ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1143/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1143/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra

cererii de revizuire de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.

Contextul procesual. Decizia instanței de recurs atacată pe calea revizuirii

Prin

Decizia nr. 624 din 7 februarie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția de contencios administrativ și fiscal, a respins cererea de adresare a

întrebării preliminare Curții Europene de Justiție, în sensul dacă Ordinul nr.

295/2007 respectă prevederile comunitare în baza cărora a fost emis și pe cale

de consecință, dacă Ordinele emise ulterior, respectiv nr. 255/2008, nr.

715/2008, nr. 358/2008, nr. 230/2009, nr. 215/2010 și nr. 165/2011, respectă

prevederile comunitare, precum și care este practica comunitară în aceste

cazuri, formulată de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale (Ministerul

Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale), a admis recursurile declarate

de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale (Ministerul Agriculturii,

Pădurilor și Dezvoltării Rurale), Agenția de Plăți și Intervenție Pentru

Agricultură - Centrul Județean Argeș și Agenția de Plăți și Intervenție Pentru

Agricultură împotriva Sentinței nr. 1905 din 16 martie 2012 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a casat sentința

atacată și a respins excepția de nelegalitate a prevederilor art. 3 alin. (1)

lit. b) și art. 3 alin. (2) lit. a), precum și art. 1 lit. d) și art. 3 alin.

(2) lit. c) din Ordinul nr. 295/2007.

Pentru

a decide astfel, instanța de control judiciar a reținut următoarele aspecte:

Cu

privire la cererea de adresare a unei întrebări preliminare la Curtea de

Justiție a Uniunii Europene formulată de M.A.D.R.

Recurentul

Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale a solicitat instanței de recurs

adresarea către Curtea de Justiție a Uniunii Europene a întrebării preliminare

cu următorul conținut: "Dacă Ordinul nr. 295/2007 respectă prevederile

comunitare în baza cărora a fost emis și pe cale de consecință, dacă ordinele

emise ulterior (Ordinul nr. 255/2008, Ordinul nr. 715/2005, Ordinul nr.

358/2008, Ordinul nr. 230/2009, Ordinul nr. 215/2010 și Ordinul nr. 165/2011),

dar care prevăd aceleași condiții respectă prevederile comunitare precum și

care este practica comunitară în astfel de cazuri".

O

instanță de recurs este datoare să adreseze o astfel de întrebare preliminară

numai dacă apreciază că o decizie a Curții de Justiție a Uniunii Europene este

necesară pentru a pronunța o hotărâre în cauza dedusă judecății.

Or,

în cauza de față, care are ca obiect recursurile formulate împotriva sentinței

Curții de apel, nu se critică faptul că soluția pronunțată de această instanță

ar fi fost dată cu încălcarea dreptului comunitar, așa cum în mod întemeiat a

arătat și intimatul-reclamant în întâmpinarea depusă.

Astfel

fiind, instanța a respins cererea de adresare a întrebării preliminare către

Curtea de Justiție a Uniunii Europene formulată de M.A.D.R.

Referitor

la recursurile formulate de către cele trei autorități publice pârâte, instanța

de recurs a reținut că sunt întemeiate în limitele și pentru considerentele pe

care le-a prezentat în continuare.

Din

actele și lucrările dosarului instanța de recurs a reținut că prin Anexa la

Ordinul nr. 295/2007 a fost stabilit modul de implementare, condițiile

specifice și criteriile de eligibilitate pentru aplicarea schemelor de plăți

naționale directe complementare în sectorul zootehnic, în acord cu

reglementările comunitare în domeniu, în temeiul art. 1 și 13 din O.U.G. nr.

125/2006.

Excepția

de nelegalitate vizează, pe de o parte, dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. b)

și alin. (2) lit. a) din Anexă, referitoare la efectivul de ovine/caprine

pentru care se solicită prima, iar, pe de altă parte, dispozițiile art. 3 alin.

(1) lit. d) și alin. (2) lit. c) din aceeași Anexă, referitoare la condiția ca

solicitantul să nu aibă datorii la bugetul de stat și/sau la bugetul local.

Dispozițiile

vizate de excepția de nelegalitate din Anexa la Ordinul nr. 295/2007 au fost

modificate ulterior prin Ordinul nr. 255/2008 și Ordinul nr. 358/2008, iar

Ordinul nr. 295/2007 a fost abrogat prin art. 3 din Ordinul nr. 98/2010.

Instanța

de recurs a reținut, însă, că instanța de fond a ignorat că Ordinul nr.

295/2007 a fost emis în baza art. 1 și 13 din O.U.G. nr. 125/2006, pentru

organizarea punerii în aplicare a acestei ordonanțe de urgență care viza

aprobarea schemelor de plăți în agricultură pentru anul 2007, precum și faptul

că această ordonanță de urgență fusese publicată în M. Of. nr. 1043/29.12.2006.

Astfel

fiind, este lipsit de temei să se susțină că "data de 31 decembrie a

anului anterior solicitării primei" de la art. 3 alin. (1) lit. b) și

alin. (2) lit. a) din Anexă, reprezintă o dispoziție retroactivă, din moment ce

Ordinul nr. 295/2007 a fost emis pentru crearea cadrului organizatoric în

vederea punerii în aplicare a O.U.G. nr. 125/2006, publicată anterior datei de

31 decembrie 2006.

În

ceea ce privește dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. d) și art. (2) lit. c) din

Anexa la Ordinul nr. 295/2007, referitoare la condiția ca solicitantul să nu

aibă datorii la bugetul de stat și/sau la bugetul local, instanța de fond a

reținut, în esență, că această condiție încalcă principiul proporționalității,

care impune autorităților "să nu depășească limitele a ceea ce este

necesar pentru a atinge obiectivele urmărire în mod legitim".

Or,

în cauză, instanța de recurs a observat că instanța de fond nu a identificat/denumit

obiectivul urmărit în mod legitim de către M.A.D.R. prin emiterea Ordinului nr.

295/2007, după cum nu a specificat în mod explicit de ce impunerea condiției

negative în privința datoriilor la bugetul de stat și/sau local ar reprezenta

un exces de putere și o încălcare a dreptului de apreciere conferit de

legiuitor.

Într-adevăr,

potrivit art. 13 din O.U.G. nr. 125/2006, legiuitorul a conferit MADR un drept

de apreciere foarte larg, precizând că "modul de implementare, condițiile

specifice și criteriile de eligibilitate (...) se stabilesc în acord cu

reglementările comunitare în domeniu, prin ordin al ministrului (...)".

Or,

în cauză, instanța de fond nu a identificat nicio reglementare comunitară în

domeniu care să fi fost ignorată/încălcată și nici intimatul-reclamant nu a

avut o astfel de susținere concretă.

Astfel

fiind, instanța de fond a admis în mod netemeinic excepția de nelegalitate,

făcând o aplicare/interpretare eronată a dispozițiilor legale incidente în

cauză, fiind incident motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., invocat în cele trei recursuri formulate, care vor fi admise.

Totodată,

instanța de recurs a ținut să reamintească faptul că din interpretarea logică,

sistematică și teleologică a dispozițiilor generale ale Legii contenciosului

administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, rezultă

în mod necontestat că orice demers judiciar trebuie să aibă ca temei vătămarea

unui drept sau a unui interes legitim, fie că este vorba de formularea unei acțiuni

directe, fie că este vorba de invocarea unei excepții de nelegalitate.

Or,

în cauză, este necontestat că intimatul-reclamant nu a probat și nici nu a

susținut vătămarea unui drept în ceea ce privește actul administrativ vizat de

excepția de nelegalitate, din moment ce nu a probat/susținut

depunerea/înregistrarea vreunei cereri de acordare a unor plăți în temeiul

O.U.G. nr. 125/2006 și Ordinului nr. 295/2007.

Pe

de altă parte, intimatul-reclamant nu a justificat și nici nu mai poate

justifica existența unui interes legitim care îi este vătămat prin Ordinul nr.

295/2007, din moment ce la data când a invocat excepția de nelegalitate, 01

iunie 2011, nu avea înregistrată la APIA o cerere de acordare de plăți în

temeiul O.U.G. nr. 125/2006, iar Ordinul nr. 295/2007 fusese abrogat prin

Ordinul nr. 98/2010, iar o eventuală cerere ulterioară va fi soluționată în

conformitate cu dispozițiile acestui ultim ordin care este în vigoare.

Deci,

cu alte cuvinte, instanța de fond era datoare să constate că cererea este nefondată,

excepția de nelegalitate nefiind întemeiată pe vătămarea unui drept și nici a

unui interes legitim în ceea ce îl privește pe intimatul-reclamant.

De

altfel, în recursul în cadrul căruia a fost invocată excepția de nelegalitate a

dispozițiilor din Anexa la Ordinul nr. 295/2007, intimatul-reclamant atacase

Sentința civilă nr. 2542 din 26 mai 2010 prin care Curtea de Apel București,

secția contencios administrativ și fiscal îi respinsese acțiunea, reținând

inexistența unui drept sau interes vătămat ca urmare a faptului că acesta nu

formulase/înregistrase o cerere de acordare a plăților potrivit art. 3 alin.

(2) din Ordinul nr. 295/2007, în lipsa căreia nu poate fi reținut un refuz

nejustificat din partea autorităților.

Astfel

fiind, recursurile au fost admise, sentința pronunțată a fost desființată și

cererea privind excepția de nelegalitate a fost respinsă.

2.

Revizuirea exercitată în cauză

Împotriva

Deciziei nr. 624 din 7 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția de contencios administrativ și fiscal, a formulat cerere de revizuire

intimatul-reclamant N.G.E., invocând ca temei legal dispozițiile art. 322 pct.

2 și pct. 7 C. proc. civ.

În

motivarea cererii sale, revizuentul arată că, sub aspectul primului motiv de

revizuire prevăzut de dispozițiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ., Decizia nr.

624/2013 este nelegală, întrucât instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra

excepțiilor invocate prin întâmpinare.

Sub

aspectul motivului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., revizuentul

invocă existența a două hotărâri potrivnice, respectiv Decizia nr. 624/2013 și

încheierea din data de 05 octombrie 2011, pronunțate de Înalta Curte de Casație

și Justiție.

Astfel,

susține revizuentul, în cazul de față există o hotărâre dispusă prin încheiere

irevocabilă în Dosarul nr. 12258/2/2009, care arată că excepția de nelegalitate

are legătură cu soluționarea cauzei și Decizia nr. 642 din 02 iulie 2013, care

arată că excepția de nelegalitate ar fi fost nefondată, "nefiind

întemeiată pe vătămarea unui drept și nici a unui interes legitim".

3.

Considerentele Înaltei Curți asupra revizuirii

Examinând

cererea în condițiile art. 326 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia

dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care

se întemeiază, Înalta Curte de Casație și Justiție constată inadmisibilitatea

căii de atac formulate de revizuentul N.G.E.

Potrivit

art. 322 pct. 2 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri se poate cere când

instanța "s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a

pronunțat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut".

Acest

motiv de revizuire constituie o exigență a principiului disponibilității

procesuale, principiu în conformitate cu care instanța este "în

drept" să statueze numai în limitele în care a fost sesizată, fiind

obligată, potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ., să se pronunțe numai cu

privire la ceea ce s-a cerut, neputând să hotărască asupra unui lucru care nu

s-a cerut, să dea mai mult decât s-a cerut sau să nu se pronunțe asupra unui

lucru cerut.

Nerespectarea

acestor exigențe poate conduce la exercitarea revizuirii în condițiile art. 322

pct. 2 C. proc. civ., însă cererea de revizuire nu declanșează un litigiu nou,

ci reprezintă o fază procesuală a aceluiași litigiu, care se desfășoară în

cadrul procesual conturat de etapele anterioare.

Însă,

Înalta Curte constată faptul că, în argumentarea acestui motiv de revizuire,

sunt combătute motivele de recurs formulate de autoritățile recurente și

reiterate apărările expuse în întâmpinarea depusă la instanța de recurs, în

susținerea unei soluții de respingere a recursurilor.

În

această situație, revizuirea formulată cu scopul de a obține o nouă analiză și

rejudecare a cauzei nu poate fi primită, întrucât ar interveni o încălcare a

principiului securității raporturilor juridice care implică respectarea

principiului res judicata.

De

altfel, în astfel de situații și Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

apreciat că "o cale extraordinară de atac introdusă de una din părțile în

proces, nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanța cărei hotărâre este

atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea în absența unui

"defect fundamental".

Faptul

că instanța care soluționează contestația și instanța a cărei hotărâre este

contestată au două puncte de vedere diferite cu privire la admisibilitatea și

relevanța probatoriului este un caz tipic în care nu se justifică desființarea

unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile" (cauza Mitrea vs.

România, 26105/03, Hotărârea din 29 iulie 2008).

Sub

aspectul motivului prevăzut de art. 322 pct. 7, instanța reține că.,

"revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin

neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când

evocă fondul, se poate cere [(...)] dacă există hotărâri definitive potrivnice

date de instanțe de același grad sau de grade deosebite, în una sau aceeași

pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate. Aceste dispoziții se

aplică și în cazul când hotărârile potrivnice sunt date de instanțe de

recurs".

În

jurisprudență și doctrină s-a reținut că pentru a fi aplicabil acest motiv de

revizuire, "este necesar ca hotărârile să conțină elemente caracteristice

pentru existența lucrului judecat. Revizuirea nu poate fi admisă atunci când

între decizia instanței de recurs și celelalte hotărâri invocate de revizuentă

nu există contrarietate, întrucât acestea nu conțin elementele caracteristice

pentru existența lucrului judecat" (G. Boroi, O. Spineanu-Matei, Codul de

procedură civilă, adnotat, ediția a 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2007, p.735).

În

cauză, Înalta Curte constată că:

-

Prin încheierea din data de 05 octombrie 2011, Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a sesizat Curtea de

Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, cu

soluționarea excepției de nelegalitate, suspendând judecarea recursului până la

soluționarea excepției și nu s-a pronunțat în legătură cu fondul cauzei, cum în

mod greșit susține revizuentul.

-

Pentru a pronunța Decizia nr. 624 din 07 februarie 2013, Înalta Curte a

analizat recursurile promovate de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării

Rurale, Agenția de Plăți și Intervenție Pentru Agricultură - Centrul Județean

Argeș și Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, hotărând că

acestea sunt întemeiate și motivate în raport cu susținerile revizuentului

invocate prin întâmpinare.

Înalte

Curte reține că, în privința celor două hotărâri judecătorești nu există

contrarietate, motiv pentru care, în raport cu dispozițiile art. 322 pct. 7 C.

proc. civ., este inadmisibilă cererea de revizuire formulată

intimatul-reclamant.

Pentru

considerentele arătate, în raport cu dispozițiile art. 322 pct. 2 și pct. 7 cu

referire la art. 326 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca

inadmisibilă, cererea de revizuire formulată împotriva Deciziei nr. 624 din 7

februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

cererea de revizuire formulată de N.G.E. împotriva Deciziei nr. 624 din 7

februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal, ca inadmisibilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 6 martie 2014.

Procesat

de GGC - GV