ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1143/2014

Asupra cererii de revizuire de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Contextul procesual.

Decizia instanței de recurs atacată pe calea revizuirii Prin Decizia nr. 624 din 7 februarie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins cererea de adresare a întrebării preliminare Curții Europene de Justiție, în sensul dacă Ordinul nr. 295/2007 respectă prevederile comunitare în baza cărora a fost emis și pe cale de consecință, dacă Ordinele emise ulterior, respectiv nr. 255/2008, nr. 715/2008, nr. 358/2008, nr. 230/2009, nr. 215/2010 și nr. 165/2011, respectă prevederile comunitare, precum și care este practica comunitară în aceste cazuri, formulată de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale (Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale), a admis recursurile declarate de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale (Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale), Agenția de Plăți și Intervenție Pentru Agricultură - Centrul Județean Argeș și Agenția de Plăți și Intervenție Pentru Agricultură împotriva Sentinței nr. 1905 din 16 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a casat sentința atacată și a respins excepția de nelegalitate a prevederilor art. 3 alin. (1) lit. b) și art. 3 alin. (2) lit. a), precum și art. 1 lit. d) și art. 3 alin. (2) lit. c) din Ordinul nr. 295/2007.

Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a reținut următoarele aspecte: Cu privire la cererea de adresare a unei întrebări preliminare la Curtea de Justiție a Uniunii Europene formulată de M.A.D.R.

Recurentul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale a solicitat instanței de recurs adresarea către Curtea de Justiție a Uniunii Europene a întrebării preliminare cu următorul conținut: "Dacă Ordinul nr. 295/2007 respectă prevederile comunitare în baza cărora a fost emis și pe cale de consecință, dacă ordinele emise ulterior (Ordinul nr. 255/2008, Ordinul nr. 715/2005, Ordinul nr. 358/2008, Ordinul nr. 230/2009, Ordinul nr. 215/2010 și Ordinul nr. 165/2011), dar care prevăd aceleași condiții respectă prevederile comunitare precum și care este practica comunitară în astfel de cazuri". O instanță de recurs este datoare să adreseze o astfel de întrebare preliminară numai dacă apreciază că o decizie a Curții de Justiție a Uniunii Europene este necesară pentru a pronunța o hotărâre în cauza dedusă judecății.

Or, în cauza de față, care are ca obiect recursurile formulate împotriva sentinței Curții de apel, nu se critică faptul că soluția pronunțată de această instanță ar fi fost dată cu încălcarea dreptului comunitar, așa cum în mod întemeiat a arătat și intimatul-reclamant în întâmpinarea depusă. Astfel fiind, instanța a respins cererea de adresare a întrebării preliminare către Curtea de Justiție a Uniunii Europene formulată de M.A.D.R. Referitor la recursurile formulate de către cele trei autorități publice pârâte, instanța de recurs a reținut că sunt întemeiate în limitele și pentru considerentele pe care le-a prezentat în continuare.

Din actele și lucrările dosarului instanța de recurs a reținut că prin Anexa la Ordinul nr. 295/2007 a fost stabilit modul de implementare, condițiile specifice și criteriile de eligibilitate pentru aplicarea schemelor de plăți naționale directe complementare în sectorul zootehnic, în acord cu reglementările comunitare în domeniu, în temeiul art. 1 și 13 din O.U.G. nr. 125/2006. Excepția de nelegalitate vizează, pe de o parte, dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. b) și alin. (2) lit. a) din Anexă, referitoare la efectivul de ovine/caprine pentru care se solicită prima, iar, pe de altă parte, dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. d) și alin. (2) lit. c) din aceeași Anexă, referitoare la condiția ca solicitantul să nu aibă datorii la bugetul de stat și/sau la bugetul local.

Dispozițiile vizate de excepția de nelegalitate din Anexa la Ordinul nr. 295/2007 au fost modificate ulterior prin Ordinul nr. 255/2008 și Ordinul nr. 358/2008, iar Ordinul nr. 295/2007 a fost abrogat prin art. 3 din Ordinul nr. 98/2010. Instanța de recurs a reținut, însă, că instanța de fond a ignorat că Ordinul nr. 295/2007 a fost emis în baza art. 1 și 13 din O.U.G. nr. 125/2006, pentru organizarea punerii în aplicare a acestei ordonanțe de urgență care viza aprobarea schemelor de plăți în agricultură pentru anul 2007, precum și faptul că această ordonanță de urgență fusese publicată în M. Of. nr. 1043/29.12.2006. Astfel fiind, este lipsit de temei să se susțină că "data de 31 decembrie a anului anterior solicitării primei" de la art. 3 alin. (1) lit. b) și alin. (2) lit. a) din Anexă, reprezintă o dispoziție retroactivă, din moment ce Ordinul nr. 295/2007 a fost emis pentru crearea cadrului organizatoric în vederea punerii în aplicare a O.U.G.

nr. 125/2006, publicată anterior datei de 31 decembrie 2006. În ceea ce privește dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. d) și art. (2) lit. c) din Anexa la Ordinul nr. 295/2007, referitoare la condiția ca solicitantul să nu aibă datorii la bugetul de stat și/sau la bugetul local, instanța de fond a reținut, în esență, că această condiție încalcă principiul proporționalității, care impune autorităților "să nu depășească limitele a ceea ce este necesar pentru a atinge obiectivele urmărire în mod legitim". Or, în cauză, instanța de recurs a observat că instanța de fond nu a identificat/denumit obiectivul urmărit în mod legitim de către M.A.D.R. prin emiterea Ordinului nr. 295/2007, după cum nu a specificat în mod explicit de ce impunerea condiției negative în privința datoriilor la bugetul de stat și/sau local ar reprezenta un exces de putere și o încălcare a dreptului de apreciere conferit de legiuitor.

Într-adevăr, potrivit art. 13 din O.U.G. nr. 125/2006, legiuitorul a conferit MADR un drept de apreciere foarte larg, precizând că "modul de implementare, condițiile specifice și criteriile de eligibilitate (...) se stabilesc în acord cu reglementările comunitare în domeniu, prin ordin al ministrului (...)". Or, în cauză, instanța de fond nu a identificat nicio reglementare comunitară în domeniu care să fi fost ignorată/încălcată și nici intimatul-reclamant nu a avut o astfel de susținere concretă. Astfel fiind, instanța de fond a admis în mod netemeinic excepția de nelegalitate, făcând o aplicare/interpretare eronată a dispozițiilor legale incidente în cauză, fiind incident motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., invocat în cele trei recursuri formulate, care vor fi admise. Totodată, instanța de recurs a ținut să reamintească faptul că din interpretarea logică, sistematică și teleologică a dispozițiilor generale ale Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, rezultă în mod necontestat că orice demers judiciar trebuie să aibă ca temei vătămarea unui drept sau a unui interes legitim, fie că este vorba de formularea unei acțiuni directe, fie că este vorba de invocarea unei excepții de nelegalitate. Or, în cauză, este necontestat că intimatul-reclamant nu a probat și nici nu a susținut vătămarea unui drept în ceea ce privește actul administrativ vizat de excepția de nelegalitate, din moment ce nu a probat/susținut depunerea/înregistrarea vreunei cereri de acordare a unor plăți în temeiul O.U.G.

nr. 125/2006 și Ordinului nr. 295/2007. Pe de altă parte, intimatul-reclamant nu a justificat și nici nu mai poate justifica existența unui interes legitim care îi este vătămat prin Ordinul nr. 295/2007, din moment ce la data când a invocat excepția de nelegalitate, 01 iunie 2011, nu avea înregistrată la APIA o cerere de acordare de plăți în temeiul O.U.G. nr. 125/2006, iar Ordinul nr. 295/2007 fusese abrogat prin Ordinul nr. 98/2010, iar o eventuală cerere ulterioară va fi soluționată în conformitate cu dispozițiile acestui ultim ordin care este în vigoare. Deci, cu alte cuvinte, instanța de fond era datoare să constate că cererea este nefondată, excepția de nelegalitate nefiind întemeiată pe vătămarea unui drept și nici a unui interes legitim în ceea ce îl privește pe intimatul-reclamant.

De altfel, în recursul în cadrul căruia a fost invocată excepția de nelegalitate a dispozițiilor din Anexa la Ordinul nr. 295/2007, intimatul-reclamant atacase Sentința civilă nr. 2542 din 26 mai 2010 prin care Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal îi respinsese acțiunea, reținând inexistența unui drept sau interes vătămat ca urmare a faptului că acesta nu formulase/înregistrase o cerere de acordare a plăților potrivit art. 3 alin. (2) din Ordinul nr. 295/2007, în lipsa căreia nu poate fi reținut un refuz nejustificat din partea autorităților. Astfel fiind, recursurile au fost admise, sentința pronunțată a fost desființată și cererea privind excepția de nelegalitate a fost respinsă.

2. Revizuirea exercitată în cauză Împotriva Deciziei nr. 624 din 7 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a formulat cerere de revizuire intimatul-reclamant N.G.E., invocând ca temei legal dispozițiile art. 322 pct. 2 și pct. 7 C. proc. civ. În motivarea cererii sale, revizuentul arată că, sub aspectul primului motiv de revizuire prevăzut de dispozițiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ., Decizia nr. 624/2013 este nelegală, întrucât instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra excepțiilor invocate prin întâmpinare. Sub aspectul motivului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., revizuentul invocă existența a două hotărâri potrivnice, respectiv Decizia nr. 624/2013 și încheierea din data de 05 octombrie 2011, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Astfel, susține revizuentul, în cazul de față există o hotărâre dispusă prin încheiere irevocabilă în Dosarul nr. 12258/2/2009, care arată că excepția de nelegalitate are legătură cu soluționarea cauzei și Decizia nr. 642 din 02 iulie 2013, care arată că excepția de nelegalitate ar fi fost nefondată, "nefiind întemeiată pe vătămarea unui drept și nici a unui interes legitim". 3. Considerentele Înaltei Curți asupra revizuirii Examinând cererea în condițiile art. 326 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază, Înalta Curte de Casație și Justiție constată inadmisibilitatea căii de atac formulate de revizuentul N.G.E.

Potrivit art. 322 pct. 2 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri se poate cere când instanța "s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut". Acest motiv de revizuire constituie o exigență a principiului disponibilității procesuale, principiu în conformitate cu care instanța este "în drept" să statueze numai în limitele în care a fost sesizată, fiind obligată, potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ., să se pronunțe numai cu privire la ceea ce s-a cerut, neputând să hotărască asupra unui lucru care nu s-a cerut, să dea mai mult decât s-a cerut sau să nu se pronunțe asupra unui lucru cerut. Nerespectarea acestor exigențe poate conduce la exercitarea revizuirii în condițiile art. 322 pct. 2 C. proc.

civ., însă cererea de revizuire nu declanșează un litigiu nou, ci reprezintă o fază procesuală a aceluiași litigiu, care se desfășoară în cadrul procesual conturat de etapele anterioare. Însă, Înalta Curte constată faptul că, în argumentarea acestui motiv de revizuire, sunt combătute motivele de recurs formulate de autoritățile recurente și reiterate apărările expuse în întâmpinarea depusă la instanța de recurs, în susținerea unei soluții de respingere a recursurilor. În această situație, revizuirea formulată cu scopul de a obține o nouă analiză și rejudecare a cauzei nu poate fi primită, întrucât ar interveni o încălcare a principiului securității raporturilor juridice care implică respectarea principiului res judicata.

De altfel, în astfel de situații și Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că "o cale extraordinară de atac introdusă de una din părțile în proces, nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanța cărei hotărâre este atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea în absența unui "defect fundamental". Faptul că instanța care soluționează contestația și instanța a cărei hotărâre este contestată au două puncte de vedere diferite cu privire la admisibilitatea și relevanța probatoriului este un caz tipic în care nu se justifică desființarea unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile" (cauza Mitrea vs. România, 26105/03, Hotărârea din 29 iulie 2008). Sub aspectul motivului prevăzut de art. 322 pct. 7, instanța reține că., "revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere [(...)] dacă există hotărâri definitive potrivnice date de instanțe de același grad sau de grade deosebite, în una sau aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate.

Aceste dispoziții se aplică și în cazul când hotărârile potrivnice sunt date de instanțe de recurs". În jurisprudență și doctrină s-a reținut că pentru a fi aplicabil acest motiv de revizuire, "este necesar ca hotărârile să conțină elemente caracteristice pentru existența lucrului judecat. Revizuirea nu poate fi admisă atunci când între decizia instanței de recurs și celelalte hotărâri invocate de revizuentă nu există contrarietate, întrucât acestea nu conțin elementele caracteristice pentru existența lucrului judecat" (G. Boroi, O. Spineanu-Matei, Codul de procedură civilă, adnotat, ediția a 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2007, p.735).

În cauză, Înalta Curte constată că: - Prin încheierea din data de 05 octombrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a sesizat Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, cu soluționarea excepției de nelegalitate, suspendând judecarea recursului până la soluționarea excepției și nu s-a pronunțat în legătură cu fondul cauzei, cum în mod greșit susține revizuentul. - Pentru a pronunța Decizia nr. 624 din 07 februarie 2013, Înalta Curte a analizat recursurile promovate de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, Agenția de Plăți și Intervenție Pentru Agricultură - Centrul Județean Argeș și Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, hotărând că acestea sunt întemeiate și motivate în raport cu susținerile revizuentului invocate prin întâmpinare.

Înalte Curte reține că, în privința celor două hotărâri judecătorești nu există contrarietate, motiv pentru care, în raport cu dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., este inadmisibilă cererea de revizuire formulată intimatul-reclamant. Pentru considerentele arătate, în raport cu dispozițiile art. 322 pct. 2 și pct. 7 cu referire la art. 326 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată împotriva Deciziei nr. 624 din 7 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea de revizuire formulată de N.G.E. împotriva Deciziei nr. 624 din 7 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 martie 2014. Procesat de GGC - GV