ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5002/2010

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

cauzei. Cererea de învestire a primei instanțe

Prin acțiunea înregistrată la data de 10

decembrie 2009 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, reclamantele A.P.D. și A.M.P. au chemat în judecată pe

Președintele României, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va

pronunța, să dispună anularea Decretului Președintelui României nr. 1507 din 22

octombrie 2009 pentru organizarea unui referendum național, publicat în M. Of.

al României, Partea I, nr. 714 din 22 octombrie 2009.

În motivarea

acțiunii, reclamantele au arătat, în esență, că plângerea administrativă

prealabilă, înregistrată la Administrația Prezidențială sub nr. 22391 din 11 noiembrie 2009, prin care au solicitat revocarea

în tot a actului administrativ unilateral atacat, a fost respinsă prin adresele

din 07 decembrie 2009, prin care Administrația Prezidențială a răspuns în

sensul că nu revocă actul respectiv.

În

privința admisibilității acțiunii, reclamantele susțin că sunt îndeplinite

toate condițiile constituționale și legale ale unei acțiuni în contencios

administrativ pentru anularea unui act administrativ unilateral, conform art. 21

alin. (1) și (2), art. 52 alin. (1) și art. 126 alin. (6) din Constituția

României și art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. a), b), c), j), k), l), o),

r) și s), art. 5 alin. (1) și (2), art. 7, art. 8 și art. 11 din Legea nr. 554/2004,

decretul respectiv fiind un act administrativ unilateral cenzurabil de

instanțele de contencios administrativ, întrucât este emis de o autoritate

publică unipersonală, direct reprezentativă, nu face parte din categoria

finelor de neprimire în sensul art. 126 alin. (6) din Constituție și art. 2 alin.

(1) lit. k) și l) și art. 5 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004 și nici din

categoria actelor supuse cenzurii Curții Constituționale.

Pe

fondul cauzei, reclamantele au susținut, în esență, că actul atacat a fost emis

cu exces de putere, în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004,

și cu încălcarea dispozițiilor art. 90 din Constituție, întrucât Președintele

României a denaturat adevărul, prin omisiune sau prin fals, urmărind obținerea

aprobării unei decizii deja luate și apoi induse, aspecte care transformă

referendumul într-un plebiscit, ceea ce contravine dispozițiilor art. 1 alin. (3)

din Constituție.

În

fine, reclamantele au mai susținut că decretul în cauză a fost emis cu

încălcarea procedurii constituționale, respectiv a dispozițiilor art. 90 și art.

100 alin. (1) din Constituție.

1.1.Soluția

primei instanțe

Prin sentința civilă nr.

436 din 25 ianuarie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a admis excepția inadmisibilității cererii invocată de

Administrația Prezidențială și a respins, ca inadmisibilă, acțiunea formulată

de reclamantele

A.P.D.

și A.M.P.

1.2.

Considerentele

reținute de curtea de apel în motivarea sentinței

Pentru a hotărî

astfel, curtea de apel a reținut, în esență, că Decretul nr. 1507 din 22

octombrie 2009 pentru organizarea unui referendum național a fost emis în

temeiul art. 2 alin. (1) și (2), art. 90 și art. 100 alin. (1) din Constituția

României, în exercitarea atribuției constituționale exclusive a Președintelui

României ce îi conferă acestuia posibilitatea ca, după consultarea

Parlamentului, să ceară poporului să-și exprime, prin referendum, voința cu

privire la problemele de interes național.

Astfel, decretul

contestat este un act administrativ de natură constituțională, care este

exceptat de la aplicarea dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 554/2004 și nu este

supus cenzurii instanței de contencios administrativ.

A reținut Curtea de

apel că sunt aplicabile dispozițiile art. 11 alin. (1) lit. b) coroborat cu

dispozițiile art. 46 și art. 47 pct. c) din Legea nr. 47/1992, republicată, din

același act normativ, conform cărora revine Curții Constituționale competența

exclusivă privitoare la organizarea și desfășurarea referendumului și la

confirmarea rezultatului acestuia, iar, potrivit art. 1 alin. (2) din aceeași

lege, Curtea Constituțională este unica autoritate de jurisdicție

constituțională care, conform art. 146 lit. i) din Constituție, veghează la

respectarea procedurii pentru desfășurarea referendumului și confirmă

rezultatele acestuia.

În

consecință, în raport cu dispozițiile art. 1 din Legea nr. 554/2004, instanța

de fond a reținut că, practic, prin acțiunea formulată, reclamantele au solicitat

instanței măsuri ce exced competenței sale materiale și care sunt de competența

exclusivă a Curții Constituționale.

2.

Calea de atac exercitată

și motivele de recurs înfățișate de recurentele reclamante,

Împotriva

sentinței civile nr. 436 din 25 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamantele A.P.D.

și A.M.P.

În

esență, prin motivele de recurs dezvoltate, cele două recurente, invocând motivul

de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au susținut că prima

instanță a pronunțat o hotărâre cu greșita aplicare a legii, întrucât:

-

în mod eronat a fost admisă excepția inadmisibilității ridicată de intimatul-pârât

și pe acest temei a fost respinsă acțiunea, actul în discuție nefăcând parte

din categoria finelor de neprimire în contenciosul administrativ;

-

actul administrativ unilateral ce a fost atacat prin acțiunea de față face parte

din categoria actelor cenzurabile de instanțele de contencios administrativ,

prevederile art. 126 alin. (6) din Constituție și ale art. 2 alin. (1) lit. k)

și l) și art. 5 alin. (8)

1

din Legea nr. 554/2004 a contenciosului

administrativ fiind de strictă interpretare și vizând exclusiv actele publice privind

raporturile cu Parlamentul precum și cele de comandament cu caracter militar;

-

decretul prin care se decide organizarea unui referendum național consultativ

vizează raporturile cu națiunea și nu cu Parlamentul și nu face parte din

categoria actelor administrative pentru care se prevede prin lege organică o

altă procedură judiciară, după cum nu face parte nici din categoria actelor supuse

cenzurii Curții Constituționale.

În

fine, solicitând admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare

aceleiași instanțe pentru cercetarea fondului recurentele au invocat și

violarea libertății de exprimare și a dreptului la un remediu efectiv consacrate

de art. 10 și de art. 13 raportat la art. 10 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

3.

Întâmpinarea formulată de intimatul Președintele României prin Administrația

Prezidențială,

Intimatul

a formulat întâmpinare față de motivele de recurs ale recurentelor solicitând respingerea

acestora ca nefondate și menținerea sentinței civile nr. 436 din 25 ianuarie 2010 a Curții de Apel București ca legală și temeinică.

În

esență, s-a arătat că soluția pronunțată de instanța de fond este în acord cu Decizia

nr. 33/2009 pronunțată de Curtea Constituțională chiar cu ocazia soluționării contestației

depuse de aceleași recurente privind nerespectarea procedurii pentru

organizarea și desfășurarea referendumului național consultativ din 22

noiembrie 2009.

4.

Considerentele și soluția instanței de recurs

Recursul

nu este fondat.

Înalta

Curte examinând sentința atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse,

raportat la prevederile legale incidente, incluzând art. 304

1

C.

proc. civ. dar și față de apărările intimatei Administrația Prezidențială -

Președintele României reține că nu subzistă în cauză nici un motiv de

nelegalitate care să impună fie casarea, fie modificarea hotărârii pronunțate

de prima instanță.

Prin

Decretul nr. 1507/2009, publicat în M. Of. nr. 714 din 22 octombrie 2009,

Președintele României a decretat chemarea la un referendum național la data de 22

noiembrie 2009.

Decretul

a fost emis astfel cum rezultă din cuprinsul său în temeiul art. 2 alin. (1) și

(2), art. 90 și ale art. 100 alin. (1) din Constituția României, precum și al prevederilor

cuprinse în Legea nr. 3/2000, privitoare la organizarea și desfășurarea referendumului,

cu modificările ulterioare.

În

acord cu cele statuate și de prima instanță, Înalta Curte reține că prerogativa

de a recurge la procedura referendumului, în probleme de interes național este conferită

exclusiv Președintelui României, astfel cum aceasta este menționată, fără echivoc,

în cuprinsul art. 90 din Constituția României.

O

astfel de concluzie se desprinde de altfel și din cuprinsul Hotărârii din 26

noiembrie 2009 a Curții Constituționale pronunțată cu ocazia soluționării

contestației privind nerespectarea procedurii pentru organizarea și desfășurarea

referendumului național consultativ din data de 22 noiembrie 2009, contestație

formulată de aceleași asociații recurente.

Curtea

Constituțională, apreciind că este competentă potrivit art. 146 lit. i) din

Constituție să soluționeze respectiva contestație, al cărei conținut, astfel

cum rezultă din cuprinsul hotărârii menționate este similar cu cel al acțiunii

din prezenta cauză, în sensul solicitării anulării Decretului nr. 1507 din 22

octombrie 2009, a reafirmat, raportat și la jurisprudența sa anterioară,

competența exclusivă a Președintelui României în materia referendumului cu

privire la probleme de interes național, chiar dacă consultarea Parlamentului este

obligatorie, ce derivă din textul art. 90 din legea fundamentală.

Raportat

la cele arătate și în acord cu jurisprudența anterioară a Înaltei Curți,

instanța de control judiciar urmează să respingă ca nefondate criticile

recurentelor, dată fiind necompetența instanței de contencios administrativ de

a cenzura, în temeiul Legii nr. 554/2004, republicată un act emis de Președintele

României, în exercitarea prerogativelor exclusive constituțional conferite acestuia.

Înalta

Curte reține astfel că în mod corect instanța de fond, apreciind că decretul pentru

organizarea unui referendum național nu este un act administrativ supus controlului

de legalitate al instanței de contencios administrativ conform art. 1 din Legea

nr. 554/2004, nefiind astfel admisibilă nici acțiunea în constatarea nulității acestuia,

a admis excepția inadmisibilității și a respins acțiunea recurentelor pe acest

temei.

În

considerarea celor mai sus înfățișate, în temeiul art. 312 C. proc. civ. se va respinge

ca nefondat recursul de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de A.P.D. - București și A.M.P. împotriva sentinței civile nr. 436 din

25 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 16 noiembrie 2010.