ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4015/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia civilă

nr. 5047 din data de 17 noiembrie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

de contencios administrativ și fiscal,

a a

dmis recursul declarat de Curtea de Conturi a

României împotriva sentinței civile nr. 434 din 22 ianuarie 2010 a Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, și în

consecință, a modificat sentința atacată în sensul că a respins ca neîntemeiată

acțiunea formulată de Agenția Națională de Integritate.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de control judiciar a reținut că în perioada 10 februarie 2009-29

mai 2009 auditori externi din cadrul Departamentului VIII al Curții de Conturi

a României, în temeiul Legii nr. 94/1992, au desfășurat la Agenția Națională de

Integritate, o acțiune de auditare a activității economico-financiare, aferentă

exercițiului bugetar 2008, la finalizarea căreia a fost întocmit procesul-verbal

de constatare din 10 iunie 2009, în baza căruia, în vederea înlăturării

neregulilor constatate a fost emisă Decizia nr. 4 din 21 iulie 2009 a cărui

dispozitiv era structurat în 10 puncte; Decizia nr. 4/2009 a fost criticată sub

aspectul dispozițiilor înscrise în 6 din cele 10 puncte prin contestația

înregistrată din 13 august 2009, respinsă prin Încheierea nr. VIII/3 din 09

septembrie 2009.

Examinând situația de

fapt din perspectiva dispozițiilor art. 15 alin. (2) Legea nr. 144/2007 coroborate

cu art. 20 alin. (2) Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, Înalta Curte

a arătat că Ordinul nr. 717 din 28 mai 2009 emis în vederea exercitării, în limitele

delegării de competență, a calității de ordonator principal de credite, în condițiile

în care auditorii financiari au semnalat neregularități în legătură cu exercitarea

calității de ordonator principal de credite în exercițiul bugetar al anului 2008,

nu poate reglementa retroactiv limitele și condițiile de exercitare a calității

de ordonator principal de credite de către persoana delegată, în absența titularului

de drept, prin Ordinul nr. 243 din 22 mai 2008, în cursul anului bugetar 2008.

De asemenea, nu pot fi

reținute nici susținerile instanței de fond în sensul că respectivele neregularități

au fost înlăturate în timpul controlului prin emiterea Ordinului nr. 717/2009 câtă

vreme nu există dovezi în sensul prezentării respectivului act administrativ echipei

de control cu atât mai mult cu cât nu se face nici un fel de referire la acesta

în notele de relații întocmite pe toată perioada controlului și nici nu se observă

depunerea acestuia la dosarul cauzei, deși intimata-reclamantă face referire la

acest ordin în cererea de chemare în judecată iar instanța reia aceste susțineri

în considerentele hotărârii recurate.

Înalta Curte a mai constatat

că intimata Agenția Națională de Integritate și-a modificat structura organizațională

cu nerespectarea legilor bugetare anuale, respectiv Legea nr. 388/2007 și O.U.G.

nr. 112/ 2008, fără a putea fi primite justificările acesteia bazate pe Legea

nr. 188/ 1999 și existența avizului favorabil al Agenției Naționale a Funcționarilor

Publici sau atribuțiile exercitate în concret de personalul intimatei.

A mai apreciat Curtea

că în mod corect s-a reținut de către auditorii externi că organizarea cabinetului

demnitarului prin Ordinul nr. 65 din 19 februarie 2008, și pentru funcția de vicepreședinte

cât și stabilirea numărului persoanelor încadrate la cabinetul demnitarului din

subordinea președintelui, s-au efectuat cu interpretarea și aplicarea greșită a

dispozițiilor O.U.G nr. 32/1998, așa cum a fost modificată prin Legea de aprobare

nr. 760/2001, act normativ indicat în preambulul respectivului act administrativ.

Cu privire la aplicarea

art. 13 alin. (2) lit. f) și art. 15 lit. d) Legea nr. 247/2005 privind reforma

în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, și

art. 15 H.G. nr. 1095/2005 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a

Titlului VII „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate

în mod abuziv” din Legea nr. 247/2005, Înalta Curte a arătat că, în condițiile în

care o persoană a fost desemnată, prin Decizia Primului Ministru nr. 51 din  17

martie 2008, în respectiva comisie, în calitate de reprezentant al Ministerului

Justiției, această ultimă instituție era obligată, în raport cu dispozițiile legale

mai sus indicate, să suporte din bugetul propriu, indemnizația de ședință aferentă

participării reprezentantului său la lucrările respectivei comisii.

Examinând susținerile

părților și considerentele instanței de fond din perspectiva art. 4 alin. (1) și

(2) H.G. nr. 925/2006, dispoziții cu caracter imperativ, Înalta Curte a constatat

că în mod greșit instanța de fond nu a reținut în sarcina Agenției, ca și autoritate

publică contractantă, în sensul art. 8 alin. (1) lit. a) O.U.G. nr. 34/2006, obligația

actualizării și modificării programului anual al achizițiilor publice, întocmit

pentru anul 2008, în conformitate cu creditele bugetare aprobate pentru anul 2008,

precum și cu achizițiile făcute în cursul respectivului an bugetar, necesar pentru

a face posibilă achiziționarea și a altor bunuri decât cele înscrise inițial în

programul anual de achiziții dar și pentru a evita înregistrarea unor diferențe

între valoarea estimată și aprobată a contractelor din program și nivelul total

al achizițiilor efectuate.

Dispozițiile art. 6

alin. (1) sunt incidente în cauză, în condițiile în care achizițiile prin cumpărare

directă se fac din fonduri publice iar potrivit art. 4 alin. (2) H.G. nr. 925/2006

programul anual al achizițiilor publice cuprinde totalitatea acordurilor-cadru și

a contractelor pe care autoritatea contractantă urmează să le atribuie/încheie,

pe parcursul unui an bugetar, indiferent de forma de procedura de atribuire. Prin

urmare o apreciere în sensul că pentru achizițiile efectuate prin cumpărare directă

nu există obligația de a fi cuprinse în programul anual al achizițiilor publice

nu poate fi decât greșită.

A arătat Înalta Curte

că instanța de fond a făcut o greșită apreciere a situației de fapt raportată la

prevederile O.U.G. nr. 34/2006 când a statuat asupra respectării reglementărilor

legale în domeniul achizițiilor publice efectuate la titlu „cheltuieli de capital”.

Astfel, instanța de fond, nu a observat situația divizării pozițiilor înscrise în

lista de investiții, cât și prezentarea în referatele de necesitate numai a achiziției

de produse pentru perioada imediată, cu valoarea estimată a acesteia, fără a se

avea în vedere produsele similare din aceeași categorie achiziționate în cursul

anului 2008, și implicit valorile cumulate ale contractelor pentru toate produsele

similare din aceeași categorie de bunuri, care au fost achiziționate sau urmau a

fi achiziționate pe parcursul unui an, atunci când a apreciat, asupra legalității

procedurii prin care au fost atribuit contractele de achiziție publică unor produse

achiziționate, precum computere personale din grupa de produse, pachete software

și sisteme informatice, mobilă, inclusiv mobilă de birou sau echipamente de sonorizare.

De asemenea, a arătat

Înalta Curte, instanța de fond, analizând procedura de achiziție publică a unor

produse, respectiv covoare și foto-copiatoare, a apreciat greșit, față de dispozițiile

art. 25, art. 26 și art. 27 O.U.G. nr. 34/2006, că estimarea valorii de achiziție

a unor produse se efectuează la data încheierii contractului și nu la data inițierii

achiziției și nu a observat faptul că tocmai calcularea eronată a valorii estimate

a contractelor de achiziție a avut ca rezultat greșita atribuirea a unor contracte

de achiziție publică prin cumpărare directă în locul aplicării procedurii de achiziție

publică prin cerere de oferte, fiind reținute și criticile referitoare la atingerea

principiilor impuse de art. 2 din același act normativ, în derularea procedurii

de atribuire a contractului pentru achiziționarea unui număr de 3 autoturisme.

A mai considerat Curtea

ca întemeiate și criticile referitoare la neregularitățile constatate în încheierea

și executarea unui contract de închiriere din noiembrie 2008, precum și a contractului

de servicii de închiriere sisteme informatice din 01 iulie 2008.

Împotriva acestei decizii

a formulat contestație în anulare recurenta Agenția Națională de Integritate, susținând

că instanța de recurs a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de casare.

S-a arătat că instanța

de recurs nu a examinat cele două aspecte referitoare la motivele de casare care

privesc pct. 6 decizia nr. 4 din 21 iulie 2009 a Curții de Conturi a României, în

sensul că nu s-a analizat modul de încheiere și derulare a contractului din 7

noiembrie 2008, încheiat cu SC B.C. SRL și a contractului din 01 iulie 2008 încheiat

cu SC A.S.S. SRL.

În drept, cererea s-a

întemeiat pe prevederile art. 318 alin. (1) C. proc. civ..

Întâmpinarea formulată

Curtea de Conturi a României

a formulat întâmpinare solicitând respingerea contestației în anulare.

S-a arătat că se poate

introduce contestație în anulare pentru motivul prevăzut de art. 318 alin. (1) C.

proc. civ., numai de partea care a formulat recurs.

contestației în anulare

Contestația în anulare

este o cale de atac extraordinară, de retractare, prin care se cere însăși instanței

care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile și condițiile prevăzute de lege

să-și desființeze propria hotărâre și să procedeze la o nouă judecată.

C. proc. civ. reglementează

două categorii de contestații în anulare: contestația în anulare de drept comun

reglementată de art. 317 C. proc. civ. și contestația în anulare specială reglementată

de art. 318 C. proc. civ..

Contestatoarea a indicat

ca temei de drept al contestației în anulare prevederile art. 318 C. proc. civ.,

așa încât Înalta Curte va proceda la analiza contestației, prin prisma acestui temei

de drept indicat în mod expres de contestatoare.

Contestația în anulare

specială, reglementată de dispozițiile art. 318 C. proc. civ., poate fi formulată

pentru două motive și anume atunci când dezlegarea dată recursului este rezultatul

unei greșeli materiale, adică a unor erori materiale în legătură cu aspectele formale

ale judecării recursului și care au avut drept consecință pronunțarea unor soluții

greșite, precum și în situația în care instanța de recurs a omis din greșeală să

examineze unul din motivele de recurs.

Analiza prevederilor

art. 318 C. proc. civ. relevă existența unei condiții de admisibilitate care vizează

obiectul contestației în anulare, obiect care se referă numai la hotărârile instanțelor

de recurs, cea de-a doua ipoteză a textului privind neexaminarea tuturor motivelor

de recurs.

Din interpretarea logică

a prevederilor art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., având în vedere și

jurisprudența constanță a instanțelor judecătorești, dar și literatura de specialitate,

rezultă că se poate ataca hotărârea instanței de recurs, pentru neexaminarea tuturor

motivelor de recurs, numai de către partea care a declarat recursul.

Astfel, textul condiționează

admisibilitatea contestației în anulare pentru situația omisiunii din greșeală a

examinării unui motiv de casare, dacă s-a respins recursul sau dacă s-a admis în

parte.

Ori, în speță, recursul

declarat de Curtea de Conturi a României a fost admis în totalitate, respingându-se

acțiunea reclamantei.

Numai în cele două ipoteze

prevăzute de art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. era posibil să nu se examineze

toate motivele de recurs.

În cazul admiterii în

totalitate a recursului nu suntem în ipoteza reglementată de text și nici nu prezintă

relevanță care au fost motivele ce au condus la admiterea recursului.

De asemenea, recursul

a fost declarat de Curtea de Conturi, astfel că numai motivele formulate de această

parte puteau fi omise, situație în care numai această parte ar fi avut la îndemână

calea contestației în anulare.

În concluzie, în cauza

prezentă nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 318 alin. (1) C. proc.

civ., așa încât, contestația în anulare formulată împotriva deciziei nr. 5047 din

17 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție se va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de Agenția

Națională de Integritate împotriva deciziei nr. 5047 din 17 noiembrie 2010 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 septembrie

2011.