ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2882/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, la 21 mai 2007, reclamantul G.S. a chemat în judecată pe pârâții Camera Deputaților și Senatul României, solicitând obligarea acestora de a restitui la bugetul public suma cheltuită cu organizarea referendumului național din data de 9 mai 2007 privind demiterea din funcție a Președintelui României. La termenul de judecată din 18 ianuarie 2008, la solicitarea instanței, în vederea stabilirii competenței de soluționare a cauzei, reclamantul a precizat că valoarea obiectului pricinii este estimată la suma de 60 miliarde RON. Prin decizia nr. 291 pronunțată la 18 ianuarie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București, reținând că sunt incidente dispozițiile art. 2 alin. (1) C. proc.

civ. și ale art. 5 C. proc. civ., întrucât prin precizarea acțiunii obiectul litigiului a fost estimat la 60 miliarde RON, iar persoanele juridice chemate în judecată, Senatul și Camera Deputaților, își au sediul în Municipiul București. Urmare a declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 28589/3/2008. Prin întâmpinarea depusă la 28 noiembrie 2008, pârâtul Senatul României a invocat excepțiile „lipsei dovezii de reprezentare în instanță a Parlamentului” și inadmisibilității cererii, arătând că, potrivit art. 61 și 62 din Constituția României, Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare, Camera Deputaților și Senatul fiind alese prin vot universal, direct, secret și liber exprimat.

S-a mai susținut că între cetățeni și organul reprezentativ suprem nu se naște vreun raport obligațional de natură civilă sau administrativă, care să permită vreunei persoane să se adreseze instanțelor judecătorești pentru a obține angajarea răspunderii Parlamentului ori a deputaților și senatorilor, întrucât mandatul încredințat acestora prin votul popular este unul reprezentativ și nu unul civil. S-a învederat că, urmare a acestui fapt, deputații și senatorii se bucură de imunitate, care constă, printre altele și în lipsa răspunderii juridice, cu scopul de a li se asigura independența în exercitarea mandatului. Pe fondul cauzei, pârâtul a arătat că nu sunt îndeplinite cerințele pentru angajarea răspunderii civile delictuale, întrucât faptele invocate de reclamant nu au fost săvârșite de instituția Senatului și nici de subordonații săi, nu există vreun raport de cauzalitate și nici de prepușenie între Senat și pretinșii autori ai faptelor deduse judecății.

La termenul de judecată din 4 februarie 2008, tribunalul a luat în discuție excepțiile invocate prin întâmpinare, respingând excepția lipsei calității de reprezentant pentru considerentele arătate în încheierea de dezbateri și a calificat argumentele invocate în susținerea excepției inadmisibilității ca apărări de fond. Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința civilă nr. 198 pronunțată la 11 februarie 2009, a admis excepția lipsei de interes, examinată cu prioritate în raport de caracterul și efectele acesteia și pe cale de consecință, a respins acțiunea. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, indicând ca temei de drept al acțiunii dispozițiile art. 998 C. civ., reclamantul a înțeles să-și justifice cererea prin principiile răspunderii civile delictuale, fără a tinde, însă, la apărarea unui înțeles personal, pretins încălcat prin faptele ilicite ale pârâților.

S-a reținut, astfel, că nu s-au indicat concret de către reclamant împrejurările în care ar fi fost el însuși vătămat prin decizia Parlamentului de suspendare din funcție a Președintelui României, urmare a referendumului din 19 mai 2007. Împotriva sentinței menționate a declarat apel reclamantul G.S., criticând-o ca nelegală, întrucât nu s-a avut în vedere că acțiunea sa are un larg interes social și național, cererea introductivă interpretându-se eronat în raport de interesul lui personal. Prin decizia civilă nr. 134/A din 23 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelul ca nefondat. Prin aceeași hotărâre s-a respins excepția inadmisibilității, invocată de intimata Camera Deputaților.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că interesul, ca și condiție de exercitare a acțiunii civile, nu este definit de dispozițiile legale procedurale, fiind dedus implicit din dispozițiile art. 108 alin. (2), art. 111 și 105 alin. (2) C. proc. civ., precum și din art. 129 din Constituția României. S-a apreciat că, astfel cum a motivat instanța de fond, reclamantul nu justifică un interes personal, propriu în promovarea cererii, nerevendicând ceva pentru sine sau pentru a-și valorifica un drept propriu, ci acționând în justiție pentru un „interes social și național mult prea larg”. În ceea ce privește excepția inadmisibilității cererii, invocată de intimata Camera Deputaților, s-a considerat că privește aspecte legate de fondul acțiunii, a căror cercetare este de prisos în condițiile admiterii excepției lipsei de interes.

Împotriva deciziei menționate a declarat recurs, în termenul legal, reclamantul G.S., criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 3, 4, 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ. Dezvoltând motivele de recurs, reclamantul a susținut că instanța de apel nu și-a verificat competența materială, încălcând dispozițiile art. 137 alin. (1), 112 alin. (3) și art. 158 C. proc. civ., în sensul că a dat eficiență prețuirii reclamantului în estimarea valorii obiectului acțiunii, fără a chestiona cele două camere ale Parlamentului în legătură cu cheltuielile efectuate pentru organizarea referendumului. Cea de-a doua critică, întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., a arătat depășirea atribuțiilor puterii judecătorești prin invocarea din oficiu a excepției lipsei de interes în formularea acțiunii cu încălcarea dispozițiilor cap. III, secțiunea a II-a a C. proc.

civ. și a principiului disponibilității părților în procesul civil. Invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurentul reclamant a susținut că instanța de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., prin invocarea ca temei al justificării interesului, chiar a dispozițiilor legale menționate, pretinzând că acesta ar fi implicit sau subînțeles. Critica formulată prin cel de-al patrulea motiv de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. s-a referit la contradictorialitatea argumentelor reținute în considerentele deciziei recurate, prin care s-a constatat, pe de o parte, că nu se cere recunoașterea unui drept propriu, iar, pe de altă parte, s-a reținut că s-a acționat în justiție pentru un interes social și național.

În acest contest, reclamantul recurent a precizat că, în calitate de cetățean, care contribuie prin diverse impozite la bugetul statului, avea obligația morală să ia poziție fermă față de cheltuiala imensă ocazionată de referendum, în mod previzibil, inutilă. S-a mai susținut, invocându-se dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., că instanța a schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al cererii, care a fost unul de constatare a încălcării unor drepturi fundamentale, respectiv dreptul la libertatea de opinie, garantat de art. 10 din Convenția Europeană s Drepturilor Omului și art. 29 din Constituție, dreptul ca opinia sa politică exprimată prin vot să nu fie tratată discriminării, conform art. 14 Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 alin. (2) lit. c) și art. 2 alin. (3) din O.U.G.

nr. 137/2000. Criticile formulate prin ultimul motiv de recurs, întemeiate pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au vizat încălcarea dispozițiilor O.U.G. 137/2000, iar, din punct de vedere procedural, a art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, încălcare ce conduce la nulitatea deciziei, în condițiile în care nu a putut ataca cu recurs soluția asupra excepției de neconstituționalitate. S-a invocat, totodată, nelegala respingere a excepției inadmisibilității acțiunii, neinvocată de pârâta intimată prin întâmpinarea depusă la prima instanță. Intimata Camera Deputaților a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului. Prin notele de concluzii depuse la 28 martie 2011, recurentul reclamant a invocat excepția de ordine publică a necompetenței materiale a primei instanțe în soluționarea acțiunii, solicitând trimiterea dosarului la Judecătoria sector 4 București.

Examinând cu prioritate motivul de recurs de ordine publică invocat prin concluziile scrise depuse de recurentul reclamant în combaterea întâmpinării, conform dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Curtea va constata că acesta este nefondat. Prin decizia irevocabilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nr. 291 din 18 ianuarie 2008, prin care s-a declinat competența soluționării cererii formulate de reclamant în favoarea Tribunalului București, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că tribunalul este competent material în judecata acțiunii în primă instanță, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) C. proc. civ. Prin urmare, acest aspect nu mai putea fi pus în discuție de recurent, întrucât o soluție contrară, în sensul reținerii competenței unei alte instanțe (în speță, a judecătoriei) ar încălca principiul autorității de lucru judecat, ceea ce ar fi inadmisibil.

Examinând criticile formulate de recurentul reclamant, Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: În ceea ce privește prima critică, întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., se va reține că motivul de recurs menționat are în vedere doar necompetența instanței de apel, deoarece aceasta pronunță hotărârea care formează obiect al recursului, în cazul acesteia, competența materială fiind reglementată de dispozițiile imperative ale art. 3 pct. 2 C. proc. civ. coroborate cu dispozițiile art. 282 alin. (1) C. proc. civ. Ca atare, se va reține că instanța sesizată cu soluționarea cererii de apel îndreptată împotriva unei sentințe pronunțate de Tribunalul București, respectiv Curtea de Apel București, a judecat apelul ca singura instanță competentă material.

Critica formulată prin cel de-al doilea motiv de recurs vizând depășirea atribuțiilor puterii judecătorești prin încălcarea principiului disponibilității și invocarea din oficiu a excepției lipsei de interes este, de asemenea, nefondată. Curtea de Apel ca instanță de control judiciar nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești în sensul dispozițiilor art. 304 pct. 4 C. proc. civ., prin confirmarea argumentelor care au condus tribunalul, ca primă instanță, la invocarea din oficiu și ulterior, la admiterea excepției lipsei de interes. Instanța de apel s-a pronunțat asupra legalității și temeiniciei sentinței tribunalului cu respectarea dispozițiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., procedând, în limitele cererii de apel, la verificarea modului în care s-a stabilit situația de fapt și s-a aplicat legea de către prima instanță.

În sarcina instanței de apel nu se poate reține, astfel, existența vreunei imixtiuni în sfera de activitate a puterii executive, sau legislative, cu încălcarea principiului constituțional al separației puterilor în stat. Curtea va reține, totodată, că, soluția instanței de apel s-a circumscris hotărârii pronunțate pe excepție de primă instanță, motivare ce a fost confirmată. Nu se poate susține că, procedând la cenzurarea hotărârii primei instanțe prin care s-a soluționat o excepție invocată din oficiu, instanța ar fi încălcat formele de procedură prevăzute, sub sancțiunea nulității, de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., cum în mod eronat afirmă reclamantul.

Invocarea unei excepții de fond, dirimante și absolute, puse în dezbaterea contradictorie a părților și drept consecință a admiterii acesteia, neexaminarea fondului pretențiilor deduse judecății, nu poate avea semnificația încălcării formelor de procedură, astfel că nu este incident nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Nici criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ. nu pot fi primite. Respingând apelul reclamantului, Curtea de Apel a indicat considerentele de fapt și de drept în temeiul cărora și-a format convingerea, cu respectarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., într-o manieră care face posibilă exercitarea controlului judiciar.

S-a considerat, astfel, că interesul reclamantului nu întrunește unul din atributele esențiale ce determină însăși existența dreptului material la acțiune, respectiv de a fi unul personal și direct, în sensul în care punerea în mișcare a procedurii judiciare să se justifice prin realizarea unui folos practic imediat. Reținând că reclamantul invocă „un interes social și național”, așa cum a afirmat el însuși prin cererea sa de apel, instanța de apel a considerat în mod legal că nu s-a justificat un interes personal în promovarea cererii, argumentele din considerentele deciziei nefiind contradictorii și nici străine de natura pricinii, în sensul dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Criticile referitoare la neinvocarea excepției menționate prin întâmpinările pârâtelor și neconstatarea încălcării unor drepturi fundamentale prevăzute de CEDO și Constituția României nu se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. și în consecință, nu pot fi analizate. Acțiunea reclamantului a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 998 C. civ., referitoare la răspunderea civilă delictuală, interesul promovării acesteia fiind circumscris condițiilor angajării unei astfel de răspunderi a pârâtelor, pentru faptele lor ilicite prin care i s-ar fi produs un prejudiciu. Examinând condiția existenței interesului reclamantului raportat la obiectul acțiunii instanța nu a invocat motive străine de natura pricinii, nefiind întrunit motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Motivul de recurs referitor la încălcarea dreptului la opinie exprimat prin vot și a dispozițiilor Ordonanței de Urgență nr. 137/2000 nu va fi analizat întrucât a fost invocat omisso medio, direct în recurs, fără a fi făcut obiectul motivelor de apel.

Recurentul reclamant a criticat și soluția Curții de Apel cu privire la cererea sa de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 72 și 95 alin. (1) din Constituția României, care reglementează imunitatea parlamentară și suspendarea din funcție a Președintelui, prevederi pe care le-a considerat ca „inutile”. Curtea va constata că prin Legea nr. 47/1992, legiuitorul a reglementat expres termenul înlăuntrul căruia se poate ataca soluția de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curții Constituționale, ca fiind de 48 de ore de la pronunțare. Întrucât această soluție, nu a fost atacată în termenul imperativ menționat, nu poate fi cenzurată, critica menționată fiind invocată tardiv.

Critica referitoare la greșita soluționare prin dispozitivul deciziei atacate a excepției inadmisibilității acțiunii este neîntemeiată. În realitate, această excepție nu a fost analizată, așa cum rezultă din considerentele deciziei recurate, astfel încât sub acest aspect soluția instanței de apel nu se impune a fi cenzurată. Pentru toate aceste considerente, Curtea va constata că recursul este nefondat și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge motivul de recurs de ordine publică invocat de recurentul reclamant G.S. referitor la necompetența materială a primei instanțe. Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul G.S. împotriva deciziei nr. 134/A din 23 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 martie 2011.