ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 604/2017

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 604/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr. 604/2017

Deliberând, în condițiile art.

256 alin. (1) C. proc. civ., asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin decizia nr. 26/C din 9 martie

2016, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a admis apelul

formulat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Transporturilor, prin

Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale

din România SA, împotriva sentinței civile nr. 3953 din

23

.

10.2013

pronunțate de Tribunalul Constanța în Dosarul nr. x/118/2012, în

contradictoriu cu intimații reclamanți A. și B., a fost

schimbată sentința apelată în sensul că s-a respins acțiunea,

ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre,

Curtea a reținut următoarele:

P

rin sentința civilă

nr. 3953 din 23.10.2013, Tribunalul Constanța, secția I civilă, a

admis acțiunea reclamanților A. și

B.

, a anulat în

parte hotărârea nr. 66/2011 emisă de C.N.A.D.N.R. SA în privința

cuantumului despăgubirilor și a stabilit că valoarea acestora pentru

exproprierea terenului în suprafață de 18.182 m.p., parcela A432/15/2/2,

este de 4.087.760 lei, respingând solicitarea de expropriere și a restului

de teren în suprafață de 10.359,81 m.p.

Tribunalul a reținut, în esență,

că valoarea de circulație a parcelei expropriate în suprafață

de 18.182 m.p. este de 2.604.909 lei, iar prejudiciul cauzat proprietarilor prin

expropriere este de 1.483.670 lei, conform expertizei administrate în cauză.

În apel s-a dispus efectuarea unui nou

raport de expertiză, Curtea reținând că pentru termenul de judecată

din 28.01.2015, comisia de experți desemnată de instanță a depus

un raport de expertiză tehnică pentru evaluare imobiliară având ca

obiective stabilirea valorii de circulație a terenului expropriat la data întocmirii

raportului de expertiză tehnică, cât și stabilirea prejudiciului

creat prin exproprierea parțială la data întocmirii raportului de expertiză

tehnică, pentru care instanța a solicitat ca, la întocmirea raportului

de expertiză, să se țină cont de înscrisurile depuse la dosar

de către B.N.P. C. și de precizările din motivele de apel; aceasta

pentru că s-au depus la dosar de către B.N.P. C. mai multe contracte de

vânzare-cumpărare privind câteva terenuri tranzacționate în anul 2014

din zona cuprinsă între DN 39 Constanta - Mangalia, Canalul Dunăre - Marea

Neagră, portul liber Agigea și limita cu extravilanul municipiului Constanța.

În ciuda solicitării exprese a instanței,

comisia de specialiști a preluat concluziile dintr-o altă cauză de

expropriere (Acbaș vs. Statul Român), referitoare la prețurile din contractele

de vânzare-cumpărare care ar fi „calculate la limita de jos a grilei notarilor

și nu reflectă realitatea pieței imobiliare”, piață imobiliară

rezultând din ofertele de pe internet care este 10 și 65 euro/m.p., spre deosebire

de prețurile tranzacționate (trecute pe act) la notar și față

de care s-a constatat o diferență uriașă, fiind „înțeleasă”

o diferență de negociere de 10-20%, dar nu de peste 90%.

Motivând că s-a identificat o singură

tranzacție în anul 2013 „care se aproprie de prețurile ofertate, excepția

confirmă regula”, în raportul de expertiză inițial s-a exprimat „convingerea

clară”, că „preturile declarate la notariat nu sunt cele reale și

sunt calculate de cei care fac tranzacția pe prețul cel mai mic din grila

notarilor, probabil pentru a plăti taxe mai mici”.

Acestea au fost suficiente pentru comisia

de experți, care a considerat că „instanța nu poate avea în vedere

aceste tranzacții”, motive pentru care lucrarea a avut în vedere anunțurile

imobiliare postate în semestrul I al anului 2015 pe internet și anunțuri

imobiliare publicate în ziarele locale constănțene.

Selectând, deci, numai astfel de anunțuri

din anul 2015, experții au oprit pentru comparație un teren extravilan

zona Lazu, suprafață 3,5 ha, valoare de 16 euro/mp, un teren intravilan

în suprafață 2,36 ha, sens giratoriu, cu valoare de 10 euro/m.p. și

un teren intravilan Agigea în suprafață de 1,5 ha, cu valoare de 9 euro/m.p.;

aplicând metoda comparației directe, comisia de experți a stabilit o valoare

de 12,4 euro/m.p. pentru teren expropriat.

La termenul de judecată din 25.03.2015,

instanța a admis obiecțiunile părților la acest raport de expertiză

și a dispus refacerea lucrării de către comisia de experți,

punându-i-se în vedere să stabilească valoarea despăgubirilor în

funcție de data transferului dreptului de proprietate - 30.09.2011, în funcție

de comparativele care există depuse la dosar și doar în lipsa unor tranzacții

efective cu privire la un teren comparabil să aibă în vedere grila folosită

de notarii publici pentru stabilirea taxelor la data actelor transferului dreptului

de proprietate; s-a mai solicitat ca expertiza să aibă două variante

de lucru, în funcție de poziționarea terenului în intravilan, respectiv

în extravilan, urmând ca în funcție de probatoriile administrate, instanța

să decidă asupra cărei variante se va opri.

Raportul astfel întocmit cuprinde, astfel

cum s-a solicitat două variante de lucru, dar numai cu anunțuri „extrase

de pe internet”; trebuie subliniat că, deși se indică sursa acestor

anunțuri (prin menționarea site-ului pe care ar fi fost postate) veridicitatea

acestor oferte de vânzare este îndoielnică și supusă unui subiectivism

inacceptabil al experților care, fără să cunoască date

certe ale imobilelor, pot selecta „comparabile” potrivit bunului plac (comparativ

cu tranzacții concrete constatate prin acte de vânzare-cumpărare și

din punct de vedere al datei culegerii lor, în mai 2015, pentru „oferte” care s-ar

fi păstrat pe situri de specialitate din iulie 2011).

Precedând astfel, când a analizat un număr

de 14 contracte de vânzare-cumpărare din perioada octombrie - decembrie 2011

comunicate de B.N.P. C., comisia a ajuns la concluzia că, pur și simplu,

nu se poate aplica metoda comparației pentru că doar una dintre vânzări

s-ar fi efectuat pentru un teren situat „vis-a-vis de parcela evaluată”.

Din perspectiva caracteristicilor terenului

expropriat, trebuie observat că, deși abia prin H.G. nr. 173 din 13

martie 2012 (publicată în M. Of. al României nr. 191/23.03.2012) a fost aprobat

amplasamentul suplimentar al lucrării „Varianta de ocolire a municipiului Constanța”

km 0+000-21+86, jud. Constanța, încă din 2010 SC D. SA (mandatarul statului

în lucrările de expropriere) s-a ocupat la B.C.P.I. Constanța de înscrierea

modificării destinației imobilului din teren extravilan în teren intravilan

conform Hotărârii Consiliului Local a comunei Agigea nr. 151 din 03 iulie 2009.

Acest lucru a fost posibil pentru că

amplasamentul „Variantei de ocolire a municipiului Constanța” (fără

determinantul „suplimentar”) a fost stabilit, pentru prima oară, prin H.G.

nr. 213 din 16 martie 2009 publicată în M. Of. al României nr. 159/16.03.2009,

iar suma globală pentru imobilele enumerate în anexa nr. 2 a hotărârii

a fost stabilită prin H.G. nr. 644/2009 publicată în M. Of. al României

nr. 37/03.06.2009.

Reclamanții A. și B. nu apăreau

printre persoanele enumerate în anexa H.G. nr. 213/2009, iar H.G. nr. 413/2010 prin

care se declanșa procedura nu avea o anexă; abia prin H.G. nr. 177/2011

(publicată în M. Of. al României nr. 168/09.03.2011) numele reclamanților

apare la poziția 63 cu parcela A 432/15/2 „intravilan” din care se expropriau

18.182 m.p. contra unei despăgubiri de 309.256 lei.

În aceste condiții, apare cel puțin

ciudat demersul Statului Român (prin mandatar SC D. SA) de modificare a destinației

unui teren în decembrie 2010 când el a fost vizat de expropriere abia 3 luni mai

târziu; se adaugă la aceasta lipsa oricărei baze raționale a intervenției

expropriatorului în favoarea expropriatului (nemaifiind pusă în discuție

lipsa oricărui mandat în acest sens), ce are ca rezultat crearea premiselor

obținerii unor despăgubiri mai mari (pentru că ipotetic, terenul

intravilan valorează mai mult decât cel extravilan).

În privința fondului modificările

operate în C.F. nr. 104551 a comunei Agigea (nr. vechi 797) pentru imobilul cu

nr. 104551 (nr. vechi 797), Curtea apreciază că, din punct de vedere legal,

imobilul expropriat are în continuare destinația de teren agricol extravilan,

iar faptic cea mai bună dovadă a caracterului pur formal al modificării

unilaterale a descrierii imobilului în teren intravilan este reprezentat de expertizele

administrate, din care rezultă că și în prezent terenul se găsește

în afara spațiului pe cale de construire al localității Agigea, fără

nici un fel de dotări utilitare proprii unei comune: drumuri, electricitate,

canalizare, etc.

Analizând problema apartenenței terenului

expropriat la intravilanul localității Agigea, curtea a constatat că

înscrisurile folosite la prima instanță și în apel nu fac dovada

schimbării regimului juridic al terenului reclamanților.

Astfel conform anexei nr. 2 a Legii

nr. 50/1991, privind definirea unor termeni de specialitate utilizați în cuprinsul

legii, intravilanul localității este teritoriul care constituie o localitate

ce se determină prin Planul urbanistic general (P.U.G.) și cuprinde ansamblul

terenurilor de orice fel, cu/fără construcții, organizate și

delimitate ca trupuri independente, plantate, aflate permanent sub ape, aflate în

circuitul agricol sau având o altă destinație, înăuntrul căruia

este permisă realizarea de construcții, în condițiile legii. Intravilanul

se poate dezvolta prin extinderea în extravilan numai pe baza de planuri urbanistice

zonale (P.U.Z.), legal aprobate, integrându-se ulterior în Planul urbanistic general

al localității.

Aceeași anexă definește

extravilanul localității ca fiind teritoriul cuprins între limita intravilanului

și limita administrativ-teritorială a unității de bază

(municipiu, oraș, comună), înăuntrul căruia autorizarea executării

lucrărilor de construcții este restricționată, în condițiile

prezentei legi.

Aceasta pentru că, în conformitate

cu art. 23 din Legea nr. 50/1991, intravilanul localităților se stabilește

prin planurile generale de urbanism, aprobate potrivit legii; ulterior aprobării

Planului general de urbanism, pot fi introduse în intravilanul localităților

și unele terenuri din extravilan, numai în condiții temeinic fundamentate

pe baza de planuri urbanistice zonale, aprobate potrivit legii.

Aceleași definiții sunt prevăzute

în anexa nr. 2 a Legii nr. 350/2001 în care se arată că teritoriul intravilan

este totalitatea suprafețelor construite și amenajate ale localităților

ce compun unitatea administrativ-teritorială de bază, delimitate prin

planul urbanistic general aprobat și în cadrul cărora se poate autoriza

execuția de construcții și amenajări; apoi, teritoriu extravilan

este suprafața cuprinsă între limita administrativ-teritorială a

unității de bază (municipiu, oraș, comuna) și limita teritoriului

intravilan.

Planurile urbanistice generale sunt documentații

complexe care se întocmesc pentru întregul teritoriu intravilan al localităților

în corelare cu teritoriul administrativ al acestora și reglementează utilizarea

terenurilor și condițiile de ocupare a acestora cu construcții, inclusiv

infrastructuri, amenajări și plantații, constituindu-se în suportul

pentru realizarea programelor de dezvoltare a localităților (art. 1 din

anexa nr. 2 a H.G. nr. 525/1996 pentru aprobarea Regulamentului general de urbanism).

Planurile urbanistice generale și

regulamentele locale de urbanism aferente se avizează și se aprobă

în baza Legii nr. 350/2001 și a Legii nr. 50/1991, iar controlul, recepția

și avizarea planurilor urbanistice generale și a regulamentelor locale

de urbanism se realizează de către direcțiile de urbanism și

amenajarea teritoriului județene, în baza prevederilor art. 62 alin. (1) din

Legea nr. 350/2001 și ale anexei nr. 1 la această lege (în baza căreia

au atribuții de „avizare” consiliul județean și organisme centrale

și locale interesate și atribuții de „aprobare” consiliul local al

comunei).

Planul urbanistic general are atât caracter

director și strategic, cât și caracter de reglementare și reprezintă

principalul instrument de planificare operațională, constituind baza legală

pentru realizarea programelor și acțiunilor de dezvoltare [art. 46

alin. (1) din Legea nr. 350/2001]; la nivelul întregii unități administrativ-teritoriale,

planul urbanistic general cuprinde reglementări - printre altele - cu privire

la stabilirea și delimitarea teritoriului intravilan în relație cu teritoriul

administrativ al localității [lit. a) a alin. (2) a art. 46] și circulația

juridică a terenurilor [lit. f) a alin. (2) a art. 46].

În fine, Legea nr. 350/2001 mai stipulează

la art. 47

1

(introdus prin O.U.G. nr. 81/2011), că introducerea

în intravilanul localităților a terenurilor agricole și a celor amenajate

cu îmbunătățiri funciare se face pe bază de studii urbanistice

de P.U.G. sau P.U.Z. pentru care, în prealabil, a fost obținut avizul privind

clasa de calitate emis de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale;

după aprobarea prin hotărârea consiliului local a P.U.G. și P.U.Z.,

primăriile sunt obligate să transmită hotărârea însoțită

de documentația de aprobare a P.U.G. și P.U.Z. către oficiul de cadastru

și publicitate imobiliară, în vederea actualizării din oficiu a destinației

imobilelor înregistrate în sistemul integrat de cadastru și carte funciară.

Deși s-a pretins de către reclamanți

că terenul s-ar găsi în intravilanul comunei Agigea, la momentul soluționării

acestei probleme, nu există un Plan Urbanistic General al comunei Agigea, deoarece

„Planul” aprobat prin Hotărârea nr. 151 din 03 iulie 2009 a Consiliului Local

al comunei Agigea este unul preliminar, iar nu definitiv, și nu poate reprezenta

actul cerut de Legea nr. 350/2001, art. 45 și art. 46 alin. (1) și (2)

pentru încadrarea terenurilor în categoria intravilan.

Pentru elaborarea Planului urbanistic

general, Ministerul Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului

a emis Ordinul nr. 13/N din 10.03.1999 privind aprobarea reglementarii tehnice „Ghid

privind metodologia de elaborare și conținutul-cadru al planului urbanistic

general”, indicativ GP038/99, publicat în M. Of. nr. 187/30.04.1999.

Conform acestui act normativ, procesul

eliberat P.U.G. implică mai multe etape cuprinse între cele două momente

„inițiere” și „aprobare”.

Între punerea bazelor activității

de realizare a P.U.G. (care aparține fie colectivității locale fie

unor persoane juridice sau persoane fizice interesate în realizarea unor obiective

pe teritoriul localității) și finalizarea acestei documentații

se regăsesc stadiile elaborării unor studii de fundamentare și unor

„propuneri preliminare”.

Aceste „propuneri preliminare” de amenajare

și dezvoltare se elaborează pe baza rezultatului analizei situației

existente, a opțiunilor populației, a programului de dezvoltare și

a concluziilor studiilor de fundamentare; după acest „P.U.G. preliminar” mai

urmează multe faze: „consultări de parcurs”, „redactarea pieselor”, „consultarea

populației”, „introducerea în decizie a propunerilor”, „emiterea acordurilor

și analizelor asupra P.U.G.”.

Abia apoi se poate vorbi despre un proiect

de „P.U.G. definitiv” care include toate observațiile din acordurile și

avizeze anterioare; P.U.G.-ul definitivat avizat de către Consiliul Județean

și, ulterior acestei formalități P.U.G. este aprobat de Consiliul

Local prin hotărâre; evident, modificarea P.U.G. se face prin respectarea acelorași

proceduri de elaborare-aprobare ca și P.U.G. inițial.

Ordinul nr. 13/N/1999 are și un capitol

distinct în care se tratează „P.U.G. preliminar” în care se arată expressis

verbis că rolul acestuia este de a „răspunde presiunilor exercitate în

domeniul investițional” prin „determinarea unui intravilan posibil”; abia după

obținerea tuturor avizelor acordurilor, printre care și Avizul unic asupra

P.U.G. emis de Consiliul Județean și avizul M.L.P.A.T., P.U.G. definitivat

este aprobat de consiliul local.

Din prezentarea sintetică a conținutului

Ordinului nr. 13/M/1999 reiese că „P.U.G. Preliminar” nu are forța unui

act de autoritate al administrației publice locale pentru probleme legate de

amenajarea și dezvoltarea urbanistică a localității, acest caracter

avându-l doar actul care corespunde definiției art. 46 din Legea nr. 350/2001

anterior citat.

În aceste condiții, având în vedere

argumentele juridice prezentate, Curtea consideră că acesta este situat

în extravilanul localității Agigea.

Referitor la suma ce se cuvine celor expropriați

drept despăgubire pentru preluarea bunului lor din cauze de utilitate publică,

curtea a reținut că aceasta se poate alcătui din două componente:

„valoarea reală a imobilului” și „prejudiciul cauzat proprietarului sau

altor persoane în drept”.

Această concluzie reiese în mod indubitabil

din prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994 [aplicabil în speță conform

art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010] potrivit cu care despăgubirea se

compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului

sau altor persoane îndreptățite.

Aceste două noțiuni sunt apoi

explicitate arătându-se că, la calcularea cuantumului despăgubirilor,

experții, precum și instanța vor tine seama de: 1.) prețul cu

care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială,

la data întocmirii raportului de expertiza, precum și 2.) daunele aduse proprietarului

sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare

și dovezile prezentate de aceștia, urmând ca experții să defalce

despăgubirile cuvenite proprietarului de cele ce se cuvin titularilor de alte

drepturi reale.

Or, vorbindu-se în cuprinsul aceluiași

alineat alin. (2) al art. 26 despre prețul cu care se vând în mod obișnuit

imobilele și, respectiv, despre daunele produse proprietarului, este evident

că acest din urmă prejudiciu este cu totul diferit de dauna suferită

de persoană prin lipsirea de proprietate al cărei echivalent nu poate

fi decât „prețul cu care se vând imobilele”.

Rezultă de aici că „prejudiciul

cauzat proprietarului” este altceva decât echivalentul valoric al bunului, precum

„pierderi pentru recolta neadunată”, „pierderi din subvenții”, „compensații

referitoare la secționarea terenului” sau „compensații referitoare la

prejudicii triangulare”, dar fără a se limita la acestea, putându-se încadra

în această categorie orice pierdere cauzată în mod direct de expropriere

(exemplu: cheltuieli angajate în vederea unei viitoare modificări a regimului

juridic al bunului; avansul care nu mai poate fi recuperat pentru lucrările

de terasament sau de natură agricolă; întocmirea unei documentații

pentru lotizare sau trecere în intravilan, etc.).

În ceea ce privește componenta despăgubirii

- „valoarea reală” - a bunului expropriat, aceasta este determinată de

prețul cu care se vând imobilele de același fel în unitatea administrativ

teritorială la data întocmirii raportului de evaluare.

Procesul de evaluare este un sistem complex

ce conține toate cercetările, informațiile, raționamentele,

analizele și concluziile necesare pentru a ajunge la valoarea de piață

a imobilului, aceasta din urmă fiind definită în Standardele Internaționale

de Evaluare, ca fiind suma estimată pentru o proprietate ce va fi schimbată,

la data evaluării, între un cumpărător decis și un vânzător

hotărât într-o tranzacție cu preț determinat obiectiv, în care părțile

au acționat în cunoștință de cauză, prudent și fără

constrângeri.

Suma estimată se referă la un

preț plătibil pentru o proprietate într-o tranzacție independentă

(nepărtinitoare), care s-ar putea obține în mod rezonabil de către

un vânzător (care nu cere un preț considerat nerealist pe piață)

și este cel mai avantajos pentru cumpărător (care achiziționează

în concordanță cu realitățile pieței, iar nu în raport

de o piață imaginară sau ipotetică ce nu poate fi demonstrată

sau anticipată); în fine, se presupune că atât cumpărătorul

cât și vânzătorul sunt informați, într-o manieră rezonabilă,

în legătură cu natura și caracteristicile proprietății,

cu utilizările acestuia, precum și a stadiului în care se află piața;

fiecare parte trebuie să acționeze în propriul interes și în mod

prudent, depinzând de cunoștințele necesare obținerii celui mai bun

preț.

Prin urmare, valoarea de piață

a imobilului expropriat, se impune a fi determinată în raport de toate caracteristicile

bunului prin raportare la amplasamentul acestuia, destinația terenului la momentul

evaluării, cea mai bună utilizare ca „teren agricol arabil” și, nu

în ultimul rând, în raport de criteriul cerere-ofertă la momentul expertizării

în faza administrativă (dezechilibru în favoarea ofertei, piață a

terenurilor inactivă, cu tranzacții sporadice).

După cum rezultă din anexa nr.

1 a raportului de expertiză întocmit în apel, întreaga zonă cuprinsă

între Canalul Dunărea - Marea Neagră, DN 39, Varianta de ocolire Constanța

- Agigea este un teren agricol de aproximativ 150 ha, simpla enunțare a întinderii

excluzând orice pretenție de intravilan.

Pentru terenuri agricole, la dosarul cauzei

există suficiente înscrisuri care conțin tranzacții certe: contract

de vânzare-cumpărare nr. 590 din 10 mai 2012 parcela A420/2/2/8/9 în suprafață

de 5732 m.p., care s-a vândut cu suma de 40.000 lei - 6,97 lei/m.p.; contract de

vânzare-cumpărare nr. 481 din 20 aprilie 2012 pentru parcela A486/50 lot 7

în suprafață de 2.477 m.p. înstrăinată pentru un preț de

3.000 lei - 1,2 lei/m.p.; contract de vânzare-cumpărare nr. 1910 din 04

noiembrie 2011 pentru parcela A486/50/1 în suprafață de 10,48 ha vândură

pentru un preț de 14.000 lei - 0,13 lei/m.p.; contract de vânzare-cumpărare

nr. 1887 din 03 noiembrie 11 pentru parcela A420/18 în suprafață de 11,92

ha pentru 3.000 lei - 0,25 lei/m.p.; contract de vânzare-cumpărare nr. 152

din 31 ianuarie 2011 pentru parcela N434/1/6 lot 1 în suprafață de 1.000

m.p. vândută pentru 3.000 lei - 3 lei/m.p.

După cum reiese din hotărârea

nr. 66 din 30 septembrie 2011 emisă de Comisia de analiză a cererilor

titularilor de drepturi reale asupra imobilelor expropriate, de pe lângă Consiliul

Local Agigea, pentru parcela A432/15/2/2 cu nr. cad. 17820 în suprafață

de 18.182 m.p. s-au acordat reclamanților despăgubiri în valoare de 309.356

lei, adică 17 lei/m.p., cu mult mai mult decât a reieșit din contractele

de vânzare-cumpărare reale cum au fost enumerate anterior.

În aceste condiții, observându-se

planșa anexă a expertizei întocmite în apel din care rezultă că

terenul expropriat se află la foarte mare distanță de orice obiectiv

reținut în raport ca generator de „potențial investițional mare”

(șoseaua Constanța-Mangalia, centrele comerciale E. și F., reprezentanța

auto SC G. SA: și SC H. SA), precum și față de Canalul Dunăre-Marea

Neagră sau „Portul Liber Agigea” (față de care îl desparte kilometri

întregi de teren arabil cultivat) este evident că destinația reținută

de experți este pură fabulație.

Astfel, nu poate fi reținută

ca fiind „cea mai bună utilizare aceea de spații de depozitare pentru

marfă, parcare și service auto și benzinărie, motel pentru tiruri,

etc.” în condițiile în care, la data exproprierii terenul se găsea în

mijlocul câmpului fără nici un fel de posibilitate de racordare la utilități

(lucru care nu s-a schimbat nici după „trecerea în intravilan”).

În privința celor trei contracte reținute

de experți care nu ar concorda cu „oferta de pe internet” trebuie remarcat

că, sub nicio formă cele trei terenuri tranzacționate nu se compară

cu cel expropriat, fiind două pe marginea Canalului în formă dreptunghiulară

cu lungimea paralelă cu Canalul, iar unul cu deschidere directă la același

canal (oricum prețurile la care fac referire experții vizau anunțuri

din anul 2015, iar unele contemporane exproprierii).

De aceea, instanța a validat opinia

separată a expertului I. în care, justificat se arată că este puțin

probabil ca toate contractele înregistrate să fie evaziuni fiscale și

nu este normal să se anuleze raportul de expertiză doar pentru suspiciunea

că participanții într-o tranzacție notarială se organizează

în grup infracțional pentru economie de taxe; astfel, va fi reținută

explicația conform căreia cauzele ce generează diferența mare

între ofertele de vânzare și valoarea reală a tranzacției sunt criza

imobiliară, blocajul pieței și raritatea investitorilor, context

în care este justificată aserțiunea potrivit cu care A. și B. nu

a demonstrat niciodată posibilitatea de a face investiții uriașe

pe terenul a cărui valoare s-a estimat de comisia de experți judiciari

doar din perspectiva posibilității construirii lui.

Prin încheierea de ședință

din 01 octombrie 2014, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă,

a luat act că intimații-reclamanți nu insistă în susținerea

excepției lipsei calității de reprezentant a Companiei Naționale

de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, a respins excepția

decăderii pârâtului din dreptul de a motiva apelul, invocată de intimații-reclamanți,

apreciind că prima zi de înfățișare a constituit-o data de 23.06.2014

iar motivele de apel au fost înregistrate la data de 20 iunie 2014 și a dispus

efectuarea unei noi expertize tehnice imobiliare de către comisia de experți

desemnată la instanța de fond.

De asemenea, a dispus emiterea unor adrese

către Primăria comunei Agigea și Biroul Notarial C. cu mențiunea

de a comunica instanței dacă sunt înregistrate tranzacții cu privire

la terenuri asemănătoare celui expropriat, respectiv terenul în suprafață

de 18.182 m.p. din lotul de 10,80 ha, parcela A432/15/2 identificată cu

nr. cadastral 437, C.F. nr. 798, pentru perioada 2011 până în prezent și,

în caz afirmativ, să le înainteze în copii, după depunerea înscrisurilor,

urmând a se înainta comisiei de experți pentru a fi avute în vedere la întocmirea

lucrării și stabilirea onorariul de expert.

Împotriva încheierii din data de 01.10.2014

și a deciziei nr. 26/C din 09.03.2016 pronunțate de Curtea de Apel Constanța,

secția I civilă, au declarat recurs

reclamanții

A. și B.

Recurenții reclamanți solicită

admiterea recursului, urmând a se dispune: în principal, potrivit art. 312

alin. (3) raportat la art. 304 pct. 4 și 5 C. proc. civ., casarea deciziei

recurate și rejudecarea cauzei de instanța de apel iar, în subsidiar,

conform art. 312 alin. (5) raportat la art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc.

civ., modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii apelului declarat

de pârât, cu consecința menținerii ca temeinică și legală

a sentinței civile nr. 3953 din 23 octombrie 2013 pronunțată de către

Tribunalul Constanța, secția I civilă, în Dosarul nr. x/118/2012.

Se critică încheierea din data de

01.10.2014 și decizia pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția

I civilă, ca fiind nelegale, pentru următoarele motive:

Instanța de apel, în mod greșit,

a apreciat faptul că declarația de apel formulată de către D.P.I.I.S.,

prin S.C.A. J., fără a fi depusă la dosar delegația avocațială

care atestă mandatul, reprezintă un apel pentru Statul Român, prin C.N.A.D.N.R.

SA, prin D. SA, cu atât mai mult cu cât, în interiorul declarației de apel

formulate apelantul arată în mod expres că înțelege să se judece

în contradictoriu cu: A., B., Statul Român, prin Compania Națională de

Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, prin Ministerul Transporturilor

și Infrastructurii, Statul Român, prin Ministerul de Finanțe, prin mandatar

D. SA.

Raportat la faptul că declarația

de apel a fost formulată de către D.P.I.I.S., prin S.C.A. J., iar motivele

de apel au fost depuse de către Statul Român, reprezentat de către Compania

Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România

SA, aflat sub autoritatea Departamentului pentru Proiecte de Infrastructură

și Investiții Străine din cadrul aparatului de lucru al Guvernului

României, prin mandatar SC D. SA, adică de una dintre părțile cu

care se judecă în contradictoriu D.P.I.I.S., aceasta înseamnă că

nu există identitate între partea care a formulat declarația de apel și

partea care a motivat apelul în cauză.

Din acest punct de vedere la data exercitării

apelului, respectiv data de 17.01.2014 (astfel cum apare mențiunea: „data înregistrării”

pe portalul instanțelor de judecată), persoana juridică care a depus

declarația de apel, respectiv Departamentul pentru Proiecte de Infrastructură

și Investiții Străine nu putea și nu justifica calitatea de

a formula apel.

Mai mult decât atât, declarația de

apel a fost formulată de către S.C.A. J. pentru D.P.I.I.S., dar nu a fost

atașată nicio delegație avocațială, astfel că au fost

încălcate dispozițiile art. 68 C. proc. civ. coroborat cu art. 82 și

urm. C. proc. civ. sens în care instanța de apel, din oficiu, în baza dispozițiilor

art. 129 alin. (5) C. proc. civ.. avea obligația de a stărui prin toate

mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aplicarea corectă

a legii, obligație legală pe care nu a respectat-o.

O altă critică formulată

față de încheierea de ședință din data de 01.10.2014 se

referă la interpretarea eronată pe care instanța a făcut-o cu

privire la prima zi de înfățișare.

Astfel, prima zi de înfățișare

a fost la termenul din data de 28.05.2014, întrucât părțile participante

la judecarea pe fond a cauzei erau legal citate pentru acest termen de judecată.

Instanța a introdus o nouă parte

în dosar, respectiv D.P.I.I.S., fără ca aceasta să fi fost parte

în dosarul de fond, și consideră, la termenul din data de 28.05.2014,

că procedura de citare nu este eîndeplinită față de această

parte. Instanța de apel trebuia să aibă în vedere cadrul procesual

stabilit prin hotărârea apelată, eventuala introducere în cauză a

unui nou participant la proces urmând a fi supusă dezbaterii contradictorii

a părților existente deja în dosar și abia după ce instanța

se pronunță asupra introducerii unei noi părți în cauză

se putea pronunța, după dezbateri în contradictoriu, și asupra eventualelor

cereri ale noii părți. Or, în fapt, instanța nu a urmat aceste reguli

procedurale, introducând în cauză o nouă parte, fără a pune

acest aspect în discuția contradictorie a părților, depășind

astfel limitele cu care a fost investită, cu încălcarea dispozițiilor

art. 135 C. proc. civ.

Raportat la aceste critici se solicită

constatarea faptului că declarația de apel a fost formulată de o

persoană ce nu avea calitate procesuală, respectiv D.P.I.I.S., fapt ce

nu poate constitui o exercitare a căii de atac de către C.N.A.D.N.R. SA,

cum în mod eronat a reținut instanța de apel, astfel încât aceasta să

poată fi în termen pentru a depune motivele de apel la data de 20.06.2014,

sens în care se impune admiterea excepției de tardivitate invocate de recurenți

și constatarea decăderii expropriatorului din termenul de apel.

Pe fondul cauzei, criticile privesc modalitatea

eronată prin care instanța de judecată a interpretat dispozițiile

art. 26 din Legea nr. 33/1994, referitoare la modul de stabilire a despăgubirii,

atât pentru terenul efectiv expropriat cât și pentru terenul rămas neexpropriat,

dar care nu mai poate fi folosit de către proprietar și la care nu mai

există cale de acces, precum și determinarea eronată a regimului

juridic al terenului expropriat.

În acest sens se susține determinarea

eronată de către instanța de apel a situației juridice a terenului

expropriat, ca fiind teren extravilan.

Referitor la categoria de folosință

a terenului, instanța trebuia să aibă în vedere înscrierile din cartea

funciară de la momentul efectuării exproprierii, respectiv că, atât

terenul expropriat, cât și terenul ce nu mai poate fi utilizat și pentru

care se datorează despăgubiri sunt terenuri aflate în intravilanul localității

Agigea în conformitate cu dispozițiile art. 9 alin. (4) din Legea nr. 255/2010

-„Transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor din proprietatea privată

a persoanelor fizice sau juridice în proprietatea publică a statului sau a

unităților administrativ-teritoriale și în administrarea expropriatorului

operează de drept la data emiterii actului administrativ de expropriere de

către expropriator, ulterior consemnării sumelor aferente despăgubirii.”

În ceea ce privește categoria de folosință

a terenului, intravilan sau extravilan, trebuia să se aibă în vedere și

dispozițiile Legii nr. 7 din 13 martie 1996 a cadastrului și publicității

imobiliare.

Prin Hotărârea nr. 66 din 30

septembrie 2011 de stabilire a despăgubirii contestată de recurenții

din prezenta cauză, s-a reținut că terenul expropriat este un teren

intravilan agricol, întreaga documentație cadastrală întocmită pentru

terenul dezmembrat din proprietatea reclamanților - parcela A 432/15/2/2, cât

și raportul de evaluare realizat în procedura administrativă chiar de

către expropriator, atestând apartenența acestui teren la intravilanul

localității Agigea și utilizarea acestuia ca teren agricol intravilan.

Acțiunea prevăzută de

art. 22 din Legea nr. 255/2010 constituie o veritabilă cale de atac formulată

împotriva hotărârii emisă de comisia constituită în baza art. 18

din lege. Textul stabilește conținutul hotărârii, iar la alin. (1)

sunt prevăzute mențiuni cu privire la calea de atac împotriva hotărârii

și termenul în care poate fi exercitată.

Sesizată cu contestația împotriva

hotărârii, instanța are competența să verifice temeinicia ei

numai cu privire la cuantumul despăgubirilor, fără a aduce modificări

statuărilor din hotărâre cu privire la natura juridică a terenului

supus exproprierii.

Prin urmare, terenul expropriat reprezintă

un teren intravilan, situație juridică ce rezultă din întreaga documentație

depusă la dosar, din H.G. nr. 177/2011, unde la poziția nr. 63 apare numele

recurenților și se arată că terenul expropriat este intravilan,

dar și din extrasele de carte funciară care atestă situația

juridică a terenului la momentul exproprierii, astfel încât decizia instanței

de apel de a considera că terenul în litigiu este un teren extravilan ce se

impune a fi evaluat în raport cu comparabile reprezentând terenuri extravilane localității

Agigea, nu poate fi reținută ca legală.

Mai mult decât atât, în cauză există

și autoritate de lucru judecat întrucât Curtea de Apel Constanța s-a pronunțat

în spețe identice, ce au făcut obiectul Dosarelor nr. x/118/2012, având

aceleași părți, aceeași situație de fapt, aceeași

cauză dar un alt obiect, respectiv un alt lot de teren expropriat, în sensul

că a calificat acest teren ca fiind teren aflat în intravilanul localității

și Dosarul nr. x/118/2011, lot învecinat, în care instanța a calificat

că terenul se afla în intravilanul localității, respingând orice

argumentație cu privire la P.U.Z. prin raportare la obiectul cererii, prevederile

legale care statuează categoria de folosință a terenului și

mențiunile din cartea funciară.

În ceea ce privește modalitatea de

stabilire a cuantumului despăgubirilor, hotărârea instanței de apel

cuprinde rațiuni contradictorii sau care nu se circumscriu dispozițiilor

art. 26 din Legea nr. 33/1994, după cum urmează:

În timp ce la pag. 5 din hotărâre,

instanța apreciază că suma ce se cuvine celor expropriați este

alcătuită din: „valoarea reală a imobilului” și „prejudiciul

cauzat proprietarului sau altor persoane în drept”, ulterior, în ultimele două

paragrafe de pe aceeași pagină face referiri teoretice la prejudiciul

adus proprietarului, însă nu se pronunță și nu face nicio referire

la suprafața suplimentară de teren, respectiv 10.359,81 m.p., reprezentând

coridorul de protecție ce nu mai poate fi utilizat de către proprietari,

nici măcar pentru culturi agricole.

Deși instanța de apel era obligată

să aibă în vedere faptul că orice cenzurare a hotărârii apelate

trebuie să fie făcută numai după expunerea în considerentele

hotărârii a raționamentelor logice și juridice, aplicate la situația

de fapt dedusă judecații, ce au dus la reformarea hotărârii apelate,

în hotărârea recurată nu există niciun considerent care să poată

circumscrie acestui capăt de cerere și pentru care instanța de apel

a cenzurat hotărârea instanței de fond cu privire la suma de 1.483.670

lei reprezentând despăgubirea acordată pentru suprafața de 10.359,81

m.p.. Raportat la această situație, hotărârea recurată nu este

motivată potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ceea ce

nu permite o verificare a legalității hotărârii de către instanța

de recurs.

Se mai susține că, în condițiile

în care a fost pronunțată hotărârea în apel, înlăturându-se

opinia unanimă a celor 3 experți din raportul de expertiză depus

la data de 26.05.2015, au fost încălcate dispozițiile art. 27 alin. (1)

din Legea nr. 33/1994, care vorbesc de rezultatul expertizei. Este adevărat

că instanța este suverană în a hotărî, însă limitele aprecierii

sunt trasate de textul citat. Instanța este ținută de rezultatul

(unic) al expertizei și abilitată de Legea nr. 33/1994 să compare

doar acest unic rezultat cu oferta expropriatorului și pretențiile expropriatului.

Experții au arătat, în unanimitate,

prin raportul de expertiză depus la termenul din data de 27.05.2015 - pag.

8 capitolul Concluzii, faptul că în contractele de vânzare-cumpărare puse

la dispoziție nu s-a găsit decât un singur teren vândut în zona studiată,

astfel încât nu se poate stabili o valoare de circulație prin metoda comparației

în baza acestor tranzacții și că valoarea a fost stabilită în

baza grilei Camerei Notarilor Publici cu tarifele minimale acceptate în tranzacțiile

notariale, însă instanța nu are în vedere această expertiză

și nici nu o înlătură motivat, ci pur și simplu trece sub tăcere

concluziile acesteia și modalitatea de determinare valorii imobilului expropriat.

În aprecierea cuantumului despăgubirii

acordate instanța a avut în vedere faptul că terenul în cauză nu

poate fi utilizat decât pentru exploatare agricolă („terenul se găsea

în mijlocul câmpului”), fără a avea în vedere faptul că la dosarul

cauzei există expertiza depusă la termenul din data de 27.05.2015, în

care experții au avut în vedere și ipoteza unui teren extravilan cu destinație

agricolă pentru care se stabilea un preț de 13.1 euro/m.p., ale cărei

concluzii au fost înlăturate în mod nelegal, fără motivare.

Chiar și în această ipoteză,

total nefavorabilă, a unui teren extravilan agricol, valoarea despăgubirii

este de 1.627.688.9 lei, conform calculației de mai jos, fiind mai mare decât

cea acordată de către expropriator prin Hotărârea nr. 66 din 30.09.2011

și menținută de către instanța de apel.

Așadar, interpretările făcute

de către instanța de apel cu privire la dispozițiile art. 26 din

Legea nr. 33/1994 sunt eronate, întrucât despăgubirea se compune atât din valoarea

reală a imobilului, cât și din prejudiciul cauzat proprietarului, acesta

din urmă fiind cauzat de lipsa folosinței pentru suprafața de 10.359.81

m.p.

În situația dată, urmează

a se constata că prin hotărârea atacată nu s-a stabilit pe deplin

situația de fapt a cauzei, instanța nevalorificând raportul de expertiză

judiciară întocmit în mod corect și înlăturând opiniile tuturor experților

privind valoarea despăgubirilor ce urmează a fi acordate, nesocotind astfel

cu evidență dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Potrivit Constituției și prevederilor

Codului civil, dar și reglementarilor internaționale, măsura compensației

trebuie să fie justă, adică să acopere pierderea suferită

de persoana afectată de expropriere.

În recurs a formulat întâmpinare Statul

Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale

din România SA,

solicitând

respingerea recursului ca nefondat, pentru considerentele de fapt și de drept

expuse în cuprinsul acestei cereri și care constituie apărări la

motivele de recurs.

Examinând recursul declarat de

reclamanții

A.

și B., în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că

este fondat.

O primă critică de recurs vizează

lipsa identității între partea care a formulat declarația de apel

și partea care a motivat apelul în cauză.

În acest sens, Înalta Curte constată

că în litigiile având ca obiect „expropriere”, prin art. 2 din Hotărârea

nr. 173 din 13 martie 2012 privind declanșarea procedurilor de expropriere

a imobilelor proprietate privată necesare pentru relocarea utilităților,

situate pe amplasamentul suplimentar al lucrării „Varianta de ocolire a municipiului

Constanța”, jud. Constanța, se stabilește în mod expres cine este

expropriatorul: „(1) Se aprobă declanșarea procedurilor de expropriere

a imobilelor proprietate privată necesare pentru relocarea utilităților,

situate pe amplasamentul suplimentar al lucrării „Varianta de ocolire a municipiului

Constanța” km 0+000-21+861, jud. Constanța, expropriator fiind Statul

Român, reprezentat de Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, prin Compania

Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România

SA”.

La termenul de judecată din data de

10.10.2012, tribunalul a fixat cadrul procesual în cauză, stabilind că

în calitate de pârât figurează în continuare Statul Român, prin Ministerul

Transporturilor și Infrastructurii, prin Compania Națională de Autostrăzi

și Drumuri Naționale din România SA, prin mandatar D. SA, parte care apare

în dispozitivul sentinței civile nr. 3953 din 23.10.2013 a Tribunalului Constanța,

prin care s-a finalizat judecata în fața primei instanțe.

În conformitate cu art. 17 alin. (1) din

O.U.G. nr. 96 din 22 decembrie 2012 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare

în cadrul administrației publice centrale și pentru modificarea unor acte

normative, Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale

din România SA trece de sub autoritatea Ministerului Transporturilor sub autoritatea

Departamentul pentru Proiecte de Infrastructură și Investiții Străine.

Statul Român își exercită drepturile

și obligațiile în calitate de deținător al acțiunilor Companiei

Naționale de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA,

prin Departamentul pentru Proiecte de Infrastructură și Investiții

Străine.

În această calitate, la data de 16

decembrie 2013, potrivit vizei de înregistrare la Tribunalul Constanța, secția

I civilă, Departamentul pentru Proiecte de Infrastructură și Investiții

Străine, reprezentat de S.C.A. J., a depus declarația de apel semnată

de avocat, împotriva sentinței civile nr. 3953 din 23.10.2013 pronunțată

de Tribunalul Constanța.

Declararea unui apel nu constituie decât

un mijloc de apărare într-o judecată și nicidecum un act de dispoziție.

Actul de procedură săvârșit de avocat (declarația de apel semnată

de avocat) a fost însușit de partea în numele și în favoarea căreia

a acționat, prin motivele de apel formulate de aceasta în cauză, astfel

încât este valabil exprimat, cât timp exercițiul actului s-a întemeiat pe o

împuternicire izvorâtă din lege - art. 69 alin. (2) C. proc. civ.

La data de 19 iunie 2014, Statul Român,

reprezentat de Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale

din România SA aflată sub autoritatea Departamentului pentru Proiecte de Infrastructură,

Investiții Străine, prin mandatar D. S.A. și-a însușit declarația

de apel și a formulat „MOTIVE DE APEL” în cauză.

Este de menționat că, prin O.U.G.

nr. 11 din 19 martie 2014 privind adoptarea unor măsuri de reorganizare la

nivelul administrației publice centrale și pentru modificarea și

completarea unor acte normative, Departamentul pentru Proiecte de Infrastructură

și Investiții Străine, organ de specialitate cu personalitate juridică

în cadrul aparatului de lucru al Guvernului, înființat prin O.U.G. nr. 96/2012

își schimbă denumirea în Departamentul pentru Proiecte de Infrastructură,

Investiții Străine, Parteneriat Public-Privat și Promovarea Exporturilor.

Relativ la chestiunea identității

dintre partea care a declarat apel și partea care a motivat apelul, invocată

de intimații-reclamanți prin motivele de recurs, Înalta Curte constată

că la termenul de judecată din data de 23 iunie 2014, curtea de apel a

pus în vedere apelantului pârât să facă dovada calității de

reprezentant a Companiei Naționale de Autostrăzi și Drumuri Naționale

din România SA, prin Departamentul pentru Proiecte de Infrastructură, Investiții

Străine, Parteneriat Public-Privat și Promovarea Exporturilor.

Demersul este justificat, deoarece, legitimarea

procesuală a părții în exercitarea căii de atac a apelului este

un mijloc de apărare pe care partea adversă îl poate invoca în apel și

deci, un asemenea mijloc de apărare nu poate fi înlăturat de către

instanță.

Urmare acestui demers procedural, apelantul

pârât a depus la dosar adresa nr. 65507 din 30.06.2014 cuprinzând precizări

în acest sens, situație în care, intimații reclamanți prin apărător

au arătat în mod expres că nu insistă în excepția lipsei calității

de reprezentant a Companiei Naționale de Autostrăzi și Drumuri Naționale

din România SA.

La termenul de judecată din 22 iunie

2015 instanța, din oficiu, a pus în discuția părților incidența

prevederilor art. 9 alin. (1) din O.U.G. nr. 86/2014 privind adoptarea unor măsuri

de reorganizare la nivelul administrației publice centrale și pentru modificarea

și completarea unor acte normative, prin care Compania Națională

de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA a trecut de sub

autoritatea Departamentului pentru Proiecte de Infrastructură, Investiții

Străine, Parteneriat Public-Privat și Promovarea Exporturilor sub autoritatea

Ministerului Transporturilor, astfel că în litigiile privind obligațiile

Companiei, aceasta este reprezentată de Ministerul Transporturilor.

În acest context, Înalta Curte constată

că Statul Român rămâne un dominus litis, în persoana sa verificându-se

calitatea de expropriator, numai calitatea procesuală verificându-se în persoana

reprezentantului acestuia. Cum reprezentarea legală a Statului Român a fost

prevăzută expres prin dispoziții speciale, respectiv Hotărârea

nr. 173 din 13 martie 2012, O.U.G. nr. 96 din 22 decembrie 2012, O.U.G. nr. 11 din

19 martie 2014, sau O.U.G. nr. 86/2014, în speță, Statul Român este reprezentat

prin Ministerul Transporturilor, prin Compania Națională de Autostrăzi

și Drumuri Naționale din România SA, fiind justificată legitimarea

procesuală în cauză.

Faptul că mandatarul Statului Român

s-a aflat într-un proces de reorganizare succesivă, că denumirea mandatarului

a fost greșit menționată în citativul dosarului, în încheierile de

ședință sau în hotărârile pronunțate în fond și apel,

fără a se fi solicitat niciun moment îndreptarea erorii cu privire la

nume, de către partea interesată, nu înseamnă că această

situație a condus la pierderea mandatului și respectiv, a calității

de reprezentant a mandatarului, astfel încât apelul și motivele de apel reprezintă

exprimarea de voință a Statului Român de a iniția respectiva cale

de atac.

Drept consecință, Înalta Curte

urmează a respinge ca nefondată, prima critică de recurs formulată

în acest sens de recurenții reclamanți.

Referitor la critica privind greșita

interpretare și calificare a instanței de apel cu privire la prima zi

de înfățișare în cauză, Înalta Curte reține următoarele:

Primul termen de judecată acordat

în calea de atac a apelului a fost 28 mai 2014, când constatând lipsa părților,

instanța a apreciat că procedura de citare nu este legal îndeplinită

cu apelantul pârât, prin restituirea citației cu mențiunea: „mutat de

la adresă”, astfel încât nu a avut posibilitatea luării la cunoștință

despre termen și despre obligația de a motiva apelul. De asemenea, la

acel termen, în temeiul art. 156 C. proc. civ., instanța a admis cererea de

amânare formulată de intimații reclamanți pentru imposibilitate de

prezentare din motive medicale a apărătorului ales, cerere depusă

prin fax la dosarul cauzei.

Pentru aceste motive, instanța a acordat

un nou termen la data de 23 iunie 2014, pentru când a dispus refacerea procedurii

de citare cu apelantul pârât, cu mențiunea de a motiva apelul.

Art. 134 C. proc. civ. definește prima

zi de înfățișare ca fiind termenul la care părțile legal

citate pot pune concluzii.

Prin urmare, pentru a exista acest moment

procedural se cer a fi îndeplinite cumulativ două condiții: părțile

să fie legal citate și să poată pune concluzii.

În speță, la termenul de judecată

din 28 mai 2014, apelantul pârât nu a fost legal citat, ca urmare a încetării

contractului de asistență juridică încheiat cu S.C.A. J., și

totodată, s-a încuviințat cererea intimaților reclamanți de

amânare pentru lipsă de apărare în temeiul art. 156 C. proc. civ., astfel

cum s-a reținut în încheierea de ședință.

De aceea, la termenul de judecată

din data de 1 octombrie 2014, instanța de apel a constatat în mod judicios

că primul termen de judecată din data de 28 mai 2014 nu a fost prima zi

de înfățișare în cauză, termenul la care au fost îndeplinite

condițiile art. 134 C. proc. civ., fiind cel din 23 iunie 2014.

A mai reținut instanța că

motivele de apel au fost înregistrate la dosar la data de 20 iunie 2014, fiind comunicate

părților la o dată anterioară termenului din 23 iunie 2014,

ce poate fi apreciat, astfel, ca fiind prima zi de înfățișare în

apel.

Fără a mai relua chestiuni lămurite

cu ocazia analizei primei critici de recurs, privitoare la legitimarea procesuală

și calitatea de reprezentant a Companiei Naționale de Autostrăzi

și Drumuri Naționale din România SA, prin Departamentul pentru Proiecte

de Infrastructură, Investiții Străine, Parteneriat Public-Privat

și Promovarea Exporturilor, prin mandatar D. SA, Înalta Curte, având în vedere

toate considerentele expuse în precedent, constată că în mod corect instanța

de apel a respins excepția decăderii apelantului pârât din dreptul de

a motiva apelul.

Pe de altă parte, Înalta Curte arată

că, dacă la primul termen de judecată intimații reclamanți

au solicitat amânarea cauzei pentru imposibilitate de prezentare din motive medicale

a apărătorului ales, în temeiul art. 156 C. proc. civ., cerere depusă

prin fax la dosarul cauzei, aceștia nu mai pot pretinde că este tardivă

motivarea apelului făcută înaintea termenului imediat următor, căci

ei au provocat această amânare, astfel încât, constatând și lipsa de procedură,

în mod corect a soluționat instanța de apel această chestiune legală,

a calificării primei zi de înfățișare în cauză.

Prin criticile formulate pe fondul cauzei,

recurenții reclamanți invocă mai întâi o greșită aplicare

a dispozițiilor legale incidente, în ceea ce privește determinarea regimului

juridic a