ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4562/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 4025 din 19 noiembrie 2009, Curtea de Apel București,

secția a VlII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția

inadmisibilității cererii de suspendare și a respins cererea de suspendare a

executării Decretului Prezidențial nr. 1507 din 22 octombrie 2009 formulată de

reclamantul G.M., în contradictoriu cu pârâtul Președintele României, ca

inadmisibilă.

A admis cererile de intervenție accesorii

formulate de V.M. și N.E., în interesul pârâtului în sensul respingerii cererii

de suspendare, ca inadmisibilă.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a

reținut că obiectul cererii de suspendare formulată de reclamant, îl constituie

Decretul Președintelui României nr. 1507 din 22 octombrie 2009 pentru

organizarea unui referendum național publicat în M. Of. al României nr. 714/22.10.2009,

până la pronunțarea instanței de fond.

Acest act a fost emis de pârât în baza

prevederilor art. 2 alin. (1) și (2), art. 90 și ale art. 100 alin. (1) din

Constituția României.

A mai reținut că art. 90 din Constituția

României reglementează o atribuție constituțională exclusivă a Președintelui

României, atribuție care s-a materializat prin emiterea Decretului nr. 1507 din

22 octombrie 2009 a cărei suspendare se solicită.

În acest context s-a apreciat că decretul

prezidențial nu reprezintă un act administrativ supus controlului de legalitate

al instanței de contencios administrativ potrivit art. 1 din Legea nr.

554/2004, natura actului fiind una constituțională și prin urmare este exceptat

de la aplicarea dispozițiilor legale menționate.

Pe de altă parte, a reținut prima instanță că

dispozițiile speciale ale art. 11 alin. (1) lit. b) pct. c) din Legea nr.

47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale,

reglementează competența exclusivă a acestei autorități în ceea ce privește

organizarea și desfășurarea referendumului, precum și confirmarea rezultatelor

acestuia, din procedură făcând parte și Decretul Președintelui emis în

exercitarea unei atribuții constituționale.

În ceea ce privește cererile de intervenție a

apreciat prima instanță că se impune admiterea acestora pentru aceleași

considerente pentru care s-a respins cererea principală ca inadmisibilă.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs

reclamantul G.M. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Se susține, în esență, că excepția

inadmisibilității cererii de suspendare este neîntemeiată având în vedere că

din economia dispozițiilor art. 46 și ale art. 47 din Legea nr. 47/1992 a

Curții Constituționale, rezultă că atribuțiile acestei autorități se referă la

aspectele de ordin procedural și nu privesc analiza legalității emiterii

decretului de inițiere a referendumului. Mai arată recurentul că finele de

neprimire sunt expres și limitativ enumerate de art. 126 alin. (6) din Constituția

României, iar decretul în cauză nu se referă la „relațiile cu Parlamentul” ale

executivului.

Pe acest aspect, mai arată că o interpretare

contrară ar determina tocmai încălcarea principiului statului de drept și a

supremației Constituției, precum și principiul separației puterilor în stat.

În continuare, recurentul a reiterat

susținerile din acțiunea formulată referitoare la îndeplinirea condițiilor art.

14 din Legea nr. 554/2004 necesare pentru a se dispune suspendarea executării

unui act administrativ.

Recursul este nefondat.

Examinând sentința atacată în raport cu

actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurentă, precum și

cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 C. proc.

civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în

continuare.

Obiectul acțiunii de chemare în judecată,

dedusă judecății îl constituie suspendarea executării Decretului Prezidențial

nr. 1507 din 22 octombrie 2009, pentru organizarea unui referendum național.

Problema de drept pusă în discuție, cu ocazia

soluționării fondului, rezolvată de instanță pe cale de excepție și asupra căreia

urmează a se pronunța și instanța de control judiciar, este aceea de a stabili

dacă sus-menționatul Decret emis de Președintele României, reprezintă sau nu un

act administrativ, supus cenzurii instanței de contencios administrativ în

sensul dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (6) din Legea nr. 554/2004.

În conformitate cu dispozițiile art. 90 din

Constituția României „Președintele României, după consultarea Parlamentului,

poate cere poporului să-și exprime, prin referendum, voința cu privire la

probleme de interes național”. Potrivit art. 100 alin. (1) din Constituția

României, actul prin care Președintele își exercită atribuția prevăzută de art.

90 menționat mai sus se numește „decret”, iar prin instituția consultării

Parlamentului, Parlamentul exercită un control direct asupra voinței politice a

Președintelui.

Prin urmare, propunerea de a se organiza un

referendum național este o prerogativă exclusivă a Președintelui României,

prevăzută expres în art. 90 din Constituția României, prin efectele produse, referendumul

fiind un act socio-politic, și nu un act administrativ în sensul dispozițiilor

art. 2 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

În exercitarea prerogativelor sale,

menționate în art. 90 din Constituție, Președintele României acționează nu în

calitate de reprezentant al executivului ci ca șef al Statului, având rolul de

mediator între stat și societate, dar în același timp acționând ca un garant al

Constituției.

Mai mult decât atât, actul de voință prin

care Președintele dispune organizarea referendumului este lăsat la aprecierea

acestuia, cetățenii cu drept de vot nefiind obligați să participe la referendum

și nici să voteze într-un anumit mod, pentru a se vorbi de o voință juridică a

Președintelui manifestată în regim de putere publică și care să impună o

anumită conduită obligatorie destinatarilor actului.

Pe de altă parte, cum în mod corect a reținut

și prima instanță, controlul respectării legalității organizării și

desfășurării referendumului este exclusiv constituțional, potrivit

dispozițiilor art. 146 lit. i) din Constituția României care stabilește

atribuțiile Curții Constituționale în această materie. Prin urmare, un control

de legalitate paralel, exercitat de instanțele de contencios administrativ nu

este posibil. De altfel, este evident că prin organizarea referendumului între

Președinte și popor nu se naște un raport de drept administrativ tipic, supus

cenzurii instanței de contencios administrativ.

Criticile aduse sentinței atacate în sensul

că Decretul Președintelui nu reprezintă un fine de neprimire în accepțiunea

art. 126 din Constituția României nu au relevanță în raport de soluția

pronunțată, deoarece inadmisibilitatea acțiunii se întemeiază pe situația că nu

suntem în prezența unui act administrativ, și nu pe faptul că, deși există un act

administrativ acesta nu poate fi cenzurat pe calea contenciosului

administrativ.

Rezultă deci, că în mod corect instanța de

fond a apreciat că decretul de organizare a referendumului nu este un act

administrativ suspus controlului de legalitate al instanței de contencios

administrativ potrivit art. 1 din Legea nr. 554/2004, nefiind astfel admisibilă

nici acțiunea în suspendarea executării acestui act, potrivit art. 14 din Legea

nr. 554/2004.

Pentru toate aceste considerente, constatând

că instanța de fond a pronunțat o sentință legală și temeinică, cu aplicarea

art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge recursul declarat de G.M., împotriva

sentinței civile nr. 4025 din 19 noiembrie 2009 a Curții de Apel București,

secția a VlII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27

octombrie 2010.