ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5047/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Hotărârea atacată cu recurs Prin sentința civilă nr. 434 din 22 ianuarie 2010, Curtea de Apel București - Secția a VIII-a Contencios Administrativ și Fiscal a admis cererea formulată de reclamanta Agenția Națională de Integritate în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, a dispus anularea Încheierii nr. VIII/3 din 09 septembrie 2009, a admis contestația formulată de reclamantă și pe cale de consecință a anulat Decizia nr. 4 din 21 iulie 2009 emisă de pârâtă.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele: În legătură cu constatările de la punctul 1 al actului de control, instanța de fond a reținut că reclamanta și-a îndeplinit obligațiile referitoare la luarea măsurilor pentru, exercitarea, conform legii, respectiv în limitele delegării de competență, a atribuțiilor de ordonator de credite de către persoana sau persoanele cărora li se pot delega astfel de atribuții, prin emiterea Ordinului nr. 717 din 28 mai 2009, adus la cunoștința auditorilor financiari, în timpul desfășurării controlului. Referitor la constatările de la punctul 2 cu privire la înlăturarea efectelor produse prin nerespectarea prevederilor anexei 3/30 la Legea nr. 388/2007, a bugetului de stat pe anul 2008 și O.U.G.

nr. 112/2008, privind rectificarea bugetului de stat pe anul 2008, în ceea ce privește numărul și structura funcțiilor de conducere precum și a funcțiilor de inspector de integritate, instanța de fond a reținut că structura organizatorică a instituției reclamante, care cuprindea și funcțiile de conducere la care se face referire în actul de control, a fost aprobată în mod legal prin Ordinul nr. 65 din 19 februarie 2009, în baza art. 16 alin. (4) din Legea nr. 144/2007, care nu condiționează respectiva aprobare de respectarea prevederilor bugetare în vigoare, respectiv, Legea nr. 388/2007 și O.U.G.

nr. 112/2008 ; în acest sens, mai consideră instanța de fond că atât Legea nr. 144/2007 cât și Legea nr. 188/1999 sunt, potrivit Constituției României, legi organice, a căror forță juridică impune aplicarea cu prioritate față de legile ordinare, astfel cum este legea bugetului, motiv pentru care structura de funcții aprobată prin Ordinul nr. 10 din 19 decembrie 2007, s-a făcut cu respectarea prevederilor legale în vigoare, precum și cu încadrarea în cheltuielile de personal alocate prin legea bugetului de stat. Astfel, consideră judecătorul fondului că anexa 3/30/06 nu reprezintă baza legală de plată pentru acordarea drepturilor salariale de care beneficiază personalul Agenții conform legii, ci este o anexa de fundamentare a fondului de salarii de bază aferent posturilor aprobate prin buget.

În acest context constată instanța de fond că pe parcursul anului 2008 funcțiile de director general, director general adjunct și șef serviciu au fost aprobate cu avizul Agenției Naționale a Funcționarilor Publici și ocupate în limitele stabilite prin Legea nr. 188/1999 (15% din totalul funcțiilor publice, prevăzute în ștatul de funcții) iar această situație a fost comunicată, încă din luna iulie 2008, la Ministerul Economiei și Finanțelor pentru a se putea proceda la modificarea Anexei 3/30/06 la o primă rectificare bugetară.

Referitor la posturile de inspector de integritate superior treapta de salarizare 1, cu un salariu de bază de 3500 lei, instanța de fond a apreciat că reclamanta a procedat în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 144/2007, adresându-se în acest sens M.F.P., în vederea introducerii respectivelor sume în programul informațional propriu, pentru a putea fi preluate, astfel, în Anexa 3/30/06; față de răspunsul negativ al M.F.P, consideră instanța de fond că reclamanta nu poate fi culpabilizată pentru incompatibilitățile sistemului informatic din cadrul respectivului minister, atâta timp cât stabilirea acestui salariu de bază s-a făcut în conformitate cu prevederile Legii nr. 144/2007.

În privința numărului total al posturilor de inspector de integritate, instanța de fond, a considerat că stabilirea și ocuparea acestora s-a făcut cu respectarea încadrării în numărul maxim de posturi prevăzut în Legea nr. 144/2007 și a avut drept scop asigurarea resurselor umane necesare bunei funcționări a instituției în vederea aducerii la îndeplinire a Condiționalității 2 din H.G. nr. 1346/2007 privind aprobarea planului de acțiune pentru îndeplinirea condiționalităților din cadrul mecanismului de cooperare și verificare a progresului realizat de România în domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției, demersuri concretizate în mod constant în rezultatele pozitive ale Agenției constatate în Raportul de țară în domeniul justiției.

Mai consideră instanța de fond că indemnizațiile aferente respectivelor funcții de conducere și de execuție s-au plătit legal cu atât mai mult cu cât persoanele care le-au ocupat au prestat activități corespunzătoare care au presupus asumarea unor responsabilități de răspundere. De asemenea, se mai apreciază că, deși actualizarea Anexei 3/30/06 s-a făcut la o a doua rectificare bugetară, prin O.U.G. nr. 112 din 24 septembrie 2008, plata indemnizațiilor de conducere aferente celor 18 funcții publice de conducere din ștatul de funcții aprobat s-a făcut cu încadrarea în prevederile bugetare aprobate pe această destinație, în condițiile legii.

În concluzie, Curtea de apel a considerat că bugetul reclamantei a fost gestionat legal, în primul act de activitate al acestei instituții în condițiile în care nu a fost depășită limita cheltuielilor ba chiar au fost restituite la bugetul de stat sume importante necheltuite și nici nu a fost depășit numărul de posturi reglementat de legea organică. Cu privire la punctul 3 referitor la luarea măsurilor de intrare în legalitate și de înlăturare a efectelor asupra resurselor publice, urmare a organizării nelegale a cabinetului demnitarului la nivelul vicepreședintelui ANI, precum și a depășirii numărului de personal prevăzut de lege pentru cabinetul demnitarului care se putea organiza la nivelul președintelui, instanța de fond a considerat că în mod legal a fost transformat personalul încadrat la cabinetul demnitarului, reglementat de O.G.

nr. 32/1998, într-un corp de consilieri care s-a încadrat în numărul de posturi stabilit prin lege în structura Agenției, organ de specialitate al administrației publice centrale, cu respectarea strictă a limitelor bugetului de stat aprobat. În acest sens, instanța de fond a constatat că bugetul de salarii al reclamantei nu a fost depășit, iar angajarea pe respectivele funcții s-a făcut cu respectarea numărului de posturi reglementat de art. 16 alin. (3) din Legea nr. 144/2007, astfel încât măsura de recuperare a sumelor plătite drept salarii este vădit ilegală, fiind de natură a încălca principiile de bază conform cărora la muncă depusă salariatul beneficiază de un câștig pe măsură iar proba muncii depuse se poate face prin orice mijloc.

Cu privire la punctul 4 referitor la înlăturarea efectelor produse asupra resurselor publice prin plata nelegală a drepturilor decurgând din detașarea cu încălcarea prevederilor legale, a doamnei M.A.L. de la Ministerul Justiției, pentru perioada 15 decembrie 2007-17 aprilie 2008, instanța de fond a apreciat din că din coroborarea dispozițiilor art. 59 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 144/2007, art. 5 alin. (3) din O.G. nr. 32/1998 și art. 49 alin. (2) C. muncii, rezultă că respectiva detașare s-a făcut cu respectarea dispozițiilor legale, Ministerul Justiției având, la data de 13 decembrie 2007, competența de a dispune respectiva măsură. De altfel, mai reține instanța de fond că la momentul încetării calității de consilier la cabinetul demnitarului, în 17 aprilie 2008, respectiva persoană a fost detașată în cadrul ANI de către Cancelaria Primului Ministru.

Referitor la punctul 5 privind luarea măsurilor pentru înlăturarea efectelor produse asupra destinației resurselor publice, urmare a achitării din bugetul autorității reclamante și nu din bugetul Ministerului Justiției, a drepturilor aferente reprezentării acestui minister în Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, de către domnul H.G. instanța de fond a apreciat că activitatea desfășurată în cadrul respectivei comisii a avut legătură cu activitatea A.N.I., astfel încât este justificată plata indemnizației de ședință către acesta.

Cu privire la punctul 6 referitor la elaborarea și aplicarea cu rigurozitate a unui set de proceduri interne privind inițierea, derularea și monitorizarea proceselor de achiziții publice, și care să conțină atribuții și responsabilități concrete pentru personalul implicat în aceste activități, punând accent pe respectarea legalității și a principiilor de transparență, liberă concurență, tratament egal și eficiență a fondurilor publice instanța de fond a apreciat că prin modalitatea de derulare a procedurilor de achiziție ori a cumpărărilor directe reclamanta nu a încălcat în nici un fel prevederile O.U.G. nr. 34/2006 și ale H.G. nr. 925/2006 cum în mod nefondat și eronat au reținut reprezentanții pârâtei.

Astfel, instanța de fond consideră în ceea ce privește conținutul tabelelor exemplificative privind achiziția de computere că cele două poziții „ computere de birou” și „punct de lucru” au 2 coduri CPV diferite; pachetele software din clasa CPV 48000000-8 denumită „pachete software și sisteme informatice”, procurate sunt din coduri CPV diferite ale clasei respective; în cazul cumpărării directe de covoare cursul și respectiv, valoarea cumpărării este cel din data facturii și nu cel al estimării din referatul de necesitate; în ceea ce privește procurarea de fotocopiatoare încălcarea pragului de 10.000 de euro ar fi fost reală în cazul în care ori aveam un singur produs cu o valoare de peste 10.000 de euro, ori cele trei produse aveau același cod CPV și cumulate rezulta o valoare de peste 10.000 de euro, ceea ce nu este cazul, în speță, unde este vorba de trei produse diferite, cu trei coduri CPV diferite și cu trei funcționalități diferite; cu privire la achiziționarea unei centrale telefonice neconcordanțele și erorile aritmetice nu au dus la vicierea procedurii și nici la încălcarea ca finalitate a principiilor prevăzute de art. 2 din O.U.G.

nr. 34/2006; cu privire la achiziția de autoturisme nu se poate reține încălcarea principiului integrității și transparenței procesului de achiziție, reținându-se, pe de o parte,că autoritatea contractantă nu poate obliga operatorii economici care au cumpărat documentația să depună și oferte corespunzătoare iar pe de altă parte, că este dreptul exclusiv al autorității contractante de a-și stabili nevoile și caracteristicile bunurilor achiziționate; în privința limitelor maxime ale consumului de carburanți, acestea au respectat întocmai normativele legale, în raport cu numărul de autoturisme aflate în proprietate, art. 5 alin. (4) din O.G.

nr. 80/2001; în ceea ce privește închirierea sistemelor informatice nu ne aflăm în situația închirierii unui utilaj pentru o lucrare definită, ci sistemele informatice au fost închiriate pentru o perioadă determinată, pentru lucrări efectuate de personalul instituției ci și ca instrument de lucru; Referitor la contractul de închiriere nr. 17/2008 pentru spațiul situat în B-dul Aviatorilor instanța de fond a reținut că potrivit dispozițiilor art. 13 din O.U.G. nr. 34/2006, închirierea nu face obiectul unei achiziții publice ci este o măsură managerială dictată de obiectivele instituției și reglementată de normative privind spațiile cu destinația de birou. Astfel, consideră instanța de fond că decizia managerială privind închirierea respectivului imobil a fost una corectă și justificată prin raportare la dispozițiile art. 2 și art. 3 din H.G.

nr. 866/1996. Mai reține instanța de fond că definitivarea și actualizarea programului anual al achizițiilor publice este fundamentată pe baza fondurilor alocate și pe posibilitatea de atragere a altor fonduri bugetare sau extrabugetare, pe parcursul anului bugetar, iar încălcarea prevederilor art. 6 alin. (1) din H.G. nr. 925/2006 nu poate fi reținută câtă vreme respectiva normă legală nu își găsește aplicare în cazul cumpărărilor directe. Consideră instanța de fond că din raportarea valorii inițiale la valoarea finală a creditelor bugetare aprobate la finele anului 2008 este evident că pe parcursul anului 2008 valoarea creditelor bugetare a fost majorată cu circa 41% și că valoarea estimată cuprinsă în programul anual al achizițiilor publice este o valoare scriptică orientativă, valoarea estimată cuprinsă în documentația de atribuire este valoarea reală care se ia în calcul la atribuirea unui contract.

În ceea ce privește cumpărarea directă, în opinia instanței de fond, este evident că, potrivit legilor care reglementează domeniul, aceasta este o metodă de a achiziționa și nu o procedură în sensul celor prevăzute la art. 20 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006 și pentru care legiuitorul a prevăzut ca obligație legală doar respectarea prevederilor art. 204 alin. (2) coroborat cu art. 29 din O.U.G. nr. 34/2006. Mai consideră instanța de fond că atâta timp cât O.U.G. nr. 34/2006 precizează și impune reguli și modalități speciale și specifice de atribuire a contractelor, fără a impune și o pondere numerică ori procentuală, a unui anumit tip de procedură în totalul achizițiilor iar atâta timp cât atribuirea contractelor s-a efectuat prin încadrarea în prevederile legale, nu are nici o relevanță ponderea unui anumit tip de procedură în totalul achizițiilor, actul normativ, neimpunând o limită în ceea ce privește cumpărările directe.

Cu privire la Ordinul Președintelui A.N.R.M.A.P. nr. 155/2006, instanța de fond consideră că respectivul act administrativ nu conține reglementări normative, cu putere de lege, imperative și obligatorii de urmat ci consacră un ghid cu caracter orientativ, așa încât a înlăturat constatările auditorilor referitoare la încălcarea respectivului ordin. 2. Cererea de recurs Împotriva sentinței civile nr. din 434 din 22 ianuarie 2010 a Curții de Apel București - Secția a VIII-a Contencios Administrativ și Fiscal a declarat recurs pârâta Curtea de Conturi a României criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în condițiile art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ. 2.1 Printr-un prim motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc.

civ., susține recurenta că prin hotărârea recurată, reclamantei i s-a dat mai mult decât s-a cerut, în condițiile în care prima instanță a procedat în mod netemeinic și nelegal, cu încălcarea flagrantă a prevederilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., la anularea în tot a Deciziei nr. 4 din 21 septembrie 2009, deși în cauză se contestase doar încheierea prin care fusese respinsă, contestația formulată împotriva a șase din cele zece măsuri dispuse prin decizia sus-indicată. Mai mult chiar, în cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat numai anularea încheierii nr. VIII/2009 dar nu și a Deciziei nr. 4/2009. 2.2 Printr-un alt motiv de recurs formulat în temeiul art. 304 pct. 9 C proc.

civ. susține recurenta-pârâtă că sentința recurată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, după cum urmează: În ceea ce privește considerentele reținute de prima instanță referitoare la punctul 1 al încheierii VIII/3 din 3 septembrie 2009 consideră recurenta că, concluzia instanței de fond s-a bazat exclusiv pe susținerile reclamantei și nu pe probele aflate la dosarul cauzei.

În acest sens, se arată că Ordinul nr. 717 din 28 mai 2009 nu a fost prezentat echipei de auditori publici externi în timpul controlului, nu a fost invocat în nici o notă de relații prezentată, nu a fost invocat nici în cadrul obiecțiunilor la procesul-verbal de contestare și nici în contestația la decizia emisă și nici nu a fost atașat acțiunii introductive așa încât simpla mențiune privind emiterea acestui ordin, ulterior anului verificat, care conține măsurile luate pentru exercitarea atribuțiilor de ordonator de credite și toate situațiile în care se deleagă atribuțiile, nu poate fi luată în considerare ca fiind o atestare a intrării în legalitate, atâta vreme cât măsurile pe care se presupune că le conține acest ordin nu se cunosc.

Referitor la considerentele reținute de instanța de fond cu privire la punctul 2 al încheierii recurenta susține că acestea sunt vădit eronate întrucât încălcarea prevederilor cuprinse în Anexa nr. 3/30 a Legii nr. 388/2007 a bugetului de stat pe anul 2008 nu poate fi justificată de faptul că prin Legea nr. 144/2007 s-a prevăzut ca structura organizatorică să fie stabilită prin regulamentul de organizare și funcționare al Agenției, aprobat de ordonatorul de credite, nici de faptul că această lege nu impune expres respectarea legii bugetare și nici de avizul dat de Agenția Națională a Funcționarilor Publici pentru structura organizatorică, aprobată prin ordinul președintelui A.N.I.

Mai arată recurenta că respectarea prevederilor din legea bugetului de stat este obligatorie, anexa 3/30/06 având rolul de a impune limite de cheltuieli structurate pe funcții, condiții în care aplicarea prevederilor Legii nr. 144/2007 nu se poate face decât în condițiile respectării limitelor impuse prin anexa menționată pentru fiecare categorie de funcții cuprinsă în cadrul acesteia, cu atât mai mult cu cât prevederile ambelor acte normative nu sunt contradictorii.

Se mai susține că încadrarea în procentul de 15% prevăzut de Legea nr. 188/1999, pentru funcțiile publice de conducere, nu oferă legalitatea încadrării unor persoane pe funcții inexistente în anexa nr. 3/30/06 din Legea nr. 388/2007, acest procent fiind o limită maximă și nu una obligatorie; de asemenea, invocarea faptului că plata indemnizațiilor de conducere s-a efectuat cu încadrarea în prevederile bugetare pe această destinație, nu este de natură, în opinia recurentei, să justifice nerespectarea limitelor prevăzute în anexele legii bugetului de stat, cu privire la numărul de posturi de conducere structurate pe categorii de funcții și la fondul aferent.

Referitor la încadrarea personalului pe funcții de inspector de integritate treapta 1 cu salariu de încadrare de 3500 lei, în condițiile în care în anexa 3/30/06 la legea bugetului de stat existau numai funcții de inspector de integritate treapta 3, cu salariul aferent de 3000 lei, consideră recurenta că nu pot fi primite susținerile reclamantei în sensul că încălcarea legii este justificată fie de imposibilitatea introducerii datelor în sistemul informațional al Ministerului Finanțelor, fie de așa-zisa „flexibilitate” a sumelor reprezentând salariile de încadrare prevăzute de lege, care în opinia reclamantei reprezintă de fapt un salariu mediu de bază și nu un salariu fix din ale cărui limite nu se poate ieși.

Mai susține recurenta că este irelevantă și susținerea conform căreia stabilirea și ocuparea funcțiilor de inspector de integritate s-a efectuat cu încadrarea numărului maxim de posturi prevăzute de Legea nr. 144/2007, deoarece limitele prevăzute de legea bugetului de stat nu pot fi depășite iar numărul maxim de posturi prevăzut de Legea nr. 144/2007 nu este obligatoriu a fi atins. Raportat la punctul trei din încheiere susține recurenta că motivarea soluției de anulare a actului nu este altceva decât o interpretare și aplicare eronată atât a prevederilor legii bugetare anuale, cât și a O.G. nr. 32/1998 privind organizarea cabinetului demnitarului din administrația publică locală. În acest context se arată că deși O.G.

nr. 32/1998 definește noțiunea de demnitar din administrația publică centrală, în care nu se încadrează funcția de vicepreședinte al A.N.I., și stabilește condițiile în care se poate organiza și funcționa cabinetul demnitarului, intimata-reclamantă, cu nerespectarea dispozițiilor legale a procedat la înființarea unei astfel de structuri la nivelul funcției de vicepreședinte al acesteia, cu rang de subsecretar de stat.

Cu privire la punctul 4 din încheiere susține recurenta că după demisia ministrului justiției, operantă începând cu data de 17 decembrie 2007, continuarea detașării unui consilier al ministrului justiției, dispusă în data de 15 decembrie 2007, cu menținerea drepturilor salariale aferente și net superioare, este nelegală, singura instituție care putea dispune detașarea la ANI, fiind Cancelaria Primului-Ministru cu care respectiva persoană avea raporturile de muncă suspendate din data de 13 decembrie 2007, în conformitate cu art. 51 lit. e) C. muncii, în scopul exercitării unei alte funcții de durată determinată egală cu mandatul ministrului justiției. Referitor la punctul 5 din încheierea contestată susține recurenta că în mod greșit instanța de fond reține în considerentele hotărârii recurate faptul că activitatea domnului H.G.

a avut legătură cu activitatea reclamantei, ceea ce justifică plata indemnizației de ședință pentru acesta, în condițiile în care din documentele prezentate de intimata-reclamantă nu rezultă acest fapt iar până la apariția Deciziei Primului-Ministru nr. 382 din 30 martie 2009, domnul H.G. a fost numit în Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, prin Decizia Primului Ministru nr. 51 din 17 martie 2008 ca reprezentant al Ministerului Justiției, instituție în interesul căreia și-a și putut desfășura întreaga activitate în respectiva comisie.

Raportat la punctul 6 susține recurenta că dispunerea măsurilor de înlăturare a abaterilor prevăzute la acest punct a avut ca temei înlăturarea unor nereguli constatate în derularea procesului de achiziție publică desfășurat de intimata-reclamantă, sub aspecte care vizau : atribuirea contractului de achiziție publică, promovarea concurenței între operatorii economici, garantarea tratamentului egal și nediscriminarea operatorilor economici, asigurarea transparenței și integrității procesului de achiziție publică, asigurarea utilizării eficiente a fondurilor publice prin aplicarea procedurilor de atribuire prevăzute de legislația specială în materie. Consideră recurenta că din procesul-verbal de constatare și din documentele anexate rezultă încălcarea sub unele aspecte semnificative a prevederilor legale din actele normative care guvernează achizițiile publice.

Din această perspectivă, susține recurenta că orice conducător al unei instituții sau autorități publice și administrator de fonduri publice este obligat ca în virtutea legii și a principiilor bunei gestiuni economico-financiare, să elaboreze și să respecte procedurile instituite în domeniul achizițiilor publice. 3. Hotărârea instanței de recurs Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs formulate, în raport cu dispozițiile art. 304 1 C. proc.

civ., și ținând seama de toate susținerile și apărările părților, Înalta Curte constată că recursul este fondat și urmează a fi admis în considerarea celor ce urmează: 3.1 În perioada 10 februarie 2009-29 mai 2009 auditori externi din cadrul Departamentului VIII al Curții de Conturi a României, în temeiul Legii nr. 94/1992, au desfășurat la Agenția Națională de Integritate, o acțiune de auditare a activității economico-financiare, aferentă exercițiului bugetar 2008, la finalizarea căreia a fost întocmit procesul-verbal de constatare nr. 3668 din 10 iunie 2009, în baza căruia, în vederea înlăturării neregulilor constatate a fost emisă Decizia nr. 4 din 21 iulie 2009 a cărui dispozitiv era structurat în 10 puncte; Deciziei nr. 4/2009 a fost criticată sub aspectul dispozițiilor înscrise în 6 din cele 10 puncte prin contestația înregistrată sub nr. 88.906 din 13 august 2009, respinsă prin Încheierea NR. VIII/3 din 09 septembrie 2009. Astfel, Înalta curte urmează a primi critica circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc.

civ. față de împrejurarea că instanța de fond, cu încălcarea art. 129 alin. (6) C. proc. civ. a dispus anularea integrală a Deciziei nr. 4/2009 emisă de Curtea de Conturi a României, recurentă în prezenta cauză. 3.2 Potrivit art. 12 alin. (1) și art. 15 alin. (1) din Legea nr. 144/2007 Agenția Națională de Integritate este o autoritate administrativă centrală, finanțată integral din bugetul de stat. Președintele Agenției are, potrivit art. 15 alin. (2) din același act normativ calitatea de ordonator principal de credite, pe care o poate delega în condițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice.

Înalta Curte reține că delegarea calității de ordonator principal de credite se poate efectua, în absența unor norme speciale cu caracter derogator, doar cu respectarea strictă a normei generale imperative mai sus indicate, atât sub aspectul persoanelor care pot primi prin delegare această calitate, cât și în ceea ce privește precizarea limitelor și condițiilor delegării.

Astfel, în mod greșit instanța de fond a apreciat că prin emiterea Ordinului nr. 717 din 28 mai 2009 intimata-reclamantă a luat măsurile necesare exercitării, în limitele delegării de competență a calității de ordonator principal de credite, în condițiile în care auditorii financiari au semnalat neregularități în legătură cu exercitarea calității de ordonator principal de credite în exercițiul bugetar al anului 2008 iar respectivul ordin nu poate reglementa retroactiv limitele și condițiile de exercitare a calității de ordonator principal de credite de către persoana delegată, în absența titularului de drept, prin Ordinul nr. 243 din 22 mai 2008, în cursul anului bugetar 2008. De asemenea, nu pot fi reținute nici susținerile instanței de fond în sensul că respectivele neregularități au fost înlăturate în timpul controlului prin emiterea Ordinului nr. 717/2009 câtă vreme nu există dovezi în sensul prezentării respectivului act administrativ echipei de control cu atât mai mult cu cât nu se face nici un fel de referire la acesta în notele de relații întocmite pe toată perioada controlului și nici nu se observă depunerea acestuia la dosarul cauzei, deși intimata-reclamantă face referire la acest ordin în cererea de chemare în judecată iar instanța reia aceste susțineri în considerentele hotărârii recurate.

Înalta Curte mai reține că, în conformitate cu prevederile art. 12 alin. (2) și art. 15 alin. (3) și (4) din Legea nr. 144/2007, prin Ordinul nr. 10 din 19 decembrie 2007 s-a aprobat structura organizatorică a Agenției, modificată în cursul anului 2008, iar prin Anexa 3/30 din Legea bugetului de stat pe anul 2008 nr. 388/2007 a fost stabilit bugetul pentru anul 2008 al Agenției. În anexa 3/30/03, parte integrantă din Legea nr. 388/2007, s-a stabilit numărul maxim de posturi și fondul aferent salariilor de bază pe anii 2007-2008, respectiv sumele alocate de la bugetul de stat, pentru personalul Agenției.

Față de prevederile art. 1, art. 2 alin. (4) și art. 5 din Legea nr. 388/2007 și art. 14 și art. 22 și art. 29 alin. (4) din Legea nr. 500/2002, intimata-reclamantă era obligată să dispună încadrarea, promovarea și salarizarea personalului propriu, atât în funcțiile de conducere cât și în funcțiile de execuție, cu sau fără statut special cu respectarea limitelor prevăzute în anexa nr. 3/30/03. Astfel, instanța de fond, a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii atunci când a apreciat că, art. 16 alin. (4) din Legea nr. 144/2007 a permis intimatei-reclamante, ca și instituție publică, în sensul art. 2 alin. (1) pct. 30 din Legea nr. 500/2002, ca prin Ordinul nr. 65 din 19 februarie 2009 și ulterior prin Ordinul nr. 439 din 01 octombrie 2008, să modifice structura organizațională a Agenției, cu nerespectarea legilor bugetare anuale, respectiv Legea nr. 388/2007 și O.U.G.

nr. 112/2008. Calificarea anexei 3/30/06 care, potrivit art. 31 din Legea nr. 388/2007, face parte integrantă din respectivul act normativ, drept o anexă de fundamentare a fondului de salarii de bază lipsită de bază legală pentru acordarea drepturilor salariale, nu poate fi considerată decât o înțelegere greșită a cadrului general și a procedurilor privind utilizarea fondurilor publice și a responsabilităților instituțiilor publice implicate în procesul bugetar, în sensul art. 2 alin. (1) pct. 36 din Legea privind finanțele publice.

Demersurile făcute în cursul anului bugetar 2008 către Ministerul Finanțelor Publice în vederea modificării anexei 3/30 precum și faptul că numărul posturilor de conducere, a fost stabilit cu încadrarea în limitele procentuale stabilite prin Legea nr. 188/1999 și cu avizul favorabil al Agenției Naționale a Funcționarilor Publici, nu sunt argumente pentru a justifica încălcarea limitelor bugetare stabilite prin bugetul pe anul 2008, cum în mod greșit apreciază instanța de fond. Reținerea ca și argument, în sensul invocat în cererea de chemare în judecată, a faptului că persoanele care au ocupat respectivele funcții de conducere pentru care nu era prevăzută o acoperire bugetară, au desfășurat activități care au presupus asumarea unor responsabilități precum și necesitatea asigurării resurselor umane necesare bunei funcționări a instituției în vederea îndeplinirii unor obligații legale, apare cel puțin neserioasă pentru a face obiectul unei analize.

Potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 32/1998 așa cum a fost modificat prin Legea nr. 760/2001 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 32/1998 privind organizarea cabinetului demnitarului din administrația publică centrală, prin demnitar se înțelege primul-ministru, ministrul, secretarul de stat și asimilații acestuia, precum și prefectul ca reprezentant al Guvernului iar potrivit art. 4 din același act normativ numărul maxim de posturi din cabinetul demnitarului, pentru fiecare funcție din cadrul acestuia, este prevăzut în anexa nr. 1 la prezenta ordonanță. Potrivit art. 12 alin. (2) din Legea nr. 144/2007, forma în vigoare pe parcursul anului 2008, președintele Agenției este demnitar cu rang de secretar de stat, vicepreședintele este demnitar cu rang de subsecretar de stat.

Din interpretarea coroborată a dispozițiile legale mai-sus redate rezultă fără putere de tăgadă că, în structura organizatorică a aparatului de lucru al Agenției, era posibilă organizarea și funcționarea cabinetului demnitarului, în sensul art. 3 din 3 din O.U.G. nr. 32/1998, așa cum a fost modificată prin Legea de aprobare nr. 760/2001, doar în subordinea președintelui, demnitar cu rang de secretar de stat, și nu și în subordinea vicepreședintelui instituției, demnitar cu rang de subsecretar de stat, cum în mod greșit apreciază instanța de fond. Prin urmare, în mod corect s-a reținut de către auditorii externi că organizarea cabinetului demnitarului prin Ordinul nr. 65 din 19 februarie 2008, și pentru funcția de vicepreședinte cât și stabilirea numărului persoanelor încadrate la cabinetul demnitarului din subordinea președintelui, s-au efectuat cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor O.U.G.

nr. 32/1998, așa cum a fost modificată prin Legea de aprobare nr. 760/2001, act normativ indicat în preambulul respectivului act administrativ. De asemenea, față de prevederile art. 5 din O.U.G. nr. 32/1998 Înalta Curte constată că nu a fost justificată încadrarea personalului în cadrul cabinetului demnitarului, compartiment organizatoric distinct, în subordinea demnitarului, în condițiile în care respectiva funcție de demnitate publică este vacantă. Astfel, în mod greșit instanța de fond a apreciat, fără a analiza statutul și specificul personalului încadrat în cadrul cabinetului demnitarului, reglementat prin O.U.G. nr. 32/1998, așa cum a fost modificată prin Legea de aprobare nr. 760/2001, legalitatea încadrării acestuia pe perioada vacanței funcției de demnitate publică, respectiv vicepreședinte, și transformarea într-un corp de consilieri cu respectarea numărului total de posturi stabilit de art. 16 alin. (3) din Legea nr. 144/2007, pentru structura Agenției.

În raport cu dispozițiile art. 45 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, Înalta Curte constată că detașarea în cadrul Agenției a unui salariat al Cancelariei Primului Ministru, al cărui contract de muncă fusese suspendat în condițiile art. 51 alin. (1) din același act normativ, pe durata mandatului ministrului justiției, de către Ministerul Justiției, s-a efectuat cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale care reglementează modificarea contractului individual de muncă. Este adevărat că potrivit art. 59 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 144/2007 Ministerul Justiției avea obligația de a detașa în cadrul Agenției 3 persoane, însă această obligație nu putea fi îndeplinită decât cu respectarea dispozițiilor art. 45 C. muncii.

Prin urmare în mod greșit instanța de fond, fără a observa că doamna M.A.L. era salariata Cancelariei Primului Ministru și nu a Ministerului Justiției, unde și-a desfășurat activitatea, potrivit art. 5 alin. (2) din O.G. nr. 32/1998, pe durată determinată, ca și consilier al ministrului justiției, a considerat, ca urmare a indicării și interpretării greșite a unor dispoziții legale, că respectiva detașare precum și stabilirea drepturilor salariale aferente s-au dispus în condiții de legalitate. Potrivit art. 13 alin. (2) lit. f) și art. 15 lit. d) din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, și art. 15 din H.G.

nr. 1095/2005 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Titlului VII „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea nr. 247/2005, din Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, fac parte și doi reprezentanți ai Ministerului Justiției, care beneficiază de indemnizație de ședință reprezentând 50% din salariul de încadrare, sumă acordată din bugetul fiecărei instituții a administrației publice centrale care are desemnați reprezentanți în respectiva comisie. Dat fiind faptul că domnul H.G. a fost desemnat, prin Decizia Primului Ministru nr. 51 din 17 martie 2008, în respectiva comisie, în calitate de reprezentant al Ministerului Justiției, este fără putere de tăgadă faptul că această ultimă instituție era obligată, în raport cu dispozițiile legale mai sus indicate, să suporte din bugetul propriu, indemnizația de ședință aferentă participării reprezentantului său la lucrările respectivei comisii.

Faptul că domnul H.G. a fost detașat în cursul anului 2008 în cadrul Agenției și a optat potrivit art. 12 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006, pentru menținerea, pe perioada detașării a drepturilor salariale avute la Ministerul Justiției, nu poate justifica plata indemnizației de ședință din bugetul Agenției, în condițiile în care respectivele sume nu se încadrează în categoria drepturilor salariale la care face referire O.U.G. nr. 27/2006. Aprecierile instanței de fond în sensul că activitatea desfășurată în cadrul respectivei comisii are legătură cu activitatea Agenției, nu poate justifica efectuarea plăților din creditele bugetare ale Agenției, în condițiile în care atât componența comisiei cât și suportarea cheltuielilor aferente sunt strict reglementate iar Agenția nu are reprezentanți în respectiva comisie.

Potrivit art. 4 alin. (1) și (2) din H.G. nr. 925/2006 autoritatea contractantă are obligația de a stabili programul anual al achizițiilor publice iar după aprobarea bugetului propriu are obligația de a-și definitiva programul anual al achizițiilor publice în funcție de fondurile aprobate și de posibilitățile de atragere a altor fonduri. Față de caracterul imperativ al dispozițiilor legale mai-sus redate Înalta Curte constată că în mod greșit instanța de fond nu a reținut în sarcina Agenției, ca și autoritate publică contractantă, în sensul art. 8 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 34/2006, obligația actualizării și modificării programului anual al achizițiilor publice, întocmit pentru anul 2008, în conformitate cu creditele bugetare aprobate pentru anul 2008, precum și cu achizițiile făcute în cursul respectivului an bugetar.

Tocmai pentru a face posibilă achiziționarea și a altor bunuri decât cele înscrise inițial în programul anual de achiziții dar și pentru a evita înregistrarea unor diferențe între valoarea estimată și aprobată a contractelor din program și nivelul total al achizițiilor efectuate, autoritatea contractantă, este îndreptățită potrivit art. 4 alin. (8) și (9) din H.G. nr. 925/2006 să opereze modificări sau completări ulterioare în programul anual al achizițiilor publice. În mod greșit instanța de fond consideră că dispozițiile art. 6 alin. (1) nu sunt incidente în cauză, în condițiile în care achizițiile prin cumpărare directă se fac din fonduri publice iar potrivit art. 4 alin. (2) din H.G. nr. 925/2006 programul anual al achizițiilor publice cuprinde totalitatea acordurilor-cadru și a contractelor pe care autoritatea contractantă urmează să le atribuie/încheie, pe parcursul unui an bugetar, indiferent de forma de procedura de atribuire.

Prin urmare o apreciere în sensul că pentru achizițiile efectuate prin cumpărare directă nu există obligația de a fi cuprinse în programul anual al achizițiilor publice nu poate fi decât greșită.

Față de prevederile art. 15 alin. (1) din Legea nr. 144/2007, art. 63 din Legea nr. 500/2002 coroborate cu prevederile art. 2 pct. 4 din Legea nr. 388/2007 este de necontestat faptul că posibilitățile Agenției de atragere de noi fonduri la începutul anului 2008 se limitau numai la creditele bugetare aprobate prin legea bugetului de stat, iar valoarea achizițiilor din programul anual al achizițiilor publice aprobat trebuia să se încadreze în limita creditelor bugetare aprobate, condiții în care nu pot fi primite considerațiile instanței de fond pentru a justifica neîndeplinirea unor obligații legale referitoare la întocmirea, modificarea și actualizarea programului anual de achiziții pentru anul 2008. De asemenea, instanța de fond a făcut o greșită apreciere a situației de fapt raportată la prevederile O.U.G.

nr. 34/2006 când a apreciat asupra respectării reglementărilor legale în domeniul achizițiilor publice efectuate la titlu „ cheltuieli de capital”.

Astfel, instanța de fond, nu a observat situația divizării pozițiilor înscrise în lista de investiții, cât și prezentarea în referatele de necesitate numai a achiziției de produse pentru perioada imediată, cu valoarea estimată a acesteia, fără a se avea în vedere produsele similare din aceeași categorie achiziționate în cursul anului 2008, și implicit valorile cumulate ale contractelor pentru toate produsele similare din aceeași categorie de bunuri, care au fost achiziționate sau urmau a fi achiziționate pe parcursul unui an, atunci când a apreciat, asupra legalității procedurii prin care au fost atribuit contractele de achiziție publică unor produse achiziționate, precum computere personale din grupa de produse CPV 30213000-5, pachete software și sisteme informatice CPV 48000000-8, mobilă, inclusiv mobilă de birou CPV 39000000-2 sau echipamente de sonorizare CPV 32342410-9.

De asemenea, instanța de fond, analizând procedura de achiziție publică a unor produse, respectiv covoare și fotocopiatoare, a apreciat greșit, față de dispozițiile art. 25, art. 26 și art. 27 din O.U.G. nr. 34/2006, că estimarea valorii de achiziție a unor produse se efectuează la data încheierii contractului și nu la data inițierii achiziției și nu a observat faptul că tocmai calcularea eronată a valorii estimate a contractelor de achiziție a avut ca rezultat greșita atribuirea a unor contracte de achiziție publică prin cumpărare directă în locul aplicării procedurii de achiziție publică prin cerere de oferte. Față de exigența dispozițiilor art. 35 din O.U.G. nr. 34/2006 vor fi reținute și criticile referitoare la atingerea principiilor impuse de art. 2 din același act normativ, în derularea procedurii de atribuire a contractului pentru achiziționarea unui număr de 3 autoturisme.

Totodată, față de prevederile art. 14, art. 22 din Legea nr. 500/2002 vor fi primite și criticile referitoare la neregularitățile constatate în încheierea și executarea contractului de închiriere nr. 17 din 07 noiembrie 2008 precum și a contractului de servicii de închiriere sisteme informatice nr. 25 din 01 iulie 2008 fără a relua argumentele expuse în actul de control care a stat la baza emiterii celor două acte administrative contestate. Toate considerentele expuse, converg către concluzia că, în raport cu dispozițiile legale incidente în cauză, soluția pronunțată de instanța de fond este netemeinică și nelegală,motiv pentru care urmează a fi primite toate criticile formulate de recurentul-reclamant, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În consecință, față de considerentele expuse, recursul urmează a admis iar hotărârea recurată modificată în sensul respingerii acțiunii intimatei-reclamante ca neîntemeiate, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Curtea de Conturi a României împotriva sentinței civile nr. 434 din 22 ianuarie 2010 a Curții de Apel București - Secția A VIII-A Contencios Administrativ și Fiscal, ca nefondat. Modifică sentința atacată în sensul că respinge ca neîntemeiată acțiunea formulată de Agenția Națională de Integritate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 noiembrie 2010.