ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4562/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 4025 din 19 noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a VlII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția inadmisibilității cererii de suspendare și a respins cererea de suspendare a executării Decretului Prezidențial nr. 1507 din 22 octombrie 2009 formulată de reclamantul G.M., în contradictoriu cu pârâtul Președintele României, ca inadmisibilă. A admis cererile de intervenție accesorii formulate de V.M. și N.E., în interesul pârâtului în sensul respingerii cererii de suspendare, ca inadmisibilă. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că obiectul cererii de suspendare formulată de reclamant, îl constituie Decretul Președintelui României nr. 1507 din 22 octombrie 2009 pentru organizarea unui referendum național publicat în M. Of.

al României nr. 714/22.10.2009, până la pronunțarea instanței de fond. Acest act a fost emis de pârât în baza prevederilor art. 2 alin. (1) și (2), art. 90 și ale art. 100 alin. (1) din Constituția României. A mai reținut că art. 90 din Constituția României reglementează o atribuție constituțională exclusivă a Președintelui României, atribuție care s-a materializat prin emiterea Decretului nr. 1507 din 22 octombrie 2009 a cărei suspendare se solicită. În acest context s-a apreciat că decretul prezidențial nu reprezintă un act administrativ supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ potrivit art. 1 din Legea nr. 554/2004, natura actului fiind una constituțională și prin urmare este exceptat de la aplicarea dispozițiilor legale menționate.

Pe de altă parte, a reținut prima instanță că dispozițiile speciale ale art. 11 alin. (1) lit. b) pct. c) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, reglementează competența exclusivă a acestei autorități în ceea ce privește organizarea și desfășurarea referendumului, precum și confirmarea rezultatelor acestuia, din procedură făcând parte și Decretul Președintelui emis în exercitarea unei atribuții constituționale. În ceea ce privește cererile de intervenție a apreciat prima instanță că se impune admiterea acestora pentru aceleași considerente pentru care s-a respins cererea principală ca inadmisibilă. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul G.M.

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Se susține, în esență, că excepția inadmisibilității cererii de suspendare este neîntemeiată având în vedere că din economia dispozițiilor art. 46 și ale art. 47 din Legea nr. 47/1992 a Curții Constituționale, rezultă că atribuțiile acestei autorități se referă la aspectele de ordin procedural și nu privesc analiza legalității emiterii decretului de inițiere a referendumului. Mai arată recurentul că finele de neprimire sunt expres și limitativ enumerate de art. 126 alin. (6) din Constituția României, iar decretul în cauză nu se referă la „relațiile cu Parlamentul” ale executivului.

Pe acest aspect, mai arată că o interpretare contrară ar determina tocmai încălcarea principiului statului de drept și a supremației Constituției, precum și principiul separației puterilor în stat. În continuare, recurentul a reiterat susținerile din acțiunea formulată referitoare la îndeplinirea condițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004 necesare pentru a se dispune suspendarea executării unui act administrativ. Recursul este nefondat. Examinând sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.

Obiectul acțiunii de chemare în judecată, dedusă judecății îl constituie suspendarea executării Decretului Prezidențial nr. 1507 din 22 octombrie 2009, pentru organizarea unui referendum național. Problema de drept pusă în discuție, cu ocazia soluționării fondului, rezolvată de instanță pe cale de excepție și asupra căreia urmează a se pronunța și instanța de control judiciar, este aceea de a stabili dacă sus-menționatul Decret emis de Președintele României, reprezintă sau nu un act administrativ, supus cenzurii instanței de contencios administrativ în sensul dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (6) din Legea nr. 554/2004. În conformitate cu dispozițiile art. 90 din Constituția României „Președintele României, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului să-și exprime, prin referendum, voința cu privire la probleme de interes național”.

Potrivit art. 100 alin. (1) din Constituția României, actul prin care Președintele își exercită atribuția prevăzută de art. 90 menționat mai sus se numește „decret”, iar prin instituția consultării Parlamentului, Parlamentul exercită un control direct asupra voinței politice a Președintelui. Prin urmare, propunerea de a se organiza un referendum național este o prerogativă exclusivă a Președintelui României, prevăzută expres în art. 90 din Constituția României, prin efectele produse, referendumul fiind un act socio-politic, și nu un act administrativ în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. În exercitarea prerogativelor sale, menționate în art. 90 din Constituție, Președintele României acționează nu în calitate de reprezentant al executivului ci ca șef al Statului, având rolul de mediator între stat și societate, dar în același timp acționând ca un garant al Constituției.

Mai mult decât atât, actul de voință prin care Președintele dispune organizarea referendumului este lăsat la aprecierea acestuia, cetățenii cu drept de vot nefiind obligați să participe la referendum și nici să voteze într-un anumit mod, pentru a se vorbi de o voință juridică a Președintelui manifestată în regim de putere publică și care să impună o anumită conduită obligatorie destinatarilor actului. Pe de altă parte, cum în mod corect a reținut și prima instanță, controlul respectării legalității organizării și desfășurării referendumului este exclusiv constituțional, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. i) din Constituția României care stabilește atribuțiile Curții Constituționale în această materie.

Prin urmare, un control de legalitate paralel, exercitat de instanțele de contencios administrativ nu este posibil. De altfel, este evident că prin organizarea referendumului între Președinte și popor nu se naște un raport de drept administrativ tipic, supus cenzurii instanței de contencios administrativ. Criticile aduse sentinței atacate în sensul că Decretul Președintelui nu reprezintă un fine de neprimire în accepțiunea art. 126 din Constituția României nu au relevanță în raport de soluția pronunțată, deoarece inadmisibilitatea acțiunii se întemeiază pe situația că nu suntem în prezența unui act administrativ, și nu pe faptul că, deși există un act administrativ acesta nu poate fi cenzurat pe calea contenciosului administrativ.

Rezultă deci, că în mod corect instanța de fond a apreciat că decretul de organizare a referendumului nu este un act administrativ suspus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ potrivit art. 1 din Legea nr. 554/2004, nefiind astfel admisibilă nici acțiunea în suspendarea executării acestui act, potrivit art. 14 din Legea nr. 554/2004. Pentru toate aceste considerente, constatând că instanța de fond a pronunțat o sentință legală și temeinică, cu aplicarea art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge recursul declarat de G.M., împotriva sentinței civile nr. 4025 din 19 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VlII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 octombrie 2010.