ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3269/2014
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3269/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)
Asupra recursurilor
de față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Circumstanțele cauzei. Primul ciclu
procesual
Prin acțiunea
înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de
contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SRL a solicitat ca pârâții
Direcția pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală Vâlcea și Ministerul
Agriculturii și Dezvoltării Rurale, să fie obligați să-i achite suma de 300.000
RON, reprezentând alocație bugetară la care reclamanta este îndreptățită în
condițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 150/2003.
Hotărârea de fond în
primul ciclu procesual
Prin sentința civilă
nr. 312/F-Cont din 1 iunie 2011, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de
contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC
A. SRL și, în consecință, a obligat pârâții Direcția pentru Agricultură și Dezvoltare
Rurală Vâlcea și Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale la plata, către reclamantă,
a sumei de 300.000 RON alocație bugetară conform Legii nr. 150/2003 și H.G. nr.
615/2009 și a sumei de 39,3 RON, cheltuieli de judecată.
Curtea de apel a reținut
că Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale are legitimare procesuală pasivă,
în condițiile în care, potrivit dispozițiilor Legii nr. 150/2003 și H.G. nr. 816/2003,
pârâtul are atribuții concrete, a căror neexercitare face imposibilă valorificarea
dreptului pretins de reclamant.
Prima instanță a mai reținut
că, în condițiile Legii nr. 150/2003, reclamanta a încheiat contractul de creditare
din anul 2009 al cărui obiect era acordarea unui împrumut numit „facilitate de credit”
în scopul finanțării/refinanțării activității de producție agricolă, mai precis
a achiziționării și producției puilor de pasăre și asigurarea altor condiții necesare
în domeniul zootehnic, că, la 9 octombrie 2009, între părți a intervenit un act
adițional, în temeiul căruia facilitatea se acorda până cel mai târziu la 21 iulie
2010 și ea era valabilă maxim 20 de zile de la data primei trageri, condiții în
care s-a modificat și termenul de scadență, iar creditul a fost acordat la 10 martie
2010 și rambursat integral la 19 mai 2010, beneficiarul utilizându-l conform destinației
aprobate și respectând termenele de rambursare a ratelor de credit și a dobânzilor
aferente, așa cum rezultă din actele aflate la dosar.
În aceste condiții, reclamanta
a solicitat acordarea alocației de 30%, solicitarea ce i-a fost respinsă.
Instanța de fond a reținut
că beneficiarii unor credite de natura celui de care s-a bucurat reclamanta erau
îndreptățiți, dacă aceste credite sunt încheiate în anul 2009, la alocații bugetare
de 30%, fără a fi impusă nici o condiție cu privire la momentul la care trebuie
trasă facilitatea de credit și nici cu privire la momentul de scadență.
Obiecțiunea pârâtelor
privind faptul că ajutorul de stat prevăzut de Legea nr. 150/2003 (act normativ
abrogat la 24 decembrie 2010) nu mai putea fi acordat după 1 ianuarie 2010, el încălcând
prevederile art. 107 și art. 108 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene
(ex. art. 87-art. 88) a fost respinsă, cu motivarea că dreptul reclamantei s-a născut
în anul 2009, când era posibilă nașterea sa, putând fi considerat „ajutor existent”
în sensul art. 1 lit. b) din Regulamentul nr. 659/1999.
Hotărârea instanței
de control judiciar în primul ciclu procesual
Prin decizia civilă
nr. 2348 din 17 mai 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile
declarate de pârâții Direcția pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală Vâlcea și
Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale împotriva sentinței civile nr. 312/F-Cont
din 1 iunie 2011 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ
și fiscal și, în consecință, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare
aceleași instanțe.
Înalta Curte a arătat,
în esență, că în cauză este necesară administrarea probei cu expertiză de specialitate
în vederea lămuririi tuturor aspectelor referitoare la cheltuielile eligibile din
contractul de credit încheiat de reclamantă în anul 2009 și la cuantumul alocației
bugetare cuvenite reclamantei în raport de dispozițiile Legii nr. 150/2003 ale H.G.
nr. 816/2003 și ale H.G. nr. 615/2009.
Hotărârea instanței
de fond în cel de-al doilea ciclu procesual
În rejudecare, cauza a
fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești la data de 13 iunie 2012.
S-a dispus efectuarea
probei cu expertiză contabilă pentru stabilirea cuantumului cheltuielilor eligibile
din contractul de credit și cuantumul alocației bugetare cuvenite acesteia, raportul
de expertiză fiind depus la dosar la data de 29 noiembrie 2012.
Prin sentința civilă
nr. 408/F-Cont din 12 decembrie 2012, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă,
de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de formulată de
reclamanta SC A. SRL și, în consecință, a obligat pârâții Direcția pentru Agricultură
și Dezvoltare Rurală Vâlcea și Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale la
plata, către reclamantă, a sumei de 300.000 RON alocație bugetară și suma de 2.952,3
RON, cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel,
instanța de fond a evocat concluziile raportului de expertiză depus în cauză, care
arată că toate cheltuielile au fost efectuate și sunt dovedite cu documente, fiind
înregistrate în contabilitatea beneficiarului, bunurile au fost livrate, iar creditul,
inclusiv dobânzile, a fost rambursat în condițiile legii, respectiv art. 5 și
art. 6 din Legea nr. 150/2003.
Curtea a respins argumentele
pârâtei Direcția pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală Vâlcea privind neeligibilitatea
cheltuielilor, în condițiile în care, din probele administrate nu ar reieși dacă
acestea au fost făcute pentru furajele necesare creșterii și îngrășării puilor în
conformitate cu consumul specific pe kg/spor sau ar fi fost făcute cu eficiența
economică impusă unei astfel de activități și dacă, prin volumul acestor cheltuieli,
nu se pune problema creării stocurilor, aspecte pentru clarificarea cărora, a susținut
această pârâtă, ar fi fost nevoie de aportul unui specialist în zootehnie.
Instanța de fond a constatat
că aceste apărări nu au fost invocate în primul ciclu procesual, ci reprezintă aspecte
care nu au făcut obiectul analizei și dezbaterii contradictorii, astfel că nu pot
fi luate în considerare, cu atât mai mult cu cât nu este vorba de susțineri dovedite,
ci de exprimarea unor simple dubii, iar, sub aspect probator, nici în primă instanță
și nici la termenul de dezbatere a suplimentării probatoriului, în rejudecarea cauzei,
pârâta nu a solicitat aportul unui specialist în zootehnie sau efectuarea unei expertize
de acest tip.
În același context a fost
apreciată și contestarea cheltuielilor dovedite prin 3 facturi, și anume din 22
februarie 2010, din 8 februarie 2010, din 10 martie 2010, în condițiile în care,
a arătat prima instanță, nici pârâta Direcția pentru Agricultură și Dezvoltare
Rurală, nici vreuna din celelalte părți nu a formulat obiecțiuni la raportul de
expertiză.
Curtea a concluzionat
că au fost respectate atât dispozițiile legii, cât și ale H.G. nr. 816/2003, și
H.G. nr. 615/2009, iar alocația bugetară cuvenită se calculează conform acestui
ultim act normativ ca procent (30%) din cheltuielile eligibile, rezultând suma de
300.000 RON alocație bugetară la care reclamanta este îndreptățită și pe care pârâții
au refuzat în mod nejustificat să o achite.
Calea de atac exercitată
Împotriva sentinței civile
nr. 408/F-Cont din 12 decembrie 2012 au formulat recurs, în termenul legal, pârâții
Direcția pentru Agricultură Vâlcea și Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale,
solicitând modificarea acesteia în sensul respingerii acțiunii reclamantei.
5.1. Motivele de recurs
înfățișate de recurentul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale
În esență, prin motivele
de recurs dezvoltate, recurentul-pârât Ministerul Agriculturii și Dezvoltării
Rurale solicitând, urmare admiterii recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea
cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, a susținut că hotărârea atacată este
nelegală, în primul rând urmare a încălcării de către instanță a formelor de procedură
prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., cu referire
la necomunicarea raportului de expertiză efectuat în cauză, ceea ce constituie o
încălcare a principiilor contradictorialității și a dreptului la apărare.
A mai susținut recurentul
că în mod eronat instanța de fond a respins excepția lipsei calității sale procesuale
pasive, câtă vreme nu s-a demonstrat existența unui raport juridic între această
entitate și societatea reclamantă.
Cu referire la plata anticipată
a creditului, recurentul a susținut că instanța de fond în mod evident a realizat
o greșită aplicare și interpretare a prevederilor Legii nr. 150/2003, întrucât persoanele
care solicită alocație bugetară trebuie să îndeplinească condiția de plată a creditului
și a dobânzilor conform graficului de rambursare, însă din documentele depuse la
dosar rezultă că intimata a rambursat anticipat creditul, ceea ce demonstrează că
nu mai sunt îndeplinite condițiile cumulative impuse de lege.
În fine, recurentul Ministerul
Agriculturii și Dezvoltării Rurale a criticat soluția primei instanțe și sub aspectul
respingerii solicitării de înlăturare a normei interne, chiar dacă aceasta nu fusese
abrogată expres întrucât, începând cu 1 ianuarie 2010, orice ajutor de stat ce nu
corespunde reglementărilor comunitare trebuie modificat sau eventual oprit în a
mai produce efecte, or acordarea fondurilor publice reglementate de Legea nr. 150/2003
constituie ajutor de stat.
5.2. Motivele de recurs
înfățișate de recurentul-pârât Direcția pentru Agricultură Vâlcea
Recurentul-pârât Direcția
pentru Agricultură Vâlcea, la rândul său, a criticat hotărârea instanței de fond
pe care a apreciat-o ca fiind netemeinică și nelegală, urmare a greșitei interpretări
asupra incidenței prevederilor Legii creditului agricol nr. 150/2003 și cele din
H.G. nr. 615/2009, în sensul că se impunea aplicarea în mod prioritar a normelor
comunitare.
În fine, a mai susținut
recurentul că în mod eronat instanța de fond a primit concluziile expertului care
în cuprinsul raportului întocmit a făcut numai considerații generale asupra eligibilității
cheltuielilor.
Apărările intimatei-reclamante
Intimata-reclamantă SC
A. SRL a formulat întâmpinare față de recursurile promovate, arătând, pentru motivele
dezvoltate, corespunzător fiecăreia dintre criticile formulate, că soluția instanței
de fond este legală și a fost dată pe baza unei corecte interpretări și evaluări
atât în ceea ce privește prevederile legale incidente ca și probatoriul administrat.
Soluția și considerentele
instanței de control judiciar
Analizând hotărârea atacată
prin prisma criticilor celor două recurente, raportat la probatoriul administrat
în cele două cicluri procesuale, dar și la prevederile legale aplicabile, Înalta
Curte constată că nu subzistă în cauză motivele de nelegalitate invocate, de natură
a antrena fie casarea, fie modificarea sentinței primei instanțe, în considerarea
celor în continuare arătate.
Hotărârea supusă prezentului
recurs a fost pronunțată de instanța de fond, în rejudecare, urmare casării cu trimitere
dispusă de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ
și fiscal, prin decizia nr. 2438 din 17 mai 2012, în limitele și conform îndrumărilor
obligatorii date de instanța de control judiciar, prin respectiva decizie.
Aceasta rezultă de altfel
și din istoricul cauzei, sus prezentat, asupra căruia nu se impune a se reveni,
în contextul analizării prezentelor recursuri promovate.
Examinând așadar punctual
criticile celor două recurente, Înalta Curte reține că un prim motiv de recurs a
vizat pretinsa încălcare de către instanța de rejudecare a formelor de procedură
prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., prin necomunicarea
raportului de expertiză în cauză, ceea ce a generat încălcarea principiilor contradictorialității
ca și a dreptului la apărare.
Înalta Curte apreciază
că aceste susțineri nu sunt întemeiate.
Potrivit art. 105
alin. (2) C. proc. civ. „actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau
de un funcționar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit
părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor.
În cazul nulităților prevăzute
anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie”.
Totodată, potrivit
art. 209 alin. (1) C. proc. civ. „expertul numit de dator să-și depună lucrarea
cu cel puțin 5 zile înainte de termenul fixat pentru judecată”.
Interpretarea și aplicarea
coroborată a prevederilor sus-citate, raportat și la împrejurarea ce rezultă neîndoios
din actele dosarului, în sensul că raportul de expertiză contabilă a fost depus
la dosar la data de 29 noiembrie 2012, cu cel puțin 5 zile înainte de termenul de
judecată fixat pentru data de 7 decembrie 2012, conduce la concluzia că vătămarea,
pretinsă de cele două recurente și neprezumată, nu a fost dovedită în cauză.
Înalta Curte constată,
pe de-o parte, că raportul de expertiză contabilă a fost depus cu respectarea termenului
legal prevăzut de art. 209 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte, reține
că recurenta nu a dovedit nici împiedicarea efectivă și obiectivă în luarea la cunoștință
a raportului de expertiză depus la dosar, în respectarea normei procesuale aplicabile
și nici că ar fi solicitat expres instanței de rejudecare comunicarea raportului
pe o altă cale.
Drept urmare, raportat
la circumstanțele concrete ale cauzei, depunerea raportului de expertiză, în termen
a avut drept consecință, după cum bine a reținut și judecătorul fondului, aprecierea
în sensul că părțile nu mai pot cere amânarea judecății în vederea studierii raportului.
Concluzionând pe acest
aspect, Înalta Curte reținând că prima instanță nu a încălcat nicio formă de procedură
prevăzută sau nu sub sancțiunea nulității, urmează a respinge toate criticile și
argumentele subsumate acestui motiv de recurs.
Nefondate sunt și criticile
recurentelor referitoare la încălcarea principiului contradictorialității și a dreptului
la apărare, în condițiile în care instanța de rejudecare nu a încălcat normele de
procedură ce vizează derularea judecății în fond, incluzând administrarea probatoriilor.
Mai mult, se constată
că prima instanță a acordat recurentei prezente la termenul de judecată din 7 decembrie
2012, posibilitatea de a depune note scrise, pronunțarea fiind amânată pentru data
de 12 decembrie 2012.
Drept urmare, recurenta-pârâtă
Direcția pentru Agricultură Vâlcea a depus concluzii scrise în cuprinsul cărora
nu au fost însă combătute în mod concret și efectiv concluziile expertului tehnic,
opiniile exprimate fiind corect calificate de judecătorul fondului ca simple afirmații
cu caracter dubitativ.
Cu referire la criticile
recurentelor vizând excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerul
Agriculturii și Dezvoltării Rurale, instanța de control judiciar arată că această
excepție a fost definitiv soluționată prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție,
secția contencios administrativ și fiscal, nr. 2438 din 17 mai 2012, prin care instanța
de recurs, raportat la obiectul cererii și reținând atribuțiunile ce-i revin acestei
autorități în derularea procedurii de acordare a creditului agricol pentru producție,
a stabilit că ministerul are calitate procesuală pasivă.
Chiar în condițiile în
care prin respectiva decizie s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru
motivul arătat, pronunțarea asupra excepției invocate reprezintă o problemă de drept
dezlegată, în sensul art. 315 alin. (1) C. proc. civ., obligatorie pentru instanța
de rejudecare și asupra căreia desigur că nu se impunea a se reveni.
Pentru aceleași argumente
și în temeiul aceluiași art. 315 alin. (1) și urm. C. proc. civ., Înalta Curte urmează
a constata netemeinicia și cu privire la criticile ce vizează dreptul reclamantei
intimate la acordarea alocației bugetare conform dispozițiilor art. 6 din Legea
nr. 150/2003 și ale art. 2 alin. (4) coroborat cu pct. 3 teza I din anexa la H.G.
nr. 615/2009.
Rezultă fără echivoc din
cuprinsul aceleiași decizii că instanța de control judiciar a dezlegat și această
problemă de drept în sensul că a stabilit că reclamanta are dreptul la acordarea
alocației bugetare pe temeiul legal sus-arătat, raportat la cheltuielile eligibile
din contractul de credit încheiat în anul 2009 și a actului adițional la acest contract.
În aceste condițiuni,
casarea cu trimitere a vizat doar clarificarea unor aspecte punctuale, în vederea
lămuririi tuturor chestiunilor referitoare la cheltuielile eligibile din contractul
de credit încheiat în anul 2009, pe calea unei expertize de specialitate, și nu
rediscutarea dreptului însuși.
În fine, nefondate sunt
în opinia Înaltei Curți și toate celelalte critici ale recurentelor, vizând fondul
cererii de acordare a sumei de 300.000 RON de către intimata-reclamantă.
Instanța de fond a înfățișat
într-o manieră coerentă și pertinentă argumentația pe baza căreia a apreciat că
este întemeiată acțiunea reclamantei-intimate obligând recurentele-pârâte la plata
alocației bugetare în sumă de 300.000 RON, sens în care și-a însușit motivat și
concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză.
În condițiile în care
niciuna dintre recurentele-pârâte nu a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză,
în mod justificat instanța de fond a apreciat că simplele contestări asupra unor
cheltuieli, dovedite prin facturi, nesusținute însă probator, nu pot fi avute în
vedere.
Prin urmare, față de argumentele
mai-sus înfățișate, reținând așadar temeinicia hotărârii pronunțate de prima instanță,
Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., cu referire la art. 20
alin. (1) cu Legea nr. 554/2004, republicată cu modificări, va respinge ca nefondate
recursurile promovate de cele două recurente, cu aplicarea art. 274 alin. (1) C.
proc. civ., conform dovezilor atașate la dosarul de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate
de pârâții Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale și Direcția pentru Agricultură
Vâlcea împotriva sentinței civile nr. 408/F-Cont din 12 decembrie 2012 a Curții
de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca
nefondate.
Obligă recurenții-pârâți
la plata sumei de 5.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă
SC A. SRL.
Irevocabilă.
Pronunțată, în ședință
publică, astăzi 16 septembrie 2014.