de teren situată în intravilanul localității Agigea, iar nu în extravilan, conform obiectivelor expertizei dispuse de instanța de apel.

În consecință, contestatorul a considerat că instanța de recurs a greșit atunci când a reținut că regimul juridic al terenului expropriat este acela de teren extravilan, în loc de teren intravilan, apreciind că acesta este o eroare materială care se circumscrie dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ.

În ceea ce privește motivele contestației întemeiate pe dispozițiile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. contestatorul a apreciat că, prin soluția dată, instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra motivelor de recurs care vizau: 1) înlăturarea nelegală a concluziilor raportului de expertiză întocmit de expertul desemnat de instanță, în sensul că instanța s-a limitat să arate că expertul numit a avut în vedere doar oferte de vânzare și drept comparabilă un teren situat în intravilanul localității Agigea și 2) stabilirea despăgubirii în raport de prețuri ale unor contracte de vânzare încheiate la sfârșitul anului 2011, deși exproprierea terenului s-a realizat în iunie 2010.

În cadrul dezbaterilor de la termenul de judecată din data de 3 iunie 2016, contestatorul a declarat oral că este nemulțumit de considerentele deciziei contestate, dar și de dezlegarea dată criticilor de recurs de la punctul 2 din cererea de recurs.

Intimatul Statul Român prin CNADNR a depus întâmpinare în termenul procedural, prin care a solicitat respingerea contestației în anulare, ca nefondată.

Examinând contestația în anulare formulată în cauză, din perspectiva dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza I și teza a II a C. proc. civ., invocate de contestator, Înalta Curte apreciază că aceasta este nefondată pentru următoarele argumente:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la data de 26 iulie 2011, sub nr. x/118/2011, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Compania de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, anularea în parte a Hotărârii de expropriere nr. 49 din 15 iunie 2010 în ceea ce privește persoana îndreptățită la despăgubiri în urma exproprierii imobilului în suprafață de 10957 mp, situat în intravilanul localității Agigea, jud. Constanța, parcela A 457/1/2, având nr. cadastral 16418, CF nr. 432, cuantumul despăgubirilor, termenul de plată a despăgubirii cuvenite, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința nr. 478 din 5 martie 2014 Tribunalul Constanța a admis acțiunea și a anulat în parte Hotărârea de expropriere nr. 49 din 15 iunie 2010 emisă de Ministerului Transporturilor și Infrastructurii - Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA cu privire la numele persoanei îndreptățite și a titularului dreptului de proprietate asupra imobilului și cu privire la mențiunile cuprinse la art. 2, referitoare la cuantumul despăgubirilor acordate. A obligat pârâtul la emiterea unei hotărâri de expropriere cu privire la imobilul în suprafață de 10.957 mp., situat în intravilanul localității Agigea, jud. Constanța, parcela A 457/1/2, având nr. cadastral 16418, CF nr. 432, în care reclamantul A. este titularul dreptului de proprietate și persoana îndreptățită la despăgubiri de 810.820 lei. A respins celelalte pretenții, ca nefondate, și a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3000 lei.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel atât reclamantul A., cât și pârâtul Statul Român.

Prin Decizia nr. 29/C din 1 aprilie 2015 Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamantului; a admis apelul pârâtului; a schimbat în parte hotărârea apelată în sensul că a respins și cererea de acordare a unor despăgubiri majorate, ca nefondată; a menținut restul dispozițiilor sentinței.

Împotriva acestei hotărâri și a încheierii de ședință din 23 iunie 2014 a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. reclamantul A., formulând următoarele critici de pretinsă nelegalitate:

- În mod greșit instanța de apel a constatat, prin încheierea de ședință din 23 iunie 2014, că regimul juridic al imobilului expropriat este acela de teren agricol extravilan, întrucât la momentul exproprierii acesta se afla în intravilanul localității Agigea.

În acest sens, recurentul-reclamant a arătat că prin Hotărârea nr. 151 din 03 iulie 2009 a Consiliului Local al comunei Agigea a fost aprobat Planul Urbanistic General prin care terenul expropriat a fost inclus în intravilanul comunei Agigea. Această hotărâre a fost făcută publică prin afișare în locurile special amenajate și comunicată Prefecturii Județului Constanța și serviciului de urbanism. Prin încheierea nr. 18634 din 23 martie 2011 a OCPI Constanța a fost modificată descrierea terenului în suprafață de 34.043 mp rămas în urma exproprierii din iunie 2010, din teren extravilan în teren intravilan, cu destinație terenuri aflate în intravilan, aspect confirmat și de tabelul de mișcare parcelară (fișa imobilului) potrivit căruia terenul în suprafață de 34.043 mp (parcela A457/1/1), rămas în urma exproprierii din iunie 2010, este un teren intravilan.

- Instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 25 și 26 din Legea nr. 33/1994, raportându-se, în soluția pronunțată, la un probatoriu care nu respectă textul de lege arătat, stabilind o despăgubire care încalcă dispozițiile art. 26 - 27 din lege.

- În stabilirea despăgubirii, instanța de apel s-a prevalat de valori ale unor tranzacții încheiate la nivelul anului 2011, în timp ce exproprierea terenului s-a realizat în anul 2010, iar aceste tranzacții au vizat terenuri amplasate în alte zone decât cea în care este amplasat terenul în litigiu.

- Instanța de apel nu a lămurit pe deplin situația de fapt în ceea ce privește amplasamentul și destinația terenului, sens în care se impune trimiterea cauzei spre rejudecare.

- În mod greșit instanța de apel a acordat preferință concluziilor expertului expropriatorului, iar nu celor ale expertului desemnat de către instanță.

- În mod greșit instanța de apel a reținut în considerentele hotărârii că terenul expropriat este situat foarte departe de intravilanul construit al comunei Agigea și al satului Lazu, fără ca această concluzie să se bazeze pe un probatoriu administrat în cauză ori pe expertizele efectuate în cauză.

- În mod greșit, instanța de apel a reținut că terenul avea destinație agricolă în 2014 întrucât, din suplimentul la raportul de expertiză întocmit de expert B. și C. se arată în mod clar că la momentul calculării cuantumului despăgubirii de către Statul Român terenul expropriat se afla în intravilanul localității Agigea.

Prin Decizia nr. 2187 din 14 octombrie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii din 23 iunie 2014 și împotriva Deciziei nr. 29 C din 01 aprilie 2015, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, având în vedere următoarele considerente:

Printr-un prim motiv de recurs, reclamantul a susținut că soluția instanței de apel este nelegală deoarece, în mod greșit, a fost reținută categoria de folosință a imobilului ca fiind teren extravilan, deși prin Hotărârea nr. 151 din 03 iulie 2009 a Consiliului Local al comunei Agigea a fost aprobat Planul Urbanistic General prin care terenul expropriat a fost inclus în intravilanul comunei Agigea, critică de nelegalitate analizată din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Răspunzând acestei critici, Înalta Curte a reținut că deși se susține de către recurent că Hotărârea Consiliului Local Agigea nr. 151/2009 a schimbat categoria de folosință a imobilului, din categoria extravilan în intravilan, hotărârea invocată nu aprobă decât planul urbanistic general preliminar.Acesta nu schimba însă categoria de folosință a terenului expropriat, demersurile inițiate de primărie pentru schimbarea categoriei de folosință a unor terenuri nefiind finalizată nici la momentul exproprierii, iunie 2010, nici în anul 2014.

Cu privire la susținerea reclamantului potrivit căreia prin încheierea nr. 18634 din 23 martie 2011 a Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară Constanța a fost modificată descrierea terenului în suprafață de 34.043 mp rămas în urma exproprierii din iunie 2010, din teren extravilan în teren intravilan, cu destinație terenuri aflate în intravilan, aspect confirmat și de tabelul de mișcare parcelară (fișa imobilului), s-a reținut că nu a fost schimbată categoria de folosință a imobilului la data exproprierii, regimul juridic al terenului fiind stabilit numai prin acte ale autorității competente.

Analizând critica recurentului referitoare la nelegalitatea deciziei din apel din perspectiva aplicării greșite a dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 33/1994, Înalta Curte a considerat că este nefondată.

Sub acest aspect instanța de recurs a reținut că potrivit dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică: "Pentru stabilirea despăgubirilor instanța va constitui o comisie de experți compusă dintr-un expert numit de instanță, unul desemnat de expropriator și un al treilea din partea persoanelor care sunt supuse exproprierii". Dispozițiile legale evocate trebuie interpretate coroborat cu dispozițiile art. 27 din același act normativ. Potrivit acestora: "Primind rezultatul expertizei, instanța îl va compara cu oferta și cu pretențiile formulate de părți și va hotărî".

În scopul elucidării aspectelor pentru care este necesară opinia unui specialist, judecătorul are posibilitatea de a recurge la serviciile unui expert a cărui sarcină este aceea de a-l lămuri asupra chestiunilor tehnice care sunt indispensabile soluționării litigiului.

Activitatea expertului se desfășoară chiar în cadrul etapei administrării probelor. Prin urmare, desfășurarea activității sale trebuie să se conformeze principiilor generale care trebuie să fundamenteze orice procedură judiciară care se dorește a fi în conformitate atât cu regulile unui stat de drept, cât și cu dispozițiile aplicabile ale Convenției europene a drepturilor omului (Convenția). Orice procedură prin care este determinată întinderea drepturilor civile trebuie să satisfacă condițiile impuse de Curte în materia dreptului la un proces echitabil (art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului).

Din această perspectivă, Convenția impune statelor să asigure justițiabililor beneficiul respectării cerințelor unui proces echitabil, principiu care se deduce, printre altele, din regula generală a preeminenței dreptului.

Aceasta a fost și intenția legiuitorului prin edictarea normei cuprinse în dispozițiile art. 25 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, respectiv aceea de a crea părților posibilitatea numirii propriilor experți, în respectarea dreptului la apărare și la un proces echitabil, astfel cum este reglementat și garantat de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Raportul de expertiză reprezintă o probă, ca oricare alta, care poate fi primită sau înlăturată, la aprecierea suverană a instanței.

În situația în care s-ar admite teza potrivit căreia intenția legiuitorului nu a fost aceea de alegere a unuia din cele trei puncte de vedere ale experților, ci aceea de întocmire a unui singur raport de expertiză, la care să achieseze toți cei trei experți numiți în cauză, s-ar putea concluziona că procesul nu se poate definitiva decât în momentul în care cei trei experți ajung la o concluzie comună.

Totodată, posibilitatea părților de a se prevala, în susținerea poziției procesuale, de expertize extrajudiciare, ar fi eludat, pe de o parte, principiul nemijlocirii care guvernează desfășurarea procesului civil, reglementat la nivel normativ de dispozițiile art. 169 C. proc. civ., în virtutea căruia instanța de judecată are obligația să cerceteze în mod direct și nemijlocit toate elementele care interesează dezlegarea pricinii, iar pe de altă parte, ar fi încălcate chiar prevederile legale criticate, legiuitorul menționând în mod expres și folosind verbul la modul imperativ, "va constitui", ceea ce naște în sarcina instanței o obligație, ceea ce exclude, de plano, admisibilitatea probei cu expertiză extrajudiciară.

Prin urmare, față de considerentele reținute nu a fost primită critica privind nelegalitatea raportului de expertiza din perspectiva faptului că experții parte, împreună cu cel numit de către instanță, nu au ajuns la concluzii comune cu privire la cuantumul despăgubirilor ce se cuvin reclamantului ca urmare a exproprierii. Din aceleași considerente s-a reținut că este nefondată și critica referitoare la necesitatea refacerii raportului de expertiză.

Pe de altă parte, s-a reținut că nemulțumirea legată de modalitatea în care instanța apreciază concludența/neconcludența sau oportunitatea unei probe, nu se circumscrie cerințelor prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în condițiile în care aprecierea utilității probelor, prin prisma dispozițiilor legale sus evocate, nu constituie obiect al controlului de legalitate.

Înalta Curte a considerat că este nefondată și critica referitoare la stabilirea cuantumului despăgubirilor în raport de alte criterii decât cele stabilite de dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, respectiv stabilirea despăgubirii în raport de prețuri ale unor contracte de vânzare - cumpărare încheiate la nivelul anului 2011, în timp ce exproprierea terenului s-a realizat în anul 2010.

De asemenea, s-a reținut că este nefondată și critica privitoare la faptul că tranzacțiile avute în vedere la stabilirea despăgubirilor au vizat terenuri amplasate în alte zone decât cea în care este amplasat terenul în litigiu, pentru următoarele argumente:

Instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, astfel cum acestea au fost interpretate prin decizia Curții Constituționale, în ce privește momentul stabilirii cuantumului despăgubirii, sens în care a valorificat raportul de expertiză întocmit în această fază procesuală, în care s-a stabilit valoarea despăgubirilor cuvenite contestatorului în raport de momentul exproprierii, 15 iunie 2010.

Astfel, instanța de apel a reținut că transferul dreptului de proprietate a avut loc în 15 iunie 2010, dată care coincide cu momentul exproprierii, iar la calculul despăgubirii a avut în vedere valoarea stabilită prin raportul de expertiză, în raport de contracte de vânzare-cumpărare care au fost încheiate la momente apropiate acestei date și cu privire la imobile care au caracteristicile stabilite prin obiectivele stabilite, teren în suprafață de 2480 mp situat în parcela nr. A486/50/1, conform contractului de vânzare-cumpărare  din 04 noiembrie 2010 autentificat de Biroul Notarial Public D., teren în suprafață de 521 mp situat în P nr. 488 din 17 conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1864 din 31 octombrie 2011 autentificat de Biroul Notarial Public D. și teren în suprafață de 60341 mp situat în P nr. 488/3/1, lot 1, conform contractului de vânzare-cumpărare  autentificat sub nr. 4148 din 08 decembrie 2011 autentificat de Biroul Notarial Public D.), la momente suficient de apropiate de data transferului dreptului de proprietate, sub acest aspect critica recurentului fiind nefondată.

Cu privire la critica prin care recurentul a susținut că instanța de apel în mod nelegal a înlăturat concluziile raportului de expertiză ale expertului desemnat de instanță și a acordat preferință concluziilor expertului expropiatorului, instanța de recurs a reținut că din conținutul raportului de expertiză întocmit de expertul numit de instanță, aflat la dosarul curții de apel, reiese că acesta a avut în vedere oferte de vânzare, iar nu contracte de vânzare-cumpărare  efectiv încheiate. De asemenea, drept comparabilă a avut teren situat în intravilanul comunei Agigea, iar nu în extravilanul localității, așa cum se stabilise prin obiectivele raportului de expertiză. Prin urmare, în aplicarea dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, în mod corect instanța de apel a înlăturat concluziile raportului de expertiză întocmit de către expertul numit de către instanță.

Recurentul a mai susținut că instanța de apel în mod nelegal a înlăturat dintre comparabilele cauzei și care trebuia avută în vedere de către experți, contractul de vânzare-cumpărare  autentificat sub nr. 4119 din 22 noiembrie 2010 de Biroul Notarilor Publici Asociați E., pe care l-a și anexat motivelor de recurs, în suprafață de 1108 mp, situat în intravilanul localității Agigea.

Din conținutul obiectivelor raportului de expertiză, astfel cum au fost stabilite de instanța de apel prin încheierea din 29 octombrie 2014, reiese că despăgubirile urmau a fi calculate în funcție de regimul juridic al imobilului astfel cum a fost stabilit prin încheierea din 23 iunie 2014, teren agricol extravilan, și prin urmare, înlăturarea acestei comparabile este pe deplin justificată.

Prin urmare, instanța a respins, ca nefondate motivele de recurs cu acest obiect, nefiind întrunite condițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Față de cele de mai sus, Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 318 teza I C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale.

Noțiunea de "greșeală materială" se referă la aspectele formale ale judecării recursului, pe această cale neputând fi remediate greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor sau de interpretare a unor dispoziții legale.

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, iar în contextul acesteia, noțiunea de greșeală materială nu trebuie interpretată extensiv, astfel că, pe această cale nu pot fi valorificate eventuale greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural.

În acest context, nu se poate admite ca o cale extraordinară de atac de retractare să se transforme într-un "recurs la recurs", prin care partea nemulțumită să tindă a repune în discuție aspectele de drept deja dezbătute în cadrul recursului, doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei, în sens contrar putând fi afectat principiul securității raporturilor juridice, care protejează prezumția de validitate a hotărârilor judecătorești irevocabile (cauza Mitrea contra Românei, hotărârea din 29 iulie 2008).

În speță, contestatorul a susținut că instanța a săvârșit o greșeală materială, întrucât a reținut că regimul juridic al terenului expropriat este acela de teren extravilan, în loc de teren intravilan.

Așadar, nemulțumirea contestatorului vizează categoria de folosință a terenului, aspect invocat în toate etapele procesuale și analizat de instanțele care s-au pronunțat în cauză.

Înalta Curte reține că prin motivele dezvoltate în motivarea contestației în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. contestatorul repune în discuție modul de interpretare a probelor pe baza cărora instanța de recurs a apreciat că terenul în litigiu are regimul juridic de teren situat în extravilan. Or, aceste aspecte exced noțiunii de greșeală materială care, prin ipoteză, vizează exclusiv aspecte formale ale judecății, iar nu interpretarea probelor și dezlegările date în drept de instanța de recurs.

Astfel, contestatorul nu a invocat o greșeală materială, în sensul art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. adică o eroare legată de aspectele formale ale judecății în recurs, acesta solicitând, de fapt, ca instanța să reanalizeze situația terenului în litigiu, adică să reaprecieze probele și aspectele care țin de situația de fapt și de drept stabilită în cauză.

În consecință, contestatorul nu poate beneficia de o rejudecare a pricinii, în urma căreia materialul probator administrat în fazele procesuale anterioare să conducă la o altă soluție.

Constatând astfel că pe calea contestației în anulare nu au fost invocate motive prin care să se susțină "greșeli materiale" în sensul considerentelor enunțate, în cauză nu sunt îndeplinite cerințele art. 318 teza I C. proc. civ.

Sub aspectul omisiunii de examinare a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că nu sunt incidente prevederile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., potrivit căruia hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare când instanța a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau casare.

Astfel, în cadrul dezbaterilor asupra contestației în anulare de la termenul din 3 iunie 2016, contestatorul a declarat oral că este nemulțumit de considerentele deciziei contestate, dar și de dezlegarea dată criticilor de la punctul 2 din cererea de recurs.

Or, instanța învestită cu contestația în anulare nu este îndrituită să verifice corectitudinea argumentelor în baza cărora un anumit motiv de recurs a fost respins.

Dacă instanța învestită cu soluționarea contestației în anulare ar examina motivele contestației din perspectiva celor solicitate de contestator, s-ar ajunge la o veritabilă rejudecare a recursului, contestația în anulare neputând fi însă convertită într-un recurs la recurs.

În acest sens, în mod constant, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit faptul că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei; contestația în anulare nu poate avea semnificația unui "recurs deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative.

Totodată, în cadrul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului principiul supremației dreptului reprezintă un element de patrimoniu comun al statelor semnatare ale convenției în ansamblul valorilor pe care le protejează, iar între acestea, din perspectiva art. 6 parag. 1, securitatea raporturilor juridice este o dimensiune esențială.

Acest concept presupune că o soluție definitivă pronunțată de instanțe cu privire la orice controversă să nu mai fie rejudecată (Cauza Brumărescu).

În virtutea acestui principiu, nicio parte nu este autorizată să solicite controlul unei hotărâri definitive și executorii numai cu scopul de a obține reexaminarea cauzei și o nouă hotărâre în privința sa. Instanțele superioare nu trebuie să folosească puterea de control decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept și erorile judiciare și nu pentru a proceda la o nouă examinare. Controlul nu trebuie să devină un apel mascat și simplul fapt că ar putea exista două puncte de vedere asupra aceleiași probleme, nu este un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză, principii reafirmate în numeroase cauze examinate de instanța de contencios european (Cauza Stan și Rosemberg, Belasin, Blidaru, SC Sefer SA, Cornif, Cârstoiu, SC Editura Orizonturi SRL, Crețu, Caracaș, Ionescu, Pușcaș, Tripon II, Savu, etc.).

Cu toate acestea, examinând considerentele deciziei atacate, Înalta Curte apreciază că instanța de recurs a cercetat toate criticile formulate și s-a pronunțat asupra tuturor chestiunilor supuse controlului de legalitate.

Astfel, instanța de recurs, examinând criticile de nelegalitate privitoare la modul de aplicare a dispozițiilor art. 25 - 27 din Legea nr. 33/1994 a analizat criticile formulate în recurs privitoare la utilizarea unor comparabile constând în oferte de vânzare și la data încheierii contractelor de vânzare utilizate drept comparabile.

În consecință, cum criticile formulate de contestator nu se circumscriu motivelor limitativ prevăzute de art. 318 C. proc. civ., care nu pot fi extinse, prin analogie, la alte situații decât cele vizate în mod expres de acest text de lege, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei nr. 2187 din 14 octombrie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 iunie 2016.

Procesat de GGC - GV