ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3269/2014

Circumstanțele cauzei. Primul ciclu procesual Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SRL a solicitat ca pârâții Direcția pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală Vâlcea și Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, să fie obligați să-i achite suma de 300.000 RON, reprezentând alocație bugetară la care reclamanta este îndreptățită în condițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 150/2003.

Hotărârea de fond în primul ciclu procesual Prin sentința civilă nr. 312/F-Cont din 1 iunie 2011, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL și, în consecință, a obligat pârâții Direcția pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală Vâlcea și Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale la plata, către reclamantă, a sumei de 300.000 RON alocație bugetară conform Legii nr. 150/2003 și H.G. nr. 615/2009 și a sumei de 39,3 RON, cheltuieli de judecată. Curtea de apel a reținut că Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale are legitimare procesuală pasivă, în condițiile în care, potrivit dispozițiilor Legii nr. 150/2003 și H.G. nr. 816/2003, pârâtul are atribuții concrete, a căror neexercitare face imposibilă valorificarea dreptului pretins de reclamant. Prima instanță a mai reținut că, în condițiile Legii nr. 150/2003, reclamanta a încheiat contractul de creditare din anul 2009 al cărui obiect era acordarea unui împrumut numit „facilitate de credit” în scopul finanțării/refinanțării activității de producție agricolă, mai precis a achiziționării și producției puilor de pasăre și asigurarea altor condiții necesare în domeniul zootehnic, că, la 9 octombrie 2009, între părți a intervenit un act adițional, în temeiul căruia facilitatea se acorda până cel mai târziu la 21 iulie 2010 și ea era valabilă maxim 20 de zile de la data primei trageri, condiții în care s-a modificat și termenul de scadență, iar creditul a fost acordat la 10 martie 2010 și rambursat integral la 19 mai 2010, beneficiarul utilizându-l conform destinației aprobate și respectând termenele de rambursare a ratelor de credit și a dobânzilor aferente, așa cum rezultă din actele aflate la dosar. În aceste condiții, reclamanta a solicitat acordarea alocației de 30%, solicitarea ce i-a fost respinsă. Instanța de fond a reținut că beneficiarii unor credite de natura celui de care s-a bucurat reclamanta erau îndreptățiți, dacă aceste credite sunt încheiate în anul 2009, la alocații bugetare de 30%, fără a fi impusă nici o condiție cu privire la momentul la care trebuie trasă facilitatea de credit și nici cu privire la momentul de scadență. Obiecțiunea pârâtelor privind faptul că ajutorul de stat prevăzut de Legea nr. 150/2003 (act normativ abrogat la 24 decembrie 2010) nu mai putea fi acordat după 1 ianuarie 2010, el încălcând prevederile art. 107 și art. 108 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (ex. art. 87-art. 88) a fost respinsă, cu motivarea că dreptul reclamantei s-a născut în anul 2009, când era posibilă nașterea sa, putând fi considerat „ajutor existent” în sensul art. 1 lit. b) din Regulamentul nr. 659/1999.

Hotărârea instanței de control judiciar în primul ciclu procesual Prin decizia civilă nr. 2348 din 17 mai 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate de pârâții Direcția pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală Vâlcea și Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale împotriva sentinței civile nr. 312/F-Cont din 1 iunie 2011 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și, în consecință, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleași instanțe. Înalta Curte a arătat, în esență, că în cauză este necesară administrarea probei cu expertiză de specialitate în vederea lămuririi tuturor aspectelor referitoare la cheltuielile eligibile din contractul de credit încheiat de reclamantă în anul 2009 și la cuantumul alocației bugetare cuvenite reclamantei în raport de dispozițiile Legii nr. 150/2003 ale H.G. nr. 816/2003 și ale H.G. nr. 615/2009.

Hotărârea instanței de fond în cel de-al doilea ciclu procesual În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești la data de 13 iunie 2012. S-a dispus efectuarea probei cu expertiză contabilă pentru stabilirea cuantumului cheltuielilor eligibile din contractul de credit și cuantumul alocației bugetare cuvenite acesteia, raportul de expertiză fiind depus la dosar la data de 29 noiembrie 2012. Prin sentința civilă nr. 408/F-Cont din 12 decembrie 2012, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de formulată de reclamanta SC A. SRL și, în consecință, a obligat pârâții Direcția pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală Vâlcea și Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale la plata, către reclamantă, a sumei de 300.000 RON alocație bugetară și suma de 2.952,3 RON, cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a evocat concluziile raportului de expertiză depus în cauză, care arată că toate cheltuielile au fost efectuate și sunt dovedite cu documente, fiind înregistrate în contabilitatea beneficiarului, bunurile au fost livrate, iar creditul, inclusiv dobânzile, a fost rambursat în condițiile legii, respectiv art. 5 și art. 6 din Legea nr. 150/2003. Curtea a respins argumentele pârâtei Direcția pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală Vâlcea privind neeligibilitatea cheltuielilor, în condițiile în care, din probele administrate nu ar reieși dacă acestea au fost făcute pentru furajele necesare creșterii și îngrășării puilor în conformitate cu consumul specific pe kg/spor sau ar fi fost făcute cu eficiența economică impusă unei astfel de activități și dacă, prin volumul acestor cheltuieli, nu se pune problema creării stocurilor, aspecte pentru clarificarea cărora, a susținut această pârâtă, ar fi fost nevoie de aportul unui specialist în zootehnie. Instanța de fond a constatat că aceste apărări nu au fost invocate în primul ciclu procesual, ci reprezintă aspecte care nu au făcut obiectul analizei și dezbaterii contradictorii, astfel că nu pot fi luate în considerare, cu atât mai mult cu cât nu este vorba de susțineri dovedite, ci de exprimarea unor simple dubii, iar, sub aspect probator, nici în primă instanță și nici la termenul de dezbatere a suplimentării probatoriului, în rejudecarea cauzei, pârâta nu a solicitat aportul unui specialist în zootehnie sau efectuarea unei expertize de acest tip. În același context a fost apreciată și contestarea cheltuielilor dovedite prin 3 facturi, și anume din 22 februarie 2010, din 8 februarie 2010, din 10 martie 2010, în condițiile în care, a arătat prima instanță, nici pârâta Direcția pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală, nici vreuna din celelalte părți nu a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză. Curtea a concluzionat că au fost respectate atât dispozițiile legii, cât și ale H.G. nr. 816/2003, și H.G. nr. 615/2009, iar alocația bugetară cuvenită se calculează conform acestui ultim act normativ ca procent (30%) din cheltuielile eligibile, rezultând suma de 300.000 RON alocație bugetară la care reclamanta este îndreptățită și pe care pârâții au refuzat în mod nejustificat să o achite.

Calea de atac exercitată Împotriva sentinței civile nr. 408/F-Cont din 12 decembrie 2012 au formulat recurs, în termenul legal, pârâții Direcția pentru Agricultură Vâlcea și Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, solicitând modificarea acesteia în sensul respingerii acțiunii reclamantei. 5.1. Motivele de recurs înfățișate de recurentul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale În esență, prin motivele de recurs dezvoltate, recurentul-pârât Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale solicitând, urmare admiterii recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, a susținut că hotărârea atacată este nelegală, în primul rând urmare a încălcării de către instanță a formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., cu referire la necomunicarea raportului de expertiză efectuat în cauză, ceea ce constituie o încălcare a principiilor contradictorialității și a dreptului la apărare. A mai susținut recurentul că în mod eronat instanța de fond a respins excepția lipsei calității sale procesuale pasive, câtă vreme nu s-a demonstrat existența unui raport juridic între această entitate și societatea reclamantă. Cu referire la plata anticipată a creditului, recurentul a susținut că instanța de fond în mod evident a realizat o greșită aplicare și interpretare a prevederilor Legii nr. 150/2003, întrucât persoanele care solicită alocație bugetară trebuie să îndeplinească condiția de plată a creditului și a dobânzilor conform graficului de rambursare, însă din documentele depuse la dosar rezultă că intimata a rambursat anticipat creditul, ceea ce demonstrează că nu mai sunt îndeplinite condițiile cumulative impuse de lege. În fine, recurentul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale a criticat soluția primei instanțe și sub aspectul respingerii solicitării de înlăturare a normei interne, chiar dacă aceasta nu fusese abrogată expres întrucât, începând cu 1 ianuarie 2010, orice ajutor de stat ce nu corespunde reglementărilor comunitare trebuie modificat sau eventual oprit în a mai produce efecte, or acordarea fondurilor publice reglementate de Legea nr. 150/2003 constituie ajutor de stat. 5.2. Motivele de recurs înfățișate de recurentul-pârât Direcția pentru Agricultură Vâlcea Recurentul-pârât Direcția pentru Agricultură Vâlcea, la rândul său, a criticat hotărârea instanței de fond pe care a apreciat-o ca fiind netemeinică și nelegală, urmare a greșitei interpretări asupra incidenței prevederilor Legii creditului agricol nr. 150/2003 și cele din H.G. nr. 615/2009, în sensul că se impunea aplicarea în mod prioritar a normelor comunitare. În fine, a mai susținut recurentul că în mod eronat instanța de fond a primit concluziile expertului care în cuprinsul raportului întocmit a făcut numai considerații generale asupra eligibilității cheltuielilor.

Apărările intimatei-reclamante Intimata-reclamantă SC A. SRL a formulat întâmpinare față de recursurile promovate, arătând, pentru motivele dezvoltate, corespunzător fiecăreia dintre criticile formulate, că soluția instanței de fond este legală și a fost dată pe baza unei corecte interpretări și evaluări atât în ceea ce privește prevederile legale incidente ca și probatoriul administrat.

Soluția și considerentele instanței de control judiciar Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor celor două recurente, raportat la probatoriul administrat în cele două cicluri procesuale, dar și la prevederile legale aplicabile, Înalta Curte constată că nu subzistă în cauză motivele de nelegalitate invocate, de natură a antrena fie casarea, fie modificarea sentinței primei instanțe, în considerarea celor în continuare arătate. Hotărârea supusă prezentului recurs a fost pronunțată de instanța de fond, în rejudecare, urmare casării cu trimitere dispusă de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 2438 din 17 mai 2012, în limitele și conform îndrumărilor obligatorii date de instanța de control judiciar, prin respectiva decizie. Aceasta rezultă de altfel și din istoricul cauzei, sus prezentat, asupra căruia nu se impune a se reveni, în contextul analizării prezentelor recursuri promovate. Examinând așadar punctual criticile celor două recurente, Înalta Curte reține că un prim motiv de recurs a vizat pretinsa încălcare de către instanța de rejudecare a formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., prin necomunicarea raportului de expertiză în cauză, ceea ce a generat încălcarea principiilor contradictorialității ca și a dreptului la apărare. Înalta Curte apreciază că aceste susțineri nu sunt întemeiate. Potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ. „actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităților prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie”. Totodată, potrivit art. 209 alin. (1) C. proc. civ. „expertul numit de dator să-și depună lucrarea cu cel puțin 5 zile înainte de termenul fixat pentru judecată”. Interpretarea și aplicarea coroborată a prevederilor sus-citate, raportat și la împrejurarea ce rezultă neîndoios din actele dosarului, în sensul că raportul de expertiză contabilă a fost depus la dosar la data de 29 noiembrie 2012, cu cel puțin 5 zile înainte de termenul de judecată fixat pentru data de 7 decembrie 2012, conduce la concluzia că vătămarea, pretinsă de cele două recurente și neprezumată, nu a fost dovedită în cauză. Înalta Curte constată, pe de-o parte, că raportul de expertiză contabilă a fost depus cu respectarea termenului legal prevăzut de art. 209 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte, reține că recurenta nu a dovedit nici împiedicarea efectivă și obiectivă în luarea la cunoștință a raportului de expertiză depus la dosar, în respectarea normei procesuale aplicabile și nici că ar fi solicitat expres instanței de rejudecare comunicarea raportului pe o altă cale. Drept urmare, raportat la circumstanțele concrete ale cauzei, depunerea raportului de expertiză, în termen a avut drept consecință, după cum bine a reținut și judecătorul fondului, aprecierea în sensul că părțile nu mai pot cere amânarea judecății în vederea studierii raportului. Concluzionând pe acest aspect, Înalta Curte reținând că prima instanță nu a încălcat nicio formă de procedură prevăzută sau nu sub sancțiunea nulității, urmează a respinge toate criticile și argumentele subsumate acestui motiv de recurs. Nefondate sunt și criticile recurentelor referitoare la încălcarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare, în condițiile în care instanța de rejudecare nu a încălcat normele de procedură ce vizează derularea judecății în fond, incluzând administrarea probatoriilor. Mai mult, se constată că prima instanță a acordat recurentei prezente la termenul de judecată din 7 decembrie 2012, posibilitatea de a depune note scrise, pronunțarea fiind amânată pentru data de 12 decembrie 2012. Drept urmare, recurenta-pârâtă Direcția pentru Agricultură Vâlcea a depus concluzii scrise în cuprinsul cărora nu au fost însă combătute în mod concret și efectiv concluziile expertului tehnic, opiniile exprimate fiind corect calificate de judecătorul fondului ca simple afirmații cu caracter dubitativ. Cu referire la criticile recurentelor vizând excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, instanța de control judiciar arată că această excepție a fost definitiv soluționată prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, nr. 2438 din 17 mai 2012, prin care instanța de recurs, raportat la obiectul cererii și reținând atribuțiunile ce-i revin acestei autorități în derularea procedurii de acordare a creditului agricol pentru producție, a stabilit că ministerul are calitate procesuală pasivă. Chiar în condițiile în care prin respectiva decizie s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru motivul arătat, pronunțarea asupra excepției invocate reprezintă o problemă de drept dezlegată, în sensul art. 315 alin. (1) C. proc. civ., obligatorie pentru instanța de rejudecare și asupra căreia desigur că nu se impunea a se reveni. Pentru aceleași argumente și în temeiul aceluiași art. 315 alin. (1) și urm. C. proc. civ., Înalta Curte urmează a constata netemeinicia și cu privire la criticile ce vizează dreptul reclamantei intimate la acordarea alocației bugetare conform dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 150/2003 și ale art. 2 alin. (4) coroborat cu pct. 3 teza I din anexa la H.G. nr. 615/2009. Rezultă fără echivoc din cuprinsul aceleiași decizii că instanța de control judiciar a dezlegat și această problemă de drept în sensul că a stabilit că reclamanta are dreptul la acordarea alocației bugetare pe temeiul legal sus-arătat, raportat la cheltuielile eligibile din contractul de credit încheiat în anul 2009 și a actului adițional la acest contract. În aceste condițiuni, casarea cu trimitere a vizat doar clarificarea unor aspecte punctuale, în vederea lămuririi tuturor chestiunilor referitoare la cheltuielile eligibile din contractul de credit încheiat în anul 2009, pe calea unei expertize de specialitate, și nu rediscutarea dreptului însuși. În fine, nefondate sunt în opinia Înaltei Curți și toate celelalte critici ale recurentelor, vizând fondul cererii de acordare a sumei de 300.000 RON de către intimata-reclamantă. Instanța de fond a înfățișat într-o manieră coerentă și pertinentă argumentația pe baza căreia a apreciat că este întemeiată acțiunea reclamantei-intimate obligând recurentele-pârâte la plata alocației bugetare în sumă de 300.000 RON, sens în care și-a însușit motivat și concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză. În condițiile în care niciuna dintre recurentele-pârâte nu a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză, în mod justificat instanța de fond a apreciat că simplele contestări asupra unor cheltuieli, dovedite prin facturi, nesusținute însă probator, nu pot fi avute în vedere. Prin urmare, față de argumentele mai-sus înfățișate, reținând așadar temeinicia hotărârii pronunțate de prima instanță, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., cu referire la art. 20 alin. (1) cu Legea nr. 554/2004, republicată cu modificări, va respinge ca nefondate recursurile promovate de cele două recurente, cu aplicarea art. 274 alin. (1) C. proc. civ., conform dovezilor atașate la dosarul de recurs.