ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3519/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3519/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

după casarea cu trimitere spre rejudecare

Prin sentința nr.

4/F-Cont din 11 ianuarie 2013, pronunțată după casare, urmare a deciziei nr.

6015 din 13 decembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

contencios administrativ și fiscal, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a

civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de

reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâții Direcția pentru Agricultură

Vâlcea și Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale și a obligat pe pârâți

să plătească reclamantei suma de 2.039.756,63 RON, cu titlu de alocație

bugetară, conform raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză de expert

contabil B.A.M., precum și suma de 500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut următoarele:

Având în vedere că prin

decizia de casare Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ

și fiscal a dezlegat atât excepțiile ridicate de Ministerul Agriculturii și

Dezvoltării Rurale privind lipsa calității procesuale pasive a Ministerului

Agriculturii și Dezvoltării Rurale cât și a inadmisibilității acțiunii, statuând

și în sensul că intimata-reclamantă are dreptul la acordarea alocației bugetare,

conform dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 150/2003 și ale art. 2 alin. (4) coroborat

cu pct. 3 teza I din Anexa la H.G. nr. 615/2009, raportat la cheltuielile eligibile

din contractele de credit încheiate în anul 2009 și a actelor adiționale la aceste

contracte, aspecte ce au intrat în puterea de lucru judecat, instanța de fond a

arătat că nu le va mai supune dezbaterii la rejudecarea cauzei.

Chestiunile pe care instanța

de fond le-a supus spre dezbatere la rejudecarea în fond după casarea cu trimitere

se referă punctual la stabilirea aspectelor vizând cheltuielile eligibile din contractele

de credit, în raport de care să se stabilească cuantumul alocației bugetare ce se

cuvine reclamantei.

Astfel, din conținutul

expertizei contabile efectuate în cauză de expert contabil B.A.M. în data de 18

octombrie 2012, expertiză la care au fost prezenți reprezentanți ai ambelor părți,

rezultă că, verificând documentele justificative din evidența contabilă a societății

reclamante, în conformitate cu dispozițiile legale în materie de acordare și derulare

credite agricole cu facilitate, respectiv Legea nr. 150/2003 și Legea contabilității

nr. 82/1991, operațiunile reprezentând sume trase din creditul alocat pe anul 2009,

cheltuieli pentru reparat adaptoare pui, cheltuieli pentru producție furaje pui,

cheltuieli cu energia pentru încălzire și cheltuieli cu medicamentele pentru pui,

însumând 3.878.479,04 RON (4.159.070,20 RON - 580.591,16 RON) reprezintă cheltuieli

eligibile, întrucât îndeplinesc cumulativ condițiile prevăzute de actele normative

ce reglementează această materie.

Mai concret, s-a arătat

că aceste cheltuieli au fost efectiv realizate din creditul agricol aprobat și obținut

în baza unor contracte de credit cu facilitate încheiate până la data de 31

decembrie 2009, conform Legii nr. 150/2003, act normativ care nu impune ca sumele

trase din contractul acordat să fie cheltuite pentru producția anului 2009, așa

cum eronat a interpretat pârâta D.A.D.R., singura precizare din lege fiind aceea

ca aceste cheltuieli să fie efectiv realizate pe toată durata execuției contractului.

Aceste cheltuieli au fost

făcute pentru susținerea unor operațiuni cuprinse în lista la anexa H.G. nr. 615/2009,

de cheltuieli eligibile, luate în calcul pentru acordarea fondurilor publice, respectiv

„aprovizionarea, procesarea hranei, asigurarea de medicamente și tratamente medicale,

lucrări de reparații-întreținere adăposturi, energie electrică, termică, gaze, combustibil

lichid pentru încălzire adăposturi, funcționarea utilajelor și instalațiilor aferente

pentru păsări”.

Facturile emise de reclamantă

justifică faptul că plățile s-au efectuat pentru activitatea curentă de producție

și nu s-au făcut cheltuieli în exces care să vină în contradicție cu precizările

din lista anexă la H.G. nr. 615/2009.

Mai mult, s-a precizat

că aceste cheltuieli au fost menționate în documente justificative contabile, care

respectă dispozițiile Legii nr. 82/1991.

Cheltuielile în discuție

sunt avizate și certificate de către direcțiile județene în ceea ce privește determinarea

corectă a volumului creditului solicitat băncilor, sub aspectul utilizării eficiente

a fondurilor, dar și al proporțiilor între costuri și tehnologii utilizate.

În fine, s-a menționat

ca ultimă condiție respectată de aceste cheltuieli, împrejurarea că au fost efectuate

din creditul acordat și plătite integral de către beneficiar, respectiv societatea

comercială reclamantă.

În raport de aceste constatări

a rezultat că reclamanta a efectuat cheltuieli eligibile în exclusivitate pentru

realizarea obiectului său de activitate și anume creșterea animalelor, condiții

în care era îndreptățită să primească alocația bugetară.

Susținerea pârâților referitoare

la faptul că reclamanta a efectuat cheltuieli care în opinia sa nu sunt eligibile

sunt contrazise de documentele depuse la dosar, respectiv de facturile care dovedesc

că au fost respectate tipurile de cheltuieli strict prevăzute în lista anexă la

H.G. nr. 615/2009, între care se regăsesc inclusiv lucrările de reparații curente,

aprovizionarea cu medicamente ori materii prime necesare producției de furaje pentru

hrănirea, tratarea puilor, deoarece scopul era valorificarea rapidă a puilor, condiție

managerială obligatorie de creare a lichidităților necesare pentru rambursarea creditului

și a dobânzilor conform graficului convenit prin contract cu banca.

De subliniat că prin anexa

la factura de energie s-a defalcat consumul de energie între consum abator și consum

pentru creșterea puilor (încălzirea halelor și producere furaje) ceea ce infirmă

susținerile pârâților cu privire la nedeductibilitatea unor cheltuieli.

Raportat la constatările

făcute, expertul a stabilit că totalul cheltuielilor eligibile este de 9.719.341,45

RON, iar total fonduri publice de 30% este de 2.915.802,43 RON (9.719.341,45 RON

x 30%-2.915.802,43 RON).

Reținând faptul că suma

de 876.045,80 RON a fost deja încasată, se reține că societatea comercială reclamantă

este îndreptățită să primească și diferența fondurilor de 2.039.756,63 RON, rezultată

din următorul calcul 2.915.802,43 RON - 876.045,80 RON.

Din cele arătate instanța

de fond a apreciat că punctul de vedere exprimat de pârâta D.A.D.R. Vâlcea în obiecțiunile

formulate la raport, referitoare la faptul că expertiza cuprinde numai referiri

cu caracter de generalitate, este nejustificat întrucât în cuprinsul raportului

sunt detaliate pe larg toate documentele care atestă caracterul eligibil al cheltuielilor

efectuate și că apărările pârâților nu sunt însoțite de probe pertinente care să

dovedească temeinicia susținerilor acestora.

Mai mult, obiecțiunile

pârâtei D.A.D.R. Vâlcea au fost respinse de către instanța de fond față de aspectul

că la culegerea datelor necesare efectuării lucrării aceasta a avut reprezentant

calificat care nu a avut obiecțiuni față de modul în care s-au realizat verificările

de către expertul contabil și nici nu a depus documente din care să rezulte contrariul

celor afirmate de expert.

În fine, a subliniat instanța

de fond, verificarea aspectelor invocate de către pârâți țin de oportunitatea efectuării

cheltuielilor, conform cu managementul fiecărei societăți, astfel că singurul lucru

care era important de stabilit, așa cum rezultă și din decizia de casare, constă

în determinarea caracterului eligibil al cheltuielilor efectuate de către reclamantă

în baza creditelor acordate, în raport de care trebuia stabilit cuantumul alocației

bugetare ce i se cuvine acesteia.

formulate în cauză

Împotriva sentinței pronunțate

de instanța de fond, considerând-o netemeinică și nelegală, în termen legal, au

declarat recurs pârâții.

2.1. Motivele de recurs

înfățișate de recurentul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale

În esență, prin motivele

de recurs dezvoltate, recurentul-pârât Ministerul Agriculturii și Dezvoltării

Rurale solicitând, în principal, urmare admiterii recursului, casarea sentinței

recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, a susținut că

hotărârea atacată este nelegală, în primul rând urmare a încălcării de către instanță

a formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin.

(2) C. proc. civ., cu referire la necomunicarea raportului de expertiză efectuat

în cauză, ceea ce constituie o încălcare a principiilor contradictorialității și

a dreptului la apărare, fiind încălcate și prevederile art. 129 alin. (4) C. proc.

civ. întrucât judecătorii nu au stăruit pentru aflarea adevărului și pentru a preveni

orice greșeală în cunoașterea faptelor.

Recurentul Ministerul

Agriculturii și Dezvoltării Rurale a arătat că a luat cunoștință de depunerea raportului

de expertiză anterior termenului din data de 11 ianuarie 2013 când i-au fost comunicate

doar obiecțiunile la raportul întocmit în cauză, formulate de Direcția pentru

Agricultură Vâlcea, astfel încât instituția s-a aflat în imposibilitatea pregătirii

apărării în mod judicios.

În fine, pe acest aspect

recurentul-pârât a indicat că susținerile instanței, potrivit cu care procedura

de citare cu Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale a fost îndeplinită pentru

termenul din data de 23 noiembrie 2012, și atunci părțile au luat cunoștință de

raportul de expertiză, sunt nefondate întrucât Ministerul Agriculturii și

Dezvoltării Rurale nu a fost citată pentru acel termen, la care Direcția pentru

Agricultură Vâlcea a depus obiecțiuni la raport.

Cu referire la plata anticipată

a creditului, recurentul a susținut că instanța de fond în mod evident a realizat

o greșită aplicare și interpretare a prevederilor Legii nr. 150/2003, întrucât persoanele

care solicită alocație bugetară trebuie să îndeplinească condiția de plată a creditului

și a dobânzilor conform graficului de rambursare, însă din documentele depuse la

dosar rezultă că intimata a rambursat anticipat creditul, ceea ce demonstrează că

nu mai sunt îndeplinite condițiile cumulative impuse de lege.

În fine, recurentul Ministerul

Agriculturii și Dezvoltării Rurale a criticat soluția primei instanțe și sub aspectul

respingerii solicitării de înlăturare a normei interne, chiar dacă aceasta nu fusese

abrogată expres întrucât, începând cu 1 ianuarie 2010, orice ajutor de stat ce nu

corespunde reglementărilor comunitare trebuie modificat sau eventual oprit în a

mai produce efecte, or acordarea fondurilor publice reglementate de Legea nr. 150/2003

constituie ajutor de stat.

25.2. Motivele de recurs

înfățișate de recurentul-pârât Direcția pentru Agricultură Vâlcea

Recurentul-pârât Direcția

pentru Agricultură Vâlcea, la rândul său, a criticat hotărârea instanței de fond

pe care a apreciat-o ca fiind netemeinică și nelegală, urmare a greșitei interpretări

asupra incidenței prevederilor Legii creditului agricol nr. 150/2003 și cele din

H.G. nr. 615/2009, în sensul că se impunea aplicarea în mod prioritar a normelor

comunitare.

În fine, a mai susținut

recurentul că în mod eronat instanța de fond a primit concluziile expertului care

în cuprinsul raportului întocmit a făcut numai considerații generale asupra eligibilității

cheltuielilor.

Intimata-reclamantă SC

A. SRL a formulat întâmpinare față de recursurile promovate, arătând, pentru motivele

dezvoltate, corespunzător fiecăreia dintre criticile formulate, că soluția instanței

de fond este legală și a fost dată pe baza unei corecte interpretări și evaluări

atât în ceea ce privește prevederile legale incidente ca și probatoriul administrat.

instanței de control judiciar

Analizând hotărârea atacată

prin prisma criticilor celor două recurente, raportat la probatoriul administrat

în cele două cicluri procesuale, dar și la prevederile legale aplicabile, Înalta

Curte constată că subzistă în cauză motivul de nelegalitate invocat de recurentul

Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, de natură a antrena casarea sentinței

primei instanțe, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare, în considerarea

celor în continuare arătate.

Hotărârea supusă prezentului

recurs a fost pronunțată de instanța de fond, în rejudecare, urmare casării cu trimitere

dispusă de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ

și fiscal, prin decizia nr. 6015 din 13 decembrie 2011, în limitele și conform îndrumărilor

obligatorii date de instanța de control judiciar, prin respectiva decizie.

Aceasta rezultă de altfel

și din istoricul cauzei, sus prezentat, asupra căruia nu se impune a se reveni,

în contextul analizării prezentelor recursuri promovate.

Examinând așadar punctual

criticile celor două recurente, Înalta Curte reține că un prim motiv de recurs a

vizat pretinsa încălcare de către instanța de rejudecare a formelor de procedură

prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., prin necomunicarea

raportului de expertiză în cauză, ceea ce a generat încălcarea principiilor contradictorialității

ca și a dreptului la apărare.

Înalta Curte apreciază

că aceste susțineri sunt întemeiate.

Potrivit art. 105

alin. (2) C. proc. civ. „actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau

de un funcționar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit

părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor.

În cazul nulităților prevăzute

anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie”.

Totodată, potrivit

art. 209 alin. (1) C. proc. civ. „expertul numit e dator să-și depună lucrarea cu

cel puțin 5 zile înainte de termenul fixat pentru judecată”.

Interpretarea și aplicarea

prevederilor sus citate, la împrejurările concrete, de fapt, atestate de actele

și lucrările dosarului conduce la concluzia că vătămarea pretinsă de recurentul

Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale a fost dovedită în cauză.

În acest sens, Înalta

Curte constată, pe de-o parte, că raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză

a fost depus la dosar la data de 25 octombrie 2012, cu o zi înainte de termenul

de judecată fixat pentru data de 26 octombrie 2012, nefiind așadar depus în termenul

legal prevăzut de art. 209 alin. (1) C. proc. civ., cum de altfel bine a reținut

și instanța de fond, în rejudecare.

Pe de altă parte, Înalta

Curte reține însă că instanța, deși a primit la dosar, la termenul din 23 noiembrie

2012 obiecțiunile formulate de pârâta-recurentă Direcția pentru Agricultură Vâlcea,

dispunând comunicarea unui exemplar și către recurentul Ministerul Agriculturii

și Dezvoltării Rurale, a respins solicitarea expresă, formulată în scris de acest

recurent, înregistrată la data de 7 decembrie 2012, în sensul comunicării unui exemplar

de pe raportul de expertiză, în vederea luării la cunoștință și a formulării unor

eventuale obiecțiuni, pe motiv că părțile au luat cunoștință de raportul de expertiză

pentru termenul din 23 noiembrie 2012.

În opinia Înaltei Curți,

prin necomunicarea către recurentul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării

Rurale a raportului de expertiză, în mod expres solicitat, instanța de fond asumând

nejustificat că toate părțile au luat cunoștință de conținutul acestuia prin simpla

amânare a cauzei, a cauzat părții recurente o vătămare ce nu poate fi înlăturată

decât prin casarea hotărârii, urmare a admiterii recursurilor, cu consecința trimiterii

cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Termenul de depunere a

raportului de expertiză este prevăzut de lege tocmai pentru a asigura și respecta

dreptul părților de a lua cunoștință de actele depuse la dosar și de a le discuta.

Dacă termenul nu este

respectat de către expertul desemnat, astfel cum s-a stabilit și în doctrina de

specialitate, se impune ca instanța să asigure ambelor părți din proces posibilitatea

de a lua cunoștință de actele depuse la dosar.

Raportat la circumstanțele

concrete ale cauzei, Înalta Curte apreciază că simpla acordare a unui termen de

judecată, nu satisface cerința respectării principiului contradictorialității și

garantarea accesului la actele din dosar, în condițiile în care partea pârâtă a

formulat o cerere expresă de comunicare a raportului de expertiză, care însă nu

i-a fost acceptată.

În aceste condițiuni,

nerespectarea dreptului recurentului Ministerul Agriculturii și Dezvoltării

Rurale de a lua cunoștință de toate actele depuse la dosar i-a produs acestuia o

vătămare ce nu poate fi remediată, în opinia Înaltei Curți, decât prin anularea

hotărârii, mai ales că expertiza efectuată în fond după rejudecare reprezintă actul

esențial pe care și-a întemeiat și instanța soluția adoptată.

Concluzionând pe acest

aspect, Înalta Curte afirmă că elementele de fapt ce particularizează această speță,

sus arătate, au impus o cercetare, respectiv o abordare diferită, comparativ cu

cea dezvoltată în cuprinsul deciziei nr. 3269 din 16 iunie 2014 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal (litigiul se poartă

între aceleași părți și pentru obiect similar).

În fine, reținând că urmare

analizării primului motiv de recurs, dintre cele înfățișate de cele două recurente

Înalta Curte a reținut temeinicia acestuia și, respectiv, incidența unui motiv de

casare cu trimitere spre rejudecare, în baza art. 312 alin. (2) C. proc. civ., cu

referire la art. 105 alin. (2) C. proc. civ., se constată că nu se impune examinarea

celorlalte critici și motive de recurs ce urmează a fi avute în vedere, cu ocazia

unei noi judecăți, ca apărări de fond.

Totodată, instanța de

rejudecare urmează a respecta, conform art. 315 C. proc. civ., problemele de drept

deja dezlegate în cauză, prin decizia anterioară, cu nr. 6015 din 13 decembrie 2011.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate

de pârâții Direcția pentru Agricultură Vâlcea și Ministerul Agriculturii și Dezvoltării

Rurale împotriva sentinței civile nr. 4/F-Cont din 11 ianuarie 2013 a Curții de

Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată

și trimite cauza la aceeași instanță, spre rejudecare.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 30 septembrie 2014.