ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5047/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5047/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

cu recurs

Prin sentința civilă nr.

434 din 22 ianuarie 2010, Curtea de Apel București - Secția a VIII-a Contencios

Administrativ și Fiscal a admis cererea formulată de reclamanta Agenția Națională

de Integritate în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, a

dispus anularea Încheierii nr. VIII/3 din 09 septembrie 2009, a admis

contestația formulată de reclamantă și pe cale de consecință a anulat Decizia nr.

4 din 21 iulie 2009 emisă de pârâtă.

Pentru a pronunța

această soluție, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

În legătură cu

constatările de la punctul 1 al actului de control, instanța de fond a reținut

că reclamanta și-a îndeplinit obligațiile referitoare la luarea măsurilor

pentru, exercitarea, conform legii, respectiv în limitele delegării de

competență, a atribuțiilor de ordonator de credite de către persoana sau

persoanele cărora li se pot delega astfel de atribuții, prin emiterea Ordinului

nr. 717 din 28 mai 2009, adus la cunoștința auditorilor financiari, în timpul

desfășurării controlului.

Referitor la

constatările de la punctul 2 cu privire la înlăturarea efectelor produse prin

nerespectarea prevederilor anexei 3/30 la Legea nr. 388/2007, a bugetului de stat pe anul 2008 și O.U.G. nr. 112/2008, privind rectificarea bugetului de

stat pe anul 2008, în ceea ce privește numărul și structura funcțiilor de

conducere precum și a funcțiilor de inspector de integritate, instanța de fond

a reținut că structura organizatorică a instituției reclamante, care cuprindea

și funcțiile de conducere la care se face referire în actul de control, a fost

aprobată în mod legal prin Ordinul nr. 65 din 19 februarie 2009, în baza art. 16

alin. (4) din Legea nr. 144/2007, care nu condiționează respectiva aprobare de

respectarea prevederilor bugetare în vigoare, respectiv, Legea nr. 388/2007 și

O.U.G. nr. 112/2008 ; în acest sens, mai consideră instanța de fond că atât

Legea nr. 144/2007 cât și Legea nr. 188/1999 sunt, potrivit Constituției

României, legi organice, a căror forță juridică impune aplicarea cu prioritate

față de legile ordinare, astfel cum este legea bugetului, motiv pentru care

structura de funcții aprobată prin Ordinul nr. 10 din 19 decembrie 2007, s-a

făcut cu respectarea prevederilor legale în vigoare, precum și cu încadrarea în

cheltuielile de personal alocate prin legea bugetului de stat.

Astfel, consideră

judecătorul fondului că anexa 3/30/06 nu reprezintă baza legală de plată pentru

acordarea drepturilor salariale de care beneficiază personalul Agenții conform

legii, ci este o anexa de fundamentare a fondului de salarii de bază aferent

posturilor aprobate prin buget.

În acest context

constată instanța de fond că pe parcursul anului 2008 funcțiile de director

general, director general adjunct și șef serviciu au fost aprobate cu avizul

Agenției Naționale a Funcționarilor Publici și ocupate în limitele stabilite

prin Legea nr. 188/1999 (15% din totalul funcțiilor publice, prevăzute în

ștatul de funcții) iar această situație a fost comunicată, încă din luna iulie

2008, la Ministerul Economiei și Finanțelor pentru a se putea proceda la

modificarea Anexei 3/30/06 la o primă rectificare bugetară.

Referitor la

posturile de inspector de integritate superior treapta de salarizare 1, cu un

salariu de bază de 3500 lei, instanța de fond a apreciat că reclamanta a

procedat în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 144/2007, adresându-se în

acest sens M.F.P., în vederea introducerii respectivelor sume în programul

informațional propriu, pentru a putea fi preluate, astfel, în Anexa 3/30/06; față

de răspunsul negativ al M.F.P, consideră instanța de fond că reclamanta nu

poate fi culpabilizată pentru incompatibilitățile sistemului informatic din

cadrul respectivului minister, atâta timp cât stabilirea acestui salariu de

bază s-a făcut în conformitate cu prevederile Legii nr. 144/2007.

În privința numărului

total al posturilor de inspector de integritate, instanța de fond, a considerat

că stabilirea și ocuparea acestora s-a făcut cu respectarea încadrării în

numărul maxim de posturi prevăzut în Legea nr. 144/2007 și a avut drept scop

asigurarea resurselor umane necesare bunei funcționări a instituției în vederea

aducerii la îndeplinire a Condiționalității 2 din H.G. nr. 1346/2007 privind

aprobarea planului de acțiune pentru îndeplinirea condiționalităților din

cadrul mecanismului de cooperare și verificare a progresului realizat de

România în domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva

corupției, demersuri concretizate în mod constant în rezultatele pozitive ale

Agenției constatate în Raportul de țară în domeniul justiției.

Mai consideră

instanța de fond că indemnizațiile aferente respectivelor funcții de conducere

și de execuție s-au plătit legal cu atât mai mult cu cât persoanele care le-au

ocupat au prestat activități corespunzătoare care au presupus asumarea unor

responsabilități de răspundere.

De asemenea, se mai

apreciază că, deși actualizarea Anexei 3/30/06 s-a făcut la o a doua

rectificare bugetară, prin O.U.G. nr. 112 din 24 septembrie 2008, plata indemnizațiilor

de conducere aferente celor 18 funcții publice de conducere din ștatul de

funcții aprobat s-a făcut cu încadrarea în prevederile bugetare aprobate pe

această destinație, în condițiile legii.

În concluzie, Curtea

de apel a considerat că bugetul reclamantei a fost gestionat legal, în primul

act de activitate al acestei instituții în condițiile în care nu a fost

depășită limita cheltuielilor ba chiar au fost restituite la bugetul de stat

sume importante necheltuite și nici nu a fost depășit numărul de posturi

reglementat de legea organică.

Cu privire la punctul

3 referitor la luarea măsurilor de intrare în legalitate și de înlăturare a

efectelor asupra resurselor publice, urmare a organizării nelegale a

cabinetului demnitarului la nivelul vicepreședintelui ANI, precum și a

depășirii numărului de personal prevăzut de lege pentru cabinetul demnitarului

care se putea organiza la nivelul președintelui, instanța de fond a considerat

că în mod legal a fost transformat personalul încadrat la cabinetul demnitarului,

reglementat de O.G. nr. 32/1998, într-un corp de consilieri care s-a încadrat

în numărul de posturi stabilit prin lege în structura Agenției, organ de

specialitate al administrației publice centrale, cu respectarea strictă a

limitelor bugetului de stat aprobat.

În acest sens,

instanța de fond a constatat că bugetul de salarii al reclamantei nu a fost

depășit, iar angajarea pe respectivele funcții s-a făcut cu respectarea

numărului de posturi reglementat de art. 16 alin. (3) din Legea nr. 144/2007,

astfel încât măsura de recuperare a sumelor plătite drept salarii este vădit

ilegală, fiind de natură a încălca principiile de bază conform cărora la muncă

depusă salariatul beneficiază de un câștig pe măsură iar proba muncii depuse se

poate face prin orice mijloc.

Cu privire la punctul

4 referitor la înlăturarea efectelor produse asupra resurselor publice prin

plata nelegală a drepturilor decurgând din detașarea cu încălcarea prevederilor

legale, a doamnei M.A.L. de la Ministerul Justiției, pentru perioada 15 decembrie 2007-17 aprilie 2008, instanța de fond a apreciat din că din coroborarea

dispozițiilor art. 59 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 144/2007, art. 5 alin.

(3) din O.G. nr. 32/1998 și art. 49 alin. (2) C. muncii, rezultă că respectiva

detașare s-a făcut cu respectarea dispozițiilor legale, Ministerul Justiției

având, la data de 13 decembrie 2007, competența de a dispune respectiva măsură.

De altfel, mai reține instanța de fond că la momentul încetării calității de

consilier la cabinetul demnitarului, în 17 aprilie 2008, respectiva persoană a

fost detașată în cadrul ANI de către Cancelaria Primului Ministru.

Referitor la punctul

5 privind luarea măsurilor pentru înlăturarea efectelor produse asupra

destinației resurselor publice, urmare a achitării din bugetul autorității

reclamante și nu din bugetul Ministerului Justiției, a drepturilor aferente

reprezentării acestui minister în Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor, de către domnul H.G. instanța de fond a apreciat că activitatea

desfășurată în cadrul respectivei comisii a avut legătură cu activitatea

A.N.I., astfel încât este justificată plata indemnizației de ședință către

acesta.

Cu privire la punctul

6 referitor la elaborarea și aplicarea cu rigurozitate a unui set de proceduri

interne privind inițierea, derularea și monitorizarea proceselor de achiziții

publice, și care să conțină atribuții și responsabilități concrete pentru

personalul implicat în aceste activități, punând accent pe respectarea

legalității și a principiilor de transparență, liberă concurență, tratament

egal și eficiență a fondurilor publice instanța de fond a apreciat că prin

modalitatea de derulare a procedurilor de achiziție ori a cumpărărilor directe

reclamanta nu a încălcat în nici un fel prevederile O.U.G. nr. 34/2006 și ale H.G.

nr. 925/2006 cum în mod nefondat și eronat au reținut reprezentanții pârâtei.

Astfel, instanța de

fond consideră în ceea ce privește conținutul tabelelor exemplificative privind

achiziția de computere că cele două poziții „ computere de birou” și „punct de

lucru” au 2 coduri CPV diferite; pachetele software din clasa CPV 48000000-8

denumită „pachete software și sisteme informatice”, procurate sunt din coduri

CPV diferite ale clasei respective; în cazul cumpărării directe de covoare

cursul și respectiv, valoarea cumpărării este cel din data facturii și nu cel

al estimării din referatul de necesitate; în ceea ce privește procurarea de

fotocopiatoare încălcarea pragului de 10.000 de euro ar fi fost reală în cazul

în care ori aveam un singur produs cu o valoare de peste 10.000 de euro, ori

cele trei produse aveau același cod CPV și cumulate rezulta o valoare de peste

10.000 de euro, ceea ce nu este cazul, în speță, unde este vorba de trei

produse diferite, cu trei coduri CPV diferite și cu trei funcționalități

diferite; cu privire la achiziționarea unei centrale telefonice neconcordanțele

și erorile aritmetice nu au dus la vicierea procedurii și nici la încălcarea ca

finalitate a principiilor prevăzute de art. 2 din O.U.G. nr. 34/2006; cu privire

la achiziția de autoturisme nu se poate reține încălcarea principiului

integrității și transparenței procesului de achiziție, reținându-se, pe de o

parte,că autoritatea contractantă nu poate obliga operatorii economici care au

cumpărat documentația să depună și oferte corespunzătoare iar pe de altă parte,

că este dreptul exclusiv al autorității contractante de a-și stabili nevoile și

caracteristicile bunurilor achiziționate; în privința limitelor maxime ale

consumului de carburanți, acestea au respectat întocmai normativele legale, în

raport cu numărul de autoturisme aflate în proprietate, art. 5 alin. (4) din O.G.

nr. 80/2001; în ceea ce privește închirierea sistemelor informatice nu ne aflăm

în situația închirierii unui utilaj pentru o lucrare definită, ci sistemele

informatice au fost închiriate pentru o perioadă determinată, pentru lucrări

efectuate de personalul instituției ci și ca instrument de lucru;

Referitor la

contractul de închiriere nr. 17/2008 pentru spațiul situat în B-dul Aviatorilor

instanța de fond a reținut că potrivit dispozițiilor art. 13 din O.U.G. nr. 34/2006,

închirierea nu face obiectul unei achiziții publice ci este o măsură

managerială dictată de obiectivele instituției și reglementată de normative

privind spațiile cu destinația de birou. Astfel, consideră instanța de fond că

decizia managerială privind închirierea respectivului imobil a fost una corectă

și justificată prin raportare la dispozițiile art. 2 și art. 3 din H.G. nr. 866/1996.

Mai reține instanța

de fond că definitivarea și actualizarea programului anual al achizițiilor

publice este fundamentată pe baza fondurilor alocate și pe posibilitatea de

atragere a altor fonduri bugetare sau extrabugetare, pe parcursul anului

bugetar, iar încălcarea prevederilor art. 6 alin. (1) din H.G. nr. 925/2006 nu

poate fi reținută câtă vreme respectiva normă legală nu își găsește aplicare în

cazul cumpărărilor directe.

Consideră instanța de

fond că din raportarea valorii inițiale la valoarea finală a creditelor

bugetare aprobate la finele anului 2008 este evident că pe parcursul anului

2008 valoarea creditelor bugetare a fost majorată cu circa 41% și că valoarea

estimată cuprinsă în programul anual al achizițiilor publice este o valoare

scriptică orientativă, valoarea estimată cuprinsă în documentația de atribuire

este valoarea reală care se ia în calcul la atribuirea unui contract.

În ceea ce privește

cumpărarea directă, în opinia instanței de fond, este evident că, potrivit

legilor care reglementează domeniul, aceasta este o metodă de a achiziționa și

nu o procedură în sensul celor prevăzute la art. 20 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006

și pentru care legiuitorul a prevăzut ca obligație legală doar respectarea

prevederilor art. 204 alin. (2) coroborat cu art. 29 din O.U.G. nr. 34/2006.

Mai consideră

instanța de fond că atâta timp cât O.U.G. nr. 34/2006 precizează și impune

reguli și modalități speciale și specifice de atribuire a contractelor, fără a

impune și o pondere numerică ori procentuală, a unui anumit tip de procedură în

totalul achizițiilor iar atâta timp cât atribuirea contractelor s-a efectuat

prin încadrarea în prevederile legale, nu are nici o relevanță ponderea unui

anumit tip de procedură în totalul achizițiilor, actul normativ, neimpunând o

limită în ceea ce privește cumpărările directe.

Cu privire la Ordinul

Președintelui A.N.R.M.A.P. nr. 155/2006, instanța de fond consideră că

respectivul act administrativ nu conține reglementări normative, cu putere de

lege, imperative și obligatorii de urmat ci consacră un ghid cu caracter orientativ,

așa încât a înlăturat constatările auditorilor referitoare la încălcarea

respectivului ordin.

Împotriva sentinței

civile nr. din 434 din 22 ianuarie 2010 a Curții de Apel București - Secția a VIII-a

Contencios Administrativ și Fiscal a declarat recurs pârâta Curtea de Conturi a

României criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în condițiile art. 304

pct. 6 și 9 C. proc. civ.

2.1 Printr-un prim

motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., susține

recurenta că prin hotărârea recurată, reclamantei i s-a dat mai mult decât s-a

cerut, în condițiile în care prima instanță a procedat în mod netemeinic și

nelegal, cu încălcarea flagrantă a prevederilor art. 129 alin. (6) C. proc.

civ., la anularea în tot a Deciziei nr. 4 din 21 septembrie 2009, deși în cauză

se contestase doar încheierea prin care fusese respinsă, contestația formulată

împotriva a șase din cele zece măsuri dispuse prin decizia sus-indicată.

Mai mult chiar, în

cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat numai anularea

încheierii nr. VIII/2009 dar nu și a Deciziei nr. 4/2009.

2.2 Printr-un alt

motiv de recurs formulat în temeiul art. 304 pct. 9 C proc. civ. susține

recurenta-pârâtă că sentința recurată este lipsită de temei legal, fiind dată

cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, după cum urmează:

În ceea ce privește

considerentele reținute de prima instanță referitoare la punctul 1 al

încheierii VIII/3 din 3 septembrie 2009 consideră recurenta că, concluzia

instanței de fond s-a bazat exclusiv pe susținerile reclamantei și nu pe

probele aflate la dosarul cauzei.

În acest sens, se

arată că Ordinul nr. 717 din 28 mai 2009 nu a fost prezentat echipei de

auditori publici externi în timpul controlului, nu a fost invocat în nici o

notă de relații prezentată, nu a fost invocat nici în cadrul obiecțiunilor la

procesul-verbal de contestare și nici în contestația la decizia emisă și nici

nu a fost atașat acțiunii introductive așa încât simpla mențiune privind

emiterea acestui ordin, ulterior anului verificat, care conține măsurile luate

pentru exercitarea atribuțiilor de ordonator de credite și toate situațiile în

care se deleagă atribuțiile, nu poate fi luată în considerare ca fiind o

atestare a intrării în legalitate, atâta vreme cât măsurile pe care se

presupune că le conține acest ordin nu se cunosc.

Referitor la

considerentele reținute de instanța de fond cu privire la punctul 2 al

încheierii recurenta susține că acestea sunt vădit eronate întrucât încălcarea

prevederilor cuprinse în Anexa nr. 3/30 a Legii nr. 388/2007 a bugetului de

stat pe anul 2008 nu poate fi justificată de faptul că prin Legea nr. 144/2007

s-a prevăzut ca structura organizatorică să fie stabilită prin regulamentul de

organizare și funcționare al Agenției, aprobat de ordonatorul de credite, nici

de faptul că această lege nu impune expres respectarea legii bugetare și nici

de avizul dat de Agenția Națională a Funcționarilor Publici pentru structura

organizatorică, aprobată prin ordinul președintelui A.N.I.

Mai arată recurenta

că respectarea prevederilor din legea bugetului de stat este obligatorie, anexa

3/30/06 având rolul de a impune limite de cheltuieli structurate pe funcții,

condiții în care aplicarea prevederilor Legii nr. 144/2007 nu se poate face

decât în condițiile respectării limitelor impuse prin anexa menționată pentru

fiecare categorie de funcții cuprinsă în cadrul acesteia, cu atât mai mult cu

cât prevederile ambelor acte normative nu sunt contradictorii.

Se mai susține că

încadrarea în procentul de 15% prevăzut de Legea nr. 188/1999, pentru funcțiile

publice de conducere, nu oferă legalitatea încadrării unor persoane pe funcții

inexistente în anexa nr. 3/30/06 din Legea nr. 388/2007, acest procent fiind o

limită maximă și nu una obligatorie; de asemenea, invocarea faptului că plata

indemnizațiilor de conducere s-a efectuat cu încadrarea în prevederile bugetare

pe această destinație, nu este de natură, în opinia recurentei, să justifice

nerespectarea limitelor prevăzute în anexele legii bugetului de stat, cu

privire la numărul de posturi de conducere structurate pe categorii de funcții

și la fondul aferent.

Referitor la

încadrarea personalului pe funcții de inspector de integritate treapta 1 cu

salariu de încadrare de 3500 lei, în condițiile în care în anexa 3/30/06 la

legea bugetului de stat existau numai funcții de inspector de integritate

treapta 3, cu salariul aferent de 3000 lei, consideră recurenta că nu pot fi

primite susținerile reclamantei în sensul că încălcarea legii este justificată

fie de imposibilitatea introducerii datelor în sistemul informațional al

Ministerului Finanțelor, fie de așa-zisa „flexibilitate” a sumelor reprezentând

salariile de încadrare prevăzute de lege, care în opinia reclamantei reprezintă

de fapt un salariu mediu de bază și nu un salariu fix din ale cărui limite nu

se poate ieși.

Mai susține recurenta

că este irelevantă și susținerea conform căreia stabilirea și ocuparea

funcțiilor de inspector de integritate s-a efectuat cu încadrarea numărului

maxim de posturi prevăzute de Legea nr. 144/2007, deoarece limitele prevăzute

de legea bugetului de stat nu pot fi depășite iar numărul maxim de posturi

prevăzut de Legea nr. 144/2007 nu este obligatoriu a fi atins.

Raportat la punctul

trei din încheiere susține recurenta că motivarea soluției de anulare a actului

nu este altceva decât o interpretare și aplicare eronată atât a prevederilor

legii bugetare anuale, cât și a O.G. nr. 32/1998 privind organizarea

cabinetului demnitarului din administrația publică locală.

În acest context se

arată că deși O.G. nr. 32/1998 definește noțiunea de demnitar din administrația

publică centrală, în care nu se încadrează funcția de vicepreședinte al A.N.I.,

și stabilește condițiile în care se poate organiza și funcționa cabinetul

demnitarului, intimata-reclamantă, cu nerespectarea dispozițiilor legale a

procedat la înființarea unei astfel de structuri la nivelul funcției de

vicepreședinte al acesteia, cu rang de subsecretar de stat.

Cu privire la punctul

4 din încheiere susține recurenta că după demisia ministrului justiției,

operantă începând cu data de 17 decembrie 2007, continuarea detașării unui

consilier al ministrului justiției, dispusă în data de 15 decembrie 2007, cu

menținerea drepturilor salariale aferente și net superioare, este nelegală, singura

instituție care putea dispune detașarea la ANI, fiind Cancelaria Primului-Ministru cu care respectiva persoană avea raporturile de muncă suspendate din

data de 13 decembrie 2007, în conformitate cu art. 51 lit. e) C. muncii, în

scopul exercitării unei alte funcții de durată determinată egală cu mandatul

ministrului justiției.

Referitor la punctul

5 din încheierea contestată susține recurenta că în mod greșit instanța de fond

reține în considerentele hotărârii recurate faptul că activitatea domnului H.G.

a avut legătură cu activitatea reclamantei, ceea ce justifică plata

indemnizației de ședință pentru acesta, în condițiile în care din documentele

prezentate de intimata-reclamantă nu rezultă acest fapt iar până la apariția

Deciziei Primului-Ministru nr. 382 din 30 martie 2009, domnul H.G. a fost numit

în Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, prin Decizia Primului

Ministru nr. 51 din 17 martie 2008 ca reprezentant al Ministerului Justiției,

instituție în interesul căreia și-a și putut desfășura întreaga activitate în

respectiva comisie.

Raportat la punctul 6

susține recurenta că dispunerea măsurilor de înlăturare a abaterilor prevăzute

la acest punct a avut ca temei înlăturarea unor nereguli constatate în

derularea procesului de achiziție publică desfășurat de intimata-reclamantă,

sub aspecte care vizau : atribuirea contractului de achiziție publică,

promovarea concurenței între operatorii economici, garantarea tratamentului

egal și nediscriminarea operatorilor economici, asigurarea transparenței și

integrității procesului de achiziție publică, asigurarea utilizării eficiente a

fondurilor publice prin aplicarea procedurilor de atribuire prevăzute de

legislația specială în materie.

Consideră recurenta

că din procesul-verbal de constatare și din documentele anexate rezultă

încălcarea sub unele aspecte semnificative a prevederilor legale din actele

normative care guvernează achizițiile publice.

Din această

perspectivă, susține recurenta că orice conducător al unei instituții sau

autorități publice și administrator de fonduri publice este obligat ca în

virtutea legii și a principiilor bunei gestiuni economico-financiare, să

elaboreze și să respecte procedurile instituite în domeniul achizițiilor

publice.

de recurs

Examinând cauza prin

prisma motivelor de recurs formulate, în raport cu dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., și ținând seama de toate susținerile și apărările părților, Înalta

Curte constată că recursul este fondat și urmează a fi admis în considerarea

celor ce urmează:

3.1 În perioada 10

februarie 2009-29 mai 2009 auditori externi din cadrul Departamentului VIII al

Curții de Conturi a României, în temeiul Legii nr. 94/1992, au desfășurat la Agenția Națională de Integritate, o acțiune de auditare a activității economico-financiare,

aferentă exercițiului bugetar 2008, la finalizarea căreia a fost întocmit

procesul-verbal de constatare nr. 3668 din 10 iunie 2009, în baza căruia, în

vederea înlăturării neregulilor constatate a fost emisă Decizia nr. 4 din 21

iulie 2009 a cărui dispozitiv era structurat în 10 puncte; Deciziei nr. 4/2009

a fost criticată sub aspectul dispozițiilor înscrise în 6 din cele 10 puncte

prin contestația înregistrată sub nr. 88.906 din 13 august 2009, respinsă prin

Încheierea NR. VIII/3 din 09 septembrie 2009.

Astfel, Înalta curte

urmează a primi critica circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct.

6 C. proc. civ. față de împrejurarea că instanța de fond, cu încălcarea art. 129

alin. (6) C. proc. civ. a dispus anularea integrală a Deciziei nr. 4/2009 emisă

de Curtea de Conturi a României, recurentă în prezenta cauză.

3.2 Potrivit art. 12 alin.

(1) și art. 15 alin. (1) din Legea nr. 144/2007 Agenția Națională de

Integritate este o autoritate administrativă centrală, finanțată integral din bugetul

de stat.

Președintele Agenției

are, potrivit art. 15 alin. (2) din același act normativ calitatea de ordonator

principal de credite, pe care o poate delega în condițiile art. 20 alin. (2) din

Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice.

Înalta Curte reține

că delegarea calității de ordonator principal de credite se poate efectua, în

absența unor norme speciale cu caracter derogator, doar cu respectarea strictă

a normei generale imperative mai sus indicate, atât sub aspectul persoanelor

care pot primi prin delegare această calitate, cât și în ceea ce privește

precizarea limitelor și condițiilor delegării.

Astfel, în mod greșit

instanța de fond a apreciat că prin emiterea Ordinului nr. 717 din 28 mai 2009

intimata-reclamantă a luat măsurile necesare exercitării, în limitele delegării

de competență a calității de ordonator principal de credite, în condițiile în

care auditorii financiari au semnalat neregularități în legătură cu exercitarea

calității de ordonator principal de credite în exercițiul bugetar al anului

2008 iar respectivul ordin nu poate reglementa retroactiv limitele și

condițiile de exercitare a calității de ordonator principal de credite de către

persoana delegată, în absența titularului de drept, prin Ordinul nr. 243 din 22

mai 2008, în cursul anului bugetar 2008.

De asemenea, nu pot

fi reținute nici susținerile instanței de fond în sensul că respectivele

neregularități au fost înlăturate în timpul controlului prin emiterea Ordinului

nr. 717/2009 câtă vreme nu există dovezi în sensul prezentării respectivului

act administrativ echipei de control cu atât mai mult cu cât nu se face nici un

fel de referire la acesta în notele de relații întocmite pe toată perioada

controlului și nici nu se observă depunerea acestuia la dosarul cauzei, deși

intimata-reclamantă face referire la acest ordin în cererea de chemare în

judecată iar instanța reia aceste susțineri în considerentele hotărârii

recurate.

Înalta Curte mai reține

că, în conformitate cu prevederile art. 12 alin. (2) și art. 15 alin. (3) și (4)

din Legea nr. 144/2007, prin Ordinul nr. 10 din 19 decembrie 2007 s-a aprobat

structura organizatorică a Agenției, modificată în cursul anului 2008, iar prin

Anexa 3/30 din Legea bugetului de stat pe anul 2008 nr. 388/2007 a fost

stabilit bugetul pentru anul 2008 al Agenției.

În anexa 3/30/03,

parte integrantă din Legea nr. 388/2007, s-a stabilit numărul maxim de posturi

și fondul aferent salariilor de bază pe anii 2007-2008, respectiv sumele

alocate de la bugetul de stat, pentru personalul Agenției.

Față de prevederile art.

1, art. 2 alin. (4) și art. 5 din Legea nr. 388/2007 și art. 14 și art. 22 și art.

29 alin. (4) din Legea nr. 500/2002, intimata-reclamantă era obligată să

dispună încadrarea, promovarea și salarizarea personalului propriu, atât în

funcțiile de conducere cât și în funcțiile de execuție, cu sau fără statut

special cu respectarea limitelor prevăzute în anexa nr. 3/30/03.

Astfel, instanța de

fond, a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii atunci când a apreciat

că, art. 16 alin. (4) din Legea nr. 144/2007 a permis intimatei-reclamante, ca

și instituție publică, în sensul art. 2 alin. (1) pct. 30 din Legea nr. 500/2002,

ca prin Ordinul nr. 65 din 19 februarie 2009 și ulterior prin Ordinul nr. 439

din 01 octombrie 2008, să modifice structura organizațională a Agenției, cu

nerespectarea legilor bugetare anuale, respectiv Legea nr. 388/2007 și O.U.G. nr.

112/2008.

Calificarea anexei

3/30/06 care, potrivit art. 31 din Legea nr. 388/2007, face parte integrantă din

respectivul act normativ, drept o anexă de fundamentare a fondului de salarii

de bază lipsită de bază legală pentru acordarea drepturilor salariale, nu poate

fi considerată decât o înțelegere greșită a cadrului general și a procedurilor

privind utilizarea fondurilor publice și a responsabilităților instituțiilor

publice implicate în procesul bugetar, în sensul art. 2 alin. (1) pct. 36 din

Legea privind finanțele publice.

Demersurile făcute în

cursul anului bugetar 2008 către Ministerul Finanțelor Publice în vederea

modificării anexei 3/30 precum și faptul că numărul posturilor de conducere, a

fost stabilit cu încadrarea în limitele procentuale stabilite prin Legea nr. 188/1999

și cu avizul favorabil al Agenției Naționale a Funcționarilor Publici, nu sunt argumente

pentru a justifica încălcarea limitelor bugetare stabilite prin bugetul pe anul

2008, cum în mod greșit apreciază instanța de fond.

Reținerea ca și

argument, în sensul invocat în cererea de chemare în judecată, a faptului că

persoanele care au ocupat respectivele funcții de conducere pentru care nu era

prevăzută o acoperire bugetară, au desfășurat activități care au presupus

asumarea unor responsabilități precum și necesitatea asigurării resurselor

umane necesare bunei funcționări a instituției în vederea îndeplinirii unor

obligații legale, apare cel puțin neserioasă pentru a face obiectul unei

analize.

Potrivit art. 1 din O.U.G.

nr. 32/1998 așa cum a fost modificat prin Legea nr. 760/2001 pentru aprobarea

Ordonanței Guvernului nr. 32/1998 privind organizarea cabinetului demnitarului

din administrația publică centrală, prin demnitar se înțelege primul-ministru,

ministrul, secretarul de stat și asimilații acestuia, precum și prefectul ca

reprezentant al Guvernului iar potrivit art. 4 din același act normativ numărul

maxim de posturi din cabinetul demnitarului, pentru fiecare funcție din cadrul

acestuia, este prevăzut în anexa nr. 1 la prezenta ordonanță.

Potrivit art. 12 alin.

(2) din Legea nr. 144/2007, forma în vigoare pe parcursul anului 2008, președintele

Agenției este demnitar cu rang de secretar de stat, vicepreședintele este

demnitar cu rang de subsecretar de stat.

Din interpretarea

coroborată a dispozițiile legale mai-sus redate rezultă fără putere de tăgadă

că, în structura organizatorică a aparatului de lucru al Agenției, era posibilă

organizarea și funcționarea cabinetului demnitarului, în sensul art. 3 din 3

din O.U.G. nr. 32/1998, așa cum a fost modificată prin Legea de aprobare nr. 760/2001,

doar în subordinea președintelui, demnitar cu rang de secretar de stat, și nu

și în subordinea vicepreședintelui instituției, demnitar cu rang de subsecretar

de stat, cum în mod greșit apreciază instanța de fond.

Prin urmare, în mod

corect s-a reținut de către auditorii externi că organizarea cabinetului

demnitarului prin Ordinul nr. 65 din 19 februarie 2008, și pentru funcția de

vicepreședinte cât și stabilirea numărului persoanelor încadrate la cabinetul

demnitarului din subordinea președintelui, s-au efectuat cu interpretarea și

aplicarea greșită a dispozițiilor O.U.G. nr. 32/1998, așa cum a fost modificată

prin Legea de aprobare nr. 760/2001, act normativ indicat în preambulul

respectivului act administrativ.

De asemenea, față de

prevederile art. 5 din O.U.G. nr. 32/1998 Înalta Curte constată că nu a fost

justificată încadrarea personalului în cadrul cabinetului demnitarului,

compartiment organizatoric distinct, în subordinea demnitarului, în condițiile

în care respectiva funcție de demnitate publică este vacantă.

Astfel, în mod greșit

instanța de fond a apreciat, fără a analiza statutul și specificul personalului

încadrat în cadrul cabinetului demnitarului, reglementat prin O.U.G. nr. 32/1998,

așa cum a fost modificată prin Legea de aprobare nr. 760/2001, legalitatea

încadrării acestuia pe perioada vacanței funcției de demnitate publică,

respectiv vicepreședinte, și transformarea într-un corp de consilieri cu

respectarea numărului total de posturi stabilit de art. 16 alin. (3) din Legea nr.

144/2007, pentru structura Agenției.

În raport cu

dispozițiile art. 45 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, Înalta Curte

constată că detașarea în cadrul Agenției a unui salariat al Cancelariei

Primului Ministru, al cărui contract de muncă fusese suspendat în condițiile art.

51 alin. (1) din același act normativ, pe durata mandatului ministrului

justiției, de către Ministerul Justiției, s-a efectuat cu interpretarea și

aplicarea greșită a dispozițiilor legale care reglementează modificarea

contractului individual de muncă.

Este adevărat că

potrivit art. 59 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 144/2007 Ministerul Justiției

avea obligația de a detașa în cadrul Agenției 3 persoane, însă această

obligație nu putea fi îndeplinită decât cu respectarea dispozițiilor art. 45 C.

muncii. Prin urmare în mod greșit instanța de fond, fără a observa că doamna M.A.L.

era salariata Cancelariei Primului Ministru și nu a Ministerului Justiției,

unde și-a desfășurat activitatea, potrivit art. 5 alin. (2) din O.G. nr. 32/1998,

pe durată determinată, ca și consilier al ministrului justiției, a considerat,

ca urmare a indicării și interpretării greșite a unor dispoziții legale, că

respectiva detașare precum și stabilirea drepturilor salariale aferente s-au

dispus în condiții de legalitate.

Potrivit art. 13 alin.

(2) lit. f) și art. 15 lit. d) din Legea nr. 247/2005 privind reforma în

domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, și art. 15

din H.G. nr. 1095/2005 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a

Titlului VII „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv” din Legea nr. 247/2005, din Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor, fac parte și doi reprezentanți ai Ministerului

Justiției, care beneficiază de indemnizație de ședință reprezentând 50% din

salariul de încadrare, sumă acordată din bugetul fiecărei instituții a

administrației publice centrale care are desemnați reprezentanți în respectiva

comisie.

Dat fiind faptul că

domnul H.G. a fost desemnat, prin Decizia Primului Ministru nr. 51 din 17

martie 2008, în respectiva comisie, în calitate de reprezentant al Ministerului

Justiției, este fără putere de tăgadă faptul că această ultimă instituție era

obligată, în raport cu dispozițiile legale mai sus indicate, să suporte din

bugetul propriu, indemnizația de ședință aferentă participării reprezentantului

său la lucrările respectivei comisii.

Faptul că domnul H.G.

a fost detașat în cursul anului 2008 în cadrul Agenției și a optat potrivit art.

12 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006, pentru menținerea, pe perioada detașării a

drepturilor salariale avute la Ministerul Justiției, nu poate justifica plata indemnizației de ședință din bugetul Agenției, în condițiile în care respectivele

sume nu se încadrează în categoria drepturilor salariale la care face referire

O.U.G. nr. 27/2006.

Aprecierile instanței

de fond în sensul că activitatea desfășurată în cadrul respectivei comisii are

legătură cu activitatea Agenției, nu poate justifica efectuarea plăților din

creditele bugetare ale Agenției, în condițiile în care atât componența comisiei

cât și suportarea cheltuielilor aferente sunt strict reglementate iar Agenția

nu are reprezentanți în respectiva comisie.

Potrivit art. 4 alin.

(1) și (2) din H.G. nr. 925/2006 autoritatea contractantă are obligația de a

stabili programul anual al achizițiilor publice iar după aprobarea bugetului

propriu are obligația de a-și definitiva programul anual al achizițiilor

publice în funcție de fondurile aprobate și de posibilitățile de atragere a

altor fonduri.

Față de caracterul

imperativ al dispozițiilor legale mai-sus redate Înalta Curte constată că în

mod greșit instanța de fond nu a reținut în sarcina Agenției, ca și autoritate

publică contractantă, în sensul art. 8 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 34/2006,

obligația actualizării și modificării programului anual al achizițiilor

publice, întocmit pentru anul 2008, în conformitate cu creditele bugetare

aprobate pentru anul 2008, precum și cu achizițiile făcute în cursul

respectivului an bugetar.

Tocmai pentru a face

posibilă achiziționarea și a altor bunuri decât cele înscrise inițial în

programul anual de achiziții dar și pentru a evita înregistrarea unor diferențe

între valoarea estimată și aprobată a contractelor din program și nivelul total

al achizițiilor efectuate, autoritatea contractantă, este îndreptățită potrivit

art. 4 alin. (8) și (9) din H.G. nr. 925/2006 să opereze modificări sau

completări ulterioare în programul anual al achizițiilor publice.

În mod greșit

instanța de fond consideră că dispozițiile art. 6 alin. (1) nu sunt incidente

în cauză, în condițiile în care achizițiile prin cumpărare directă se fac din

fonduri publice iar potrivit art. 4 alin. (2) din H.G. nr. 925/2006 programul

anual al achizițiilor publice cuprinde totalitatea acordurilor-cadru și a

contractelor pe care autoritatea contractantă urmează să le atribuie/încheie,

pe parcursul unui an bugetar, indiferent de forma de procedura de atribuire.

Prin urmare o apreciere în sensul că pentru achizițiile efectuate prin

cumpărare directă nu există obligația de a fi cuprinse în programul anual al

achizițiilor publice nu poate fi decât greșită.

Față de prevederile art.

15 alin. (1) din Legea nr. 144/2007, art. 63 din Legea nr. 500/2002 coroborate

cu prevederile art. 2 pct. 4 din Legea nr. 388/2007 este de necontestat faptul

că posibilitățile Agenției de atragere de noi fonduri la începutul anului 2008

se limitau numai la creditele bugetare aprobate prin legea bugetului de stat,

iar valoarea achizițiilor din programul anual al achizițiilor publice aprobat

trebuia să se încadreze în limita creditelor bugetare aprobate, condiții în

care nu pot fi primite considerațiile instanței de fond pentru a justifica

neîndeplinirea unor obligații legale referitoare la întocmirea, modificarea și

actualizarea programului anual de achiziții pentru anul 2008.

De asemenea, instanța

de fond a făcut o greșită apreciere a situației de fapt raportată la

prevederile O.U.G. nr. 34/2006 când a apreciat asupra respectării

reglementărilor legale în domeniul achizițiilor publice efectuate la titlu „

cheltuieli de capital”. Astfel, instanța de fond, nu a observat situația

divizării pozițiilor înscrise în lista de investiții, cât și prezentarea în

referatele de necesitate numai a achiziției de produse pentru perioada

imediată, cu valoarea estimată a acesteia, fără a se avea în vedere produsele

similare din aceeași categorie achiziționate în cursul anului 2008, și implicit

valorile cumulate ale contractelor pentru toate produsele similare din aceeași

categorie de bunuri, care au fost achiziționate sau urmau a fi achiziționate pe

parcursul unui an, atunci când a apreciat, asupra legalității procedurii prin

care au fost atribuit contractele de achiziție publică unor produse

achiziționate, precum computere personale din grupa de produse CPV 30213000-5, pachete

software și sisteme informatice CPV 48000000-8, mobilă, inclusiv mobilă de

birou CPV 39000000-2 sau echipamente de sonorizare CPV 32342410-9.

De asemenea, instanța

de fond, analizând procedura de achiziție publică a unor produse, respectiv

covoare și fotocopiatoare, a apreciat greșit, față de dispozițiile art. 25, art.

26 și art. 27 din O.U.G. nr. 34/2006, că estimarea valorii de achiziție a unor

produse se efectuează la data încheierii contractului și nu la data inițierii

achiziției și nu a observat faptul că tocmai calcularea eronată a valorii

estimate a contractelor de achiziție a avut ca rezultat greșita atribuirea a

unor contracte de achiziție publică prin cumpărare directă în locul aplicării

procedurii de achiziție publică prin cerere de oferte. Față de exigența

dispozițiilor art. 35 din O.U.G. nr. 34/2006 vor fi reținute și criticile

referitoare la atingerea principiilor impuse de art. 2 din același act

normativ, în derularea procedurii de atribuire a contractului pentru

achiziționarea unui număr de 3 autoturisme.

Totodată, față de

prevederile art. 14, art. 22 din Legea nr. 500/2002 vor fi primite și criticile

referitoare la neregularitățile constatate în încheierea și executarea

contractului de închiriere nr. 17 din 07 noiembrie 2008 precum și a contractului

de servicii de închiriere sisteme informatice nr. 25 din 01 iulie 2008 fără a

relua argumentele expuse în actul de control care a stat la baza emiterii celor

două acte administrative contestate.

Toate considerentele

expuse, converg către concluzia că, în raport cu dispozițiile legale incidente

în cauză, soluția pronunțată de instanța de fond este netemeinică și

nelegală,motiv pentru care urmează a fi primite toate criticile formulate de

recurentul-reclamant, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

În consecință, față

de considerentele expuse, recursul urmează a admis iar hotărârea recurată

modificată în sensul respingerii acțiunii intimatei-reclamante ca neîntemeiate,

potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Curtea de Conturi a României împotriva sentinței civile nr. 434 din

22 ianuarie 2010 a Curții de Apel București - Secția A VIII-A Contencios

Administrativ și Fiscal, ca nefondat.

Modifică sentința

atacată în sensul că respinge ca neîntemeiată acțiunea formulată de Agenția Națională

de Integritate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 noiembrie 2010.